sâmbătă, 21 martie 2015

Este falsificat Ioan 10:38? Nu!

Este falsificat textul "Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Tatăl." Ioan 10:38? În original ar fi fost ""Tatăl este cu Mine şi Eu sunt cu Tatăl."?

Dumnezeu - prin duhul său - este în toţi credincioşii adevăraţi, dintre care cel mai însemnat este Fiul său unic-născut, în care Dumnezeu locuieşte în sens plenar, găsindu-şi toată plăcerea în el. Duhul său este liantul ce te face să fi în Dumnezeu şi Dumnezeu să fie în tine.

2Petru 1:17. Căci El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă, atunci când, din slava minunată, s-a auzit deasupra Lui un glas care zicea: "Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea."  
Efeseni 4:6 Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor (inclusiv al Fiului), care este mai presus de toţi (inclusiv de Fiul), care lucrează prin toţi (credincioşii) şi care este în toţi (credincioşii).

Textul este explicabil foarte uşor:
1Ioan 4:13
Cunoaştem că rămânem în El şi că El rămâne în noi prin faptul că ne-a dat din duhul său.
Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul ca să fie Mântuitorul lumii.
Cine va mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el, şi el în Dumnezeu.
Şi noi am cunoscut şi am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi. Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în el.




marți, 17 martie 2015

Recomandare: Numele Lui Dumnezeu, de Iosif Ladar



Numele Lui Dumnezeu
                                      de Iosif Ladar

Astăzi ies la provocare
Să vă-ncerc cu ceva ..greu,
Şi vă-ntreb dacă cunoaşte-ţi
Numele ..Lui Dumnezeu !


Mulţi vorbesc… c-ar fi-n…uitare
Într-un fel indiferent
Şi mai spun : … că nu contează
Cu un aer confident …


Eu observ că-i nepăsare
Şi nu pot să înţeleg
Cum un NUME atât de mare
N-are loc în TESTAMENT !


Este vorba despre… TATĂL
Domnul Dumnezeul nost’
Ce-a Lui existenţă mare
Nu o vede doar …cel prost !


Adonai, e al Său nume
Spune-o soră… am reţinut !
Oare ea atât nu ştie
C-Adonai e-un atribut ?


El Shaddai… îmi spune altul
… Nici acesta n-a ştiut
Si acesta este sigur
Un alt mare atribut !


Şi o listă de-alte „nume”
Sunt aduse rând pe rând.
Fraţilor, acestea toate
Sunt, doar câte-un atribut.


Unul singur este însă
Numele Lui Dumnezeu :
Cel cu care se prezintă
EL, la marele evreu


EL din rug la Moise-i spuse
IEHOVA, Mă numesc EU
Şi să ştie tot poporul
Că-n Etern,.. Eu Sunt, ..mereu


Numele acesta mare
Ce-i al Tatălui de sus
Este Numele Lui Veşnic
De la neam la altul spus


Dar prin ani traducătorii
L-au pierdut din conţinut,
De-am ajuns să-I spunem „Domnul”
Ce nu-i nume, ci-atribut


Aud des in adunare
„Numele Lui să-L slăvim”
Care nume , frate dragă
Dacă noi nici nu-L rostim ?


Suntem prefăcuti cu totii ?
Sau fricoşi să ne numim ?
Dacă-a-L său Nume-L cunoaştem
Dar noi nici nu-L amintim ?


Iar acum findcă-l cunoaştem
Numele Lui veşnic Sfânt
Haideti într-un singur suflet
Să-l repunem în …CUVÂNT

Această poezie poate fi recitată oriunde cu conditia să fie spus si numele autorului – Iosif Ladar
https://casaluminii.ro/poezie/

Şi eu folosesc numele lui Dumnezeu din Biblie, Iehova, deoarece aşa mi se pare logic, din moment ce numele divin apare de circa 7000 de ori în Biblie. Am ales forma Iehova şi nu Iahve, deoarece această formă este cea mai apropiată de redările în limba greacă a numelui divin din secolele I-III AD, după ce m-am documentat pe internet. Sunt de acord cu explicaţiile date pe internet cu privire la numele Iehova: Numele lui Dumnezeu nu este “Domnul” (Adonai în ebraică), ci Iehova (mă refer numai la vocabularul românesc). Domnul (Adonai) este un titlu şi atribut, ce însoţeşte uneori numele lui Dumnezeu, ca şi în cazul Ţefaniah 1:7, Obadiah 1:1, Habaccuc 3:19, Amos 1:8, etc… Notaţi bine: Numele lui Dumnezeu nu este “Domnul”. Traducătorul protestant Dumitru Cornilescu a ştiut şi totuşi a înlocuit peste tot numele lui Dumnezeu cu Domnul, luându-se după traducătorii ortodocşi. Când a fost întrebat de ce nu lasă numele Iehova în Biblie, a răspuns că aşa nu s-ar vinde traducerea lui aşa de bine. De aceea Dumnezeu a lăsat să vină asupra lui o paralizie la mâna dreaptă, în timp ce traducea Biblia. Cu Dumnezeu nu ne putem juca şi să scăpăm nepedepsiţi. Restabilirea numelui lui Dumnezeu în Bibliile româneşti a existat cu mult timp înainte ca să apară versiunea lui Dumitru Cornilescu.
Iată o listă parţială a Bibliilor vechi româneşti în care a fost restabilit numele lui Dumnezeu:
Biblia de la Pesta, 1873
Biblia de la Iaşi, 1874
Biblia de la 1911
Biblia de la 1913
Etc.
Ce a mai veche formă cunoscută mie este forma Ehova, ce apare în Biblia de la Blaj 1795 cunoscută și sub numele de Biblia lui Clain sau Biblia lui Bob, reprezintă cea de-a doua traducere a Sfintei Scripturi tipărită în limba română. Numele divin apare în Exodul 6:3 la nota de subsol: 3. (a) în jidovie, Ehova.  

http://www.history-cluj.ro/Biblia/pag4.htm 
 

miercuri, 11 martie 2015

Pentateuchul Samaritean Deuteronom 32:43 în armonie cu Textul Masoretic

Pentateuchul Samaritean în armonie cu Textul Masoretic, nu are "îngerii lui Dumnezeu", nici "fii lui Dumnezeu"
https://sites.google.com/site/interlinearpentateuch/deuteronomy-devarim/chapter-32-31-45

Însă sectei de la Marea Moarta, nu îi convine că "neamurile" să cânte laude lui Dumnezeu, ei pun "ceruri". Schimbările apar încă de la versetul 42.

https://vaisamar.wordpress.com/2015/03/10/dezinformare-gaunosenie-amatorism-cand-bunele-intentii-nu-sunt-suficiente-in-studierea-scripturii/


Septuaginta - Marguerite Harl, Gilles Dorival, Olivier Munnich
(a apărut în limba română, am luat-o cu împrumut cu câţiva ani în urmă)

Septuaginta 

http://en.wikipedia.org/wiki/Septuagint

http://ro.wikipedia.org/wiki/Septuaginta

http://hu.wikipedia.org/wiki/Septuaginta

Înapoi la Septuaginta?!


Înapoi la Hexapla (I)

 7 iulie 2011, Lect. Dr. Alexandru Mihăilă, Ziarul Lumina

http://www.ziarullumina.ro/theologica/inapoi-la-hexapla

Înapoi la Septuaginta?!

Înapoi la Hexapla (II) 
 14 iulie 2011, Lect. Dr. Alexandru Mihăilă, Ziarul Lumina

http://ziarullumina.ro/theologica/inapoi-la-hexapla-ii



luni, 2 martie 2015

ANUNŢ - Pentru fondarea unui grup de studiu al manuscriselor biblice


Pacea lui Dumnezeu şi al Domnului Isus Christos!
Aş fi interesat
în fondarea unui grup de studiu al manuscriselor biblice


De ce este necesar?

Ca să înţelegem corect Biblia, în primul rând trebuie să avem textul corect. Dacă nu avem un text corect, nu putem avea o înţelegere corectă a Bibliei. Pe Bible Translation Net se precizează: "Din păcate nu există manuscrise originale (numite "autografe") a oricăreia dintre cărțile biblice care au fost recuperate, iar din moment ce nu există manuscrise existente care ar fi de acord unele cu altele în fiecare detaliu, evaluarea textuală este necesară pentru a rezolva problemele de variație. Alfred E. Housman, un evaluator textual de lucrări clasice, arată că evaluatorii textuali se bazează pe "bunul simț și folosirea rațiunii." Pe scurt spus, evaluarea textuală este ştiinţă şi artă, care urmărește să determine modul de redactare [inițială] a unui text. Este o știință pentru că norme specifice reglementează evaluarea diferitelor tipuri de erori de copist și lecturi, dar este, de asemenea, o artă, deoarece aceste norme nu pot fi aplicate rigid în orice situație."
Evaluarea textuală este importantă, deoarece ne arată prin ce filieră a ajuns textul biblic la noi, diferenţele de text între manuscrise, modificările operate în ele, incluzând şi timpul (secolul) în care au fost aceste modificări operate de scribi. Pentru această cauză, studiul comparativ al textelor manuscriselor Biblice antice, şi o recenzie finală a Bibliei, trebuie să ocupe un loc împortant în viaţa unei adunări creştine, promovând conceptul de întâietate a textelor Bibliei antice, faţă de versiunile Bibliilor moderne, îndemnând creştinii să pună accent pe verificarea textului biblic (ebraic, aramaic, grec). Dacă avem un text greşit şi ne bazăm pe un text greşit, putem să clădim învăţături false pe nisip (Matei 7:26) şi prin ele să practicăm lucruri periculoase, contrare învăţăturii biblice.
Siteuri biblice de specialitate recomandate:
http://www.biblequery.org/




Bazele credinţei noastre este Biblia, Cartea Cărţilor

Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Christos s-a rugat Tatălui său ceresc, pentru ca el să-i sfinţească pe ucenici prin adevăr (Ioan 17:17). Adevărul are ramificaţii în toate domeniile, de aceea putem vorbi de un set de adevăruri. Acest măreţ set de adevăruri se află înmaganizat în Biblie, care este supranumită pe drept cuvânt “Sfintele Scripturi” (2Timotei 3:15) şi “Cuvântul lui Dumnezeu” (Matei 15:6, Luca 5:1, Fapte 4:31).
Biblia se recomandă singură, ca întreg, după cum este scris Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire” (2Timotei 3:16). Apostolii şi ucenicii care au redactat cărţile Noului Testament au fost insuflaţi şi ei, de aceea Noul Testament a fost ridicat de Dumnezeu la rang de Sfânta Scriptură alături de cărţile Vechiului Testament, astfel că avem Cuvântul lui Dumnezeu întregit (Fapte 6:2,7, Fapte 13:46, 2Corinteni 2:17, Efeseni 6:17, Coloseni 1:25, 1Tesaloniceni 2:13).
Să ne bazăm pe “Toată Scriptura”, căci este o deviză înţeleaptă. Înapoi la întreaga Biblie! Nu trebuie folosit doar Noul Testament, ci întreaga Biblie, pentru că adevărată este această rostire memorabilă:
"Nu există armonie în Biblie, decât atunci când foloseşti toată Biblia." Grupările care au necinstit o parte sau alta din întreaga Biblie, au dispărut de pe scenă (gnosticii, maniheiştii, sâmbătarii unitarieni din Transilvania, etc.), iar alţii care au deformat adevăratul sens al cărţilor Vechiului Legământ, ca origeniştii, au dispărut şi ei. De aceea nu avem voie să etichetăm cărţile Vechiului Legământ (sau viceversa) ca fiind o revelaţie inferioară, ci să le cinstim aşa cum se cuvine.
Aşadar bazele credinţei noastre creştine stau pe „Toată Scriptura”. Nu trebuie să ne lăsăm orbiţi de prejudecată, nici de credulitate, ci trebuie să avem un duh înţelept de analiza (Fapte 17:11). Până la Conciliul evreiesc de la Iamnia (sec. I) evreii nu au acceptat ca inspirată cartea Cântarea Cântărilor, ea fiind adăugată în canon, la insistenţele marelui rabin de atunci, Aqiba.
În rest nu putem avea obiecţii faţă de celelalte cărţi. Biblia este unitatea noastră de măsură, este etalonul nostru în ce priveşte credinţa. Orice învăţătură, profeţie sau conduită trebuie verificată cu Biblia, dar cu atenţie, deoarece ea poate fi greşit interpretată: 2Petru 3:15,16, Apocalipsa 22:18,19. Aceste interpretări greşite vin deseori din cauză că Biblia a fost expusă diferitelor erori scribale, fie neintenţionate, făcute din neglijenţă, fie făcute intenţionat, cum avem din păcate multe cazuri, făcute pentru a servi ca bază diferitelor orientări doctrinare. Astfel au apărut o sumedenie de diferenţe între manuscrise, care sunt împărţite în patru familii importante.
În ceea ce priveşte aceste diferenţe, numite „variaţii textuale”, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu pentru călăuzire, în numele Fiului Său, Domnul nostru Isus Christos, ca să putem trata diferenţele în frică de Dumnezeu, cu înţelepciune şi cu dreptate, alegând varianta corectă, chiar dacă părerea noastră va fi minoritară, ştiind că nu părerile oamenilor contează, ci părerea lui Dumnezeu. Să nu uităm că Satan înşală întreaga lume (Apocalipsa 12:9), deci îi poate înşela şi pe teologi, ca ei să aleagă o variantă greşită a redărilor textuale.

Nu dorim să facem ceva nou, odată ce este ceva cu mult mai bun şi mult mai vechi, deci nu are rost să facem ceva nou şi să experimentăm noutatea, ca mai apoi să ne lăudăm cu ce am făcut. Ajunge modelul lăsat în Noul Testament. Ceea ce ne trebuie este un loc simplu, liniştit, o dorinţa sinceră de comuniune, o Biblie, şi minim doi sau trei adunati în numele Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Christos, spre slava lui Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc.
  


Note şi explicaţii importante

Notă explicativă la Ioan 1:1 – Ioan 17:3 – Ioan 20:28
Uneori, fragmentele de texte trebuie traduse semantic, pentru a se clarifica sensul lor, dar acest lucru se face întotdeauna în raport strâns cu contextul.
Ioan 1:1c se încadrează perfect în acest tip, unde pentru a-l înţelege corect pe apostol, contextul este hotărâtor.
Traducerea semantică a textului grecesc "en archē ēn ho lógos kaì ho lógos ēn pròs tòn theón kaì theòs ēn ho lógos", poate fi redată contextual astfel:
La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și ca Dumnezeu era Cuvântul.
În propoziţia de faţă şi mai apoi în întregul context al cărţii - după cum se va vedea, al doilea cuvânt theos este un substantiv calitativ, care îl descrie pe primul cuvânt theos, care are funcţia de substantiv nominativ.
Origen din Alexandria, scriitor grec din secolul al doilea şi treilea îl laudă pe renumitul apostol Ioan pentru că el cunoştea “frumusețea limbii greceşti”, locuind multă vreme la Efes, un oraş pe atunci elenizat (grecizat). Sursa: Origen, Comentariului Evangheliei lui Ioan, Cartea II, capitolul 2
Monoteis convins, ca şi Maestrul său (a se vedea Yohanan 17:1-3), apostolul Ioan vorbeşte de Cuvânt nu ca fiind „Elohim (Theos) în persoană“ sau "un al doilea Elohim (Theos) ceresc", ci fiind o persoană cerească foarte apropiată (Fiu, a se vedea Ioan 3:16) care are natura calitativă a lui Dumnezeu, dar nu şi funcţia de Dumnezeu. Susţin asta pentru că văd construcţia propoziţiei - topica şi contextul clarifică semantica.
Topica (ordinea cuvintelor în propoziție sau a propozițiilor în frază) nu permite traducerea cuvântului "theos (elohim)" din Ioan 1:1c ca find nedeterminată ca şi cum ar fi vorba de "un dumnezeu", cum redau cei de la Traducerea Lumii Noi (Martorii Lui Iehova), dar nici determinată ca şi cum ar fi vorba chiar de "Dumnezeu", cum fac traducerile care urmează o veche stereotipie, pentru că se crează o contradicţie – cum ar putea fi Dumnezeu cu el însuşi?
Când apostolul Ioan a formulat Ioan 1:1c s-a gândit la cuvântarea Domnului Isus pe care a consemnat-o mai târziu în Ioan 14:1-14. Secretul descifrării textului este aici. Există un singur Dumnezeu, Tatăl Atotputernicul şi Fiul lui Dumnezeu este ca El în calităţi (puternic, înţelept, drept, milos, iubitor, iertător, etc.), dar neavând funcţia de Dumnezeu. Când apostolul a formulat Ioan 1:1c nu s-a gândit deloc la funcţia Fiului (cum fac mulţi), deoarece avea demarcaţia monoteistă clară, rostită de Christos şi consemnată mai târziu în Ioan 17:1-3: Tatăl este singurul Dumnezeu adevărat. Dacă ar fi doi Dumnezei sau mai mulţi, ceilalţi ar fi Dumnezei falşi.
Din Biblie aflăm că există un singur Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Christos şi al nostru, Creatorul cerului şi al pământului, suveranul de necontestat al întregului Univers, care ne iubeşte şi ne vrea doar binele (Ioan 3:16, Ioan 17:1-3). El este Yehowa Elohim, Dumnezeul sfinţilor lui Israel.
Aici avem Ioan 1 în text transliterat. Vasile Şhandru, care a învăţat greaca veche ca autodidact, ne-a ajutat mult în domenul evaluării textelor.
KATA IOANNEN 1
Greek NT: Westcott/Hort, UBS4 variants - Transliterated
1en archē ēn o logos kai o logos ēn pros ton theon kai theos ēn o logos 2outos ēn en archē pros ton theon 3panta di autou egeneto kai chōris autou egeneto oude en o gegonen 4en autō zōē ēn kai ē zōē ēn to phōs tōn anthrōpōn 5kai to phōs en tē skotia phainei kai ē skotia auto ou katelaben
6egeneto anthrōpos apestalmenos para theou onoma autō iōannēs 7outos ēlthen eis marturian ina marturēsē peri tou phōtos ina pantes pisteusōsin di autou 8ouk ēn ekeinos to phōs all ina marturēsē peri tou phōtos
9ēn to phōs to alēthinon o phōtizei panta anthrōpon erchomenon eis ton kosmon 10en tō kosmō ēn kai o kosmos di autou egeneto kai o kosmos auton ouk egnō 11eis ta idia ēlthen kai oi idioi auton ou parelabon 12osoi de elabon auton edōken autois exousian tekna theou genesthai tois pisteuousin eis to onoma autou 13oi ouk ex aimatōn oude ek thelēmatos sarkos oude ek thelēmatos andros all ek theou egennēthēsan
14kai o logos sarx egeneto kai eskēnōsen en ēmin kai etheasametha tēn doxan autou doxan ōs monogenous para patros plērēs charitos kai alētheias 15iōannēs marturei peri autou kai kekragen legōn outos ēn {WH: o eipōn } {UBS4: on eipon } o opisō mou erchomenos emprosthen mou gegonen oti prōtos mou ēn 16oti ek tou plērōmatos autou ēmeis pantes elabomen kai charin anti charitos 17oti o nomos dia mōuseōs edothē ē charis kai ē alētheia dia iēsou christou egeneto 18theon oudeis eōraken pōpote monogenēs theos o ōn eis ton kolpon tou patros ekeinos exēgēsato
19kai autē estin ē marturia tou iōannou ote apesteilan {WH: pros auton } {UBS4: [pros auton] } oi ioudaioi ex ierosolumōn iereis kai leuitas ina erōtēsōsin auton su tis ei 20kai ōmologēsen kai ouk ērnēsato kai ōmologēsen oti egō ouk eimi o christos 21kai ērōtēsan auton ti oun {WH: [su] } {UBS4: su } ēlias ei kai legei ouk eimi o prophētēs ei su kai apekrithē ou 22eipan oun autō tis ei ina apokrisin dōmen tois pempsasin ēmas ti legeis peri seautou 23ephē egō phōnē boōntos en tē erēmō euthunate tēn odon kuriou kathōs eipen ēsaias o prophētēs
24kai apestalmenoi ēsan ek tōn pharisaiōn 25kai ērōtēsan auton kai eipan autō ti oun baptizeis ei su ouk ei o christos oude ēlias oude o prophētēs 26apekrithē autois o iōannēs legōn egō baptizō en udati mesos umōn {WH: stēkei } {UBS4: estēken } on umeis ouk oidate 27 {UBS4: o } opisō mou erchomenos ou ouk eimi [egō] axios ina lusō autou ton imanta tou upodēmatos 28tauta en bēthania egeneto peran tou iordanou opou ēn o iōannēs baptizōn
29tē epaurion blepei ton iēsoun erchomenon pros auton kai legei ide o amnos tou theou o airōn tēn amartian tou kosmou 30outos estin uper ou egō eipon opisō mou erchetai anēr os emprosthen mou gegonen oti prōtos mou ēn 31kagō ouk ēdein auton all ina phanerōthē tō israēl dia touto ēlthon egō en udati baptizōn 32kai emarturēsen iōannēs legōn oti tetheamai to pneuma katabainon ōs peristeran ex ouranou kai emeinen ep auton 33kagō ouk ēdein auton all o pempsas me baptizein en udati ekeinos moi eipen eph on an idēs to pneuma katabainon kai menon ep auton outos estin o baptizōn en pneumati agiō 34kagō eōraka kai memarturēka oti outos estin o uios tou theou
35tē epaurion palin eistēkei {UBS4: o } iōannēs kai ek tōn mathētōn autou duo 36kai emblepsas tō iēsou peripatounti legei ide o amnos tou theou 37kai ēkousan oi duo mathētai autou lalountos kai ēkolouthēsan tō iēsou 38strapheis de o iēsous kai theasamenos autous akolouthountas legei autois ti zēteite oi de eipan autō rabbi o legetai methermēneuomenon didaskale pou meneis 39legei autois erchesthe kai opsesthe ēlthan oun kai eidan pou menei kai par autō emeinan tēn ēmeran ekeinēn ōra ēn ōs dekatē 40ēn andreas o adelphos simōnos petrou eis ek tōn duo tōn akousantōn para iōannou kai akolouthēsantōn autō 41euriskei outos prōton ton adelphon ton idion simōna kai legei autō eurēkamen ton messian o estin methermēneuomenon christos 42ēgagen auton pros ton iēsoun emblepsas autō o iēsous eipen su ei simōn o uios iōannou su klēthēsē kēphas o ermēneuetai petros
43tē epaurion ēthelēsen exelthein eis tēn galilaian kai euriskei philippon kai legei autō o iēsous akolouthei moi 44ēn de o philippos apo bēthsaida ek tēs poleōs andreou kai petrou 45euriskei philippos ton nathanaēl kai legei autō on egrapsen mōusēs en tō nomō kai oi prophētai eurēkamen iēsoun uion tou iōsēph ton apo nazaret 46kai eipen autō nathanaēl ek nazaret dunatai ti agathon einai legei autō {WH: o } {UBS4: [o] } philippos erchou kai ide 47eiden {UBS4: o } iēsous ton nathanaēl erchomenon pros auton kai legei peri autou ide alēthōs israēlitēs en ō dolos ouk estin 48legei autō nathanaēl pothen me ginōskeis apekrithē iēsous kai eipen autō pro tou se philippon phōnēsai onta upo tēn sukēn eidon se 49apekrithē autō nathanaēl rabbi su ei o uios tou theou su basileus ei tou israēl 50apekrithē iēsous kai eipen autō oti eipon soi oti eidon se upokatō tēs sukēs pisteueis meizō toutōn opsē 51kai legei autō amēn amēn legō umin opsesthe ton ouranon aneōgota kai tous angelous tou theou anabainontas kai katabainontas epi ton uion tou anthrōpou
Despre alfabetul și scrierea din greacă antică
“Alfabetul grec este o culegere a celor 24 de litere folosite pentru a scrie în limba greacă din secolul VIII î.Hr. până astăzi. Este primul și cel mai vechi alfabet care notează fiecare vocală și fiecare consoană cu semne separate. Începând din secolul II î.Hr. literele grecești au fost folosite și pentru a marca numeralele.” E. L. Wikipedia
„În formele sale clasice și moderne, alfabetul are 24 litere, ordonate de la alfa la omega. Ca latina și chirilica, greaca a avut inițial o singură formă pentru fiecare literă; acesta a dezvoltat cazul distincției între litere cu forma de majuscule și minuscule în paralel cu latina în epoca modernă.” E. L. Wikipedia
Literele alfabetului grec sunt: α (alfa), β (beta), γ (gamma), δ (delta), ε (epsilon), ζ (zeta), η (eta), θ (theta), ι (iota), κ (kappa), λ (lambda), μ (mu), ν (nu), ξ (ksi), ο (omicron), π (pi), ρ (rho), σ și ς (sunt sigma în ambele cazuri, numai că ς se scrie la final de cuvânt pe când σ în celelalte cazuri, ca de exemplu la Ὀδυσσεύς Odysseus), τ (tau), υ (upsilon), φ (phi), χ (chi), ψ (psi), ω (omega).
Transcrierea clasică pentru α (alfa) este "a", transcrierea modernă "a".
Transcrierea clasică pentru β (beta) este "b", transcrierea modernă "v".
Transcrierea clasică pentru γ (gamma) este "g", transcrierea modernă "g".
Transcrierea clasică pentru δ (delta) este "d", transcrierea modernă "d".
Transcrierea clasică pentru ε (epsilon) este "e", transcrierea modernă "e".
Transcrierea clasică pentru ζ (zeta) este "z", transcrierea modernă "z".
Transcrierea clasică pentru η (eta) este "e", transcrierea modernă "i".
Transcrierea clasică pentru θ (theta) este "th", transcrierea modernă "th".
Transcrierea clasică pentru ι (iota) este "i", transcrierea modernă "i".
Transcrierea clasică pentru κ (kappa) este "k", transcrierea modernă "k".
Transcrierea clasică pentru λ (lambda) este "l", transcrierea modernă "l".
Transcrierea clasică pentru μ (mu) este "m", transcrierea modernă "m".
Transcrierea clasică pentru ν (nu) este "n", transcrierea modernă "n".
Transcrierea clasică pentru ξ (ksi) este "x", transcrierea modernă "x".
Transcrierea clasică pentru ο (omicron) este "o", transcrierea modernă "o".
Transcrierea clasică pentru π (pi) este "p", transcrierea modernă "p".
Transcrierea clasică pentru ρ (rho) este  "r", transcrierea modernă "r".
Transcrierea clasică pentru σ şi ς (sigma) este  "s", transcrierea modernă "s".
Transcrierea clasică pentru τ (tau) este "t", transcrierea modernă "t".
Transcrierea clasică pentru υ (upsilon) este "y", transcrierea modernă "y".
Transcrierea clasică pentru φ (phi) este "ph", transcrierea modernă "f".
Transcrierea clasică pentru χ (chi) este "kh", transcrierea modernă "ch".
Transcrierea clasică pentru ψ (psi) este "ps", transcrierea modernă "ps".
Transcrierea clasică pentru ω (omega) este "o", transcrierea modernă "o".
Prin urmare redarea mai potrivită este "Christos" nu "Cristos" nici "Hristos", având în vedere că la textul grec avem litera χ (chi), care în transliterarea clasică este "kh" iar în cea modernă "ch".
Apostolul Ioan cunoştea frumusețea limbii grecești, trăind foarte mult timp printre grecii de la Efes. În Ioan 1:1 substantivul „dumnezeu” din 1 Ioan 1: 1c are o natură calitativă (ca Dumnezeu), nu este nedefinit (un dumnezeu dintre mai mulţi) sau definit (Dumnezeu însuşi). Ce înseamnă un substantiv calitativ? Cuvântul calitativ se referă la calitatea sa materială sau spirituală. Ceva asemănător - dar de sens opus avem la Matei 16:23. Deşi Petru nu a fost Satan însuşi, el a devenit "satan", adică ca el, datorită gândului necugetat exprimat. Reproducerea textului din 1 Ioan 1: 1,2, conform ordinii topice, semnatice și gramaticii grecești este:
1. La început era ‘Cuvântul’, şi ‘Cuvântul’ era cu Dumnezeu şi ca Dumnezeu era ‘Cuvântul’ (în sensul celor din Psalmii 82:6 – Ioan 10:34, Ioan 14:7-11, Evrei 1:1-3). Cuvântul ‘dumnezeu’ din partea finală a textului este un substantiv calitativ, după cum arată şi apostolul Ioan în evanghelia prezentată de el "cine m-a văzut pe mine, a văzut pe Tatăl". Ioan 14:9
2. El era la început cu Dumnezeu. (Geneza 1:26; 11:7, Proverbe 30:4)
3. Toate prin el au apărut, şi fără el n-a apărut nici măcar un lucru din ceea ce a apărut (Geneza 1:26, Proverbele 8:22-30).
Ho Theos este Liderul Suprem, numit de profetul Daniel "Cel îmbătrânit de zile". Această viziune despre acest tandem ceresc s-a transferat mai apoi în faimoasa declaraţie de credinţă din Ioan 1:1,2 care ar trebui redată după topica din textul grec - dar nu după felul cum vedea eveul Yedidia - Philon din secolul I AD, un prim şi un al doilea dumnezeu – ci despre Dumnezeu şi cineva care este ca Dumnezeu, puternic, înţelept, drept, milos, iubitor, iertător, etc.. Apostolul nu se referă la funcţia lui Dumnezeu - pe care Fiul nu o moşteneşte - a se vedea Ioan 17:1-3, ci la calităţile lui - moştenite de Fiul de la Tatăl său. Sensul textului grec, îl pune pe acesta alături de Dumnezeu “pros ton Theon”, fraza aceasta arătând pe “cineva alături de cineva” şi nu spre “cineva alături de ceva” impersonal (o idee, un plan, o putere, etc.) cum susţin unitarienii.
Domnul nostru Isus Christos este Fiul unic-născut al lui Dumnezeu, venit din cer şi uns (investit) ca Învăţător (Rabin = Învăţător care excelează, Maestru), Mântuitor (“Miel”, Jertfă), Domn (Stăpân), Rege (Conducător - Legiuitor), Mare Preot (Mediator) şi Judecător (Matei 28:18,19); Mesia în ebraică şi Christos în greacă înseamnă "Unsul" lui Dumnezeu; cu toate acestea, un creştin este un prieten al Regelui Isus Christos, această prietenie fiind condiţionată: "Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu." Ioan 15:14, semnul de identificare al creştinilor adevăraţi fiind iubirea christică: “Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii."
Fraza "Domnul meu şi Dumnezeul meu" din Ioan 20:28 este incompletă în sine, de aceea trebuie luat în considerare contextul per ansamblu. Ca să nu greşim în interpretare, cum trebuie înţeleasă acea exclamaţie a apostolului Toma:
- ca predicativ?: "Domnul meu și Dumnezeul meu a înviat cu adevărat din morți!"
- ca nominativ? "Tu ești Domnul meu și Dumnezeul meu care ai înviat din morti!"
- sau ca vocativ? "Domnul meu și Dumnezeul meu, cu adevarat Tu (adică Dumnezeu Tatăl) l-ai înviat din morţi!"
Varianta vocativă este cea corectă, datorită contextului exclusivist din Ioan 17:1-3, context în care a fost prezent şi apostolul Toma. Să nu uităm că el a fost necredincios în ce priveşte învierea, aşadar textul negrăit din mintea lui vorbeşte de înviere, nu de altceva, cum înţeleg din păcate unii. Necredinţa i s-a transformat în exclamaţie de uimire spre Tatăl, care face astfel de minuni.
Apostolul Toma nu ar fi putut contrazice tocmai pe Cel înviat, care era mentorul său:
Ioan 17:1-3
După ce a vorbit astfel, Isus a ridicat ochii spre cer şi a zis: "Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine,
după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu.
Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.
Din iubire pentru (tot) neamul omenesc, Dumnezeu şi-a trimis unicul-născut Fiu, care oglindeşte (reflectă) gloria şi fiinţa (asemănarea în chip şi caracter) lui Dumnezeu, iar Fiul său a venit din cer - tot din iubire, nesilit de nimeni, învăţându-ne ce înseamnă cu adevărat iubirea de Dumnezeu şi de semeni, dându-şi viaţa ca preţ de răscumpărare pentru noi, pentru ca să ne mântuiască din păcat şi din moartea eternă, ce ne paşte pe fiecare din noi (Ioan 1:1, Evrei 1:1-3 Ioan 3:16, Exod 21:23, Matei 20:28). Ideea că ar fi venit Dumnezeu însuşi pe pământ în persoana Fiului este nebiblică. A fost numită erezia patripassianistă.
Cine nu doreşte să fie mântuit în timpul în care trăieşte, sau ratează această ţintă fiind înşelat de Diavolul, pierde această ocazie pentru totdeauna (atenţie mare!): “Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” (Ioan 3:36). - 2Ioan 1:9. Oricine o ia înainte, şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta are pe Tatăl şi pe Fiul.
Un (fost) înger de rang înalt (heruvim) a devenit Satan Diavolul, deoarece s-a răzvrătit împotriva Creatorului, dorind să îl detroneze şi să îşi întroneze propria domnie în Univers (Apocalipsa 12:9). Acesta se luptă cu toată disperarea să oprească intrarea numărului deplin al neamurilor în biserică – adunare, pentru că atunci când biserica va fi completă, soarta lui este pecetluită, fiind închis pentru o mie de ani.
Satan Diavolul a introdus păcatul în existenţă şi datorită acestui fapt el este responsabil pentru toate păcatele care s-au comis (Ioan 8:44). Plata păcatului este moartea, mai întâi cea comună, moartea adamică şi apoi moartea a doua, ce va fi aplicată după înviere şi judecata de atunci, celor ce au practicat conştient păcatul. Chinul veşnic ca plată pentru păcate nu se justifică biblic, fiind o născocire a filozofilor păgâni, introdusă apoi şi în Biblie în secolul II. Vezi în acest sens următoarele:
Dovada concludentă că scribii din biserica timpurie falsificau Sfintele Scripturi, o găsim chiar în cea mai veche Biblie, aflată în custodia bisericii Romano-Catolice, Biblia Codex Vaticanus din prima parte a secolului IV. Cerneala literelor unciale cu care s-a copiat acest codex a fost de culoare maro decolorat, însă mai târziu un scrib (sau mai mulți) au modificat anumite texte cu o cerneală care nu se mai potrivește cu cerneala folosită inițial, făcând ca un cititor să lase o gravă notă marginală, față de cei care nu lăsau textul așa cum a fost scris.
La pagina 1512 al acestui codex, lângă Evrei 1:3, textul conţine o notă marginală interesantă: "Nebuni şi netrebnici, puteţi lăsa în pace vechea redare şi să nu o alteraţi?" — "ἀμαθέστατε καὶ κακέ, ἄφες τὸν παλαιόν, μὴ μεταποίει". Este un strigăt de revoltă, cauzată de durerea sufletească a unui om care a văzut schimbările operate în textul biblic de pe timpul său. Acest strigăt nu s-a stins, ci răsună cu durere şi astăzi din gura adevărului biciuit, aceste schimbări grosolane fiind ca nişte cuie prin care se răstigneşte un adevăr incomod: "căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce." Geneza 3:19. Abia când acceptăm toate acestea - lăsând la o parte basmele, putem aprecia cu adevărat ce înseamnă "De aceea inima mi se bucură, sufletul mi se înveseleşte, şi trupul mi se odihneşte în linişte." (Psalmul 16:9).
DE CINE şi DE CE a fost inventat “infernul (iadul) chinuitor”?
Parcurgând în fugă cartea lui Georges Minois, Istoria Infernurilor, mi-au sărit în ochi următoarele: "Nicăieri, scrie Andre Chouraqui, nu se vorbeşte, la evrei (cei din vechime), despre un infern în care s-ar plăti poliţele pentru cele petrecute în viaţa pămîntească. Această idee va apărea mult mai tîrziu, în epoca elenistică, probabil sub anumite influenţe persane." Andre Chouraqui, un evreu din Algeria
Este un citat din cartea ISTORIA INFERNURILOR, capitolul "JUSTIŢIA IMANENTĂ ŞI ŞEOL-UL VECHILOR EVREI"
Nu ar trebui să ne mire acest lucru, “Fiindcă plata păcatului este moartea (şi nu chinul)” Romani 6:23
Doctrina chinului veșnic nu este biblică, ea fiind picurată mai târziu în paginile Bibliei de către scribii neatenţi, cu aportul gândirii religioase păgâne. Cei ce nu acceptă să facă binele conform cu voința divină, vor fi înviaţi, judecaţi şi condamnaţi la moartea a doua (şi nu la un chin ce ţine veşnic), după cum este scris:
 “Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veșnică (şi nu chinuire veşnică) de la fața Domnului și de la slava puterii lui, când va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinții săi și privit cu uimire în toți cei ce vor fi crezut; căci voi ați crezut mărturisirea făcută de noi înaintea voastră.” 2Tesaloniceni 1:9,10
 “Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nicio jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc care va mistui (şi nu chinui veşnic) pe cei răzvrătiţi.” Evrei 10:26,27
Aşadar, cine a schimbat plata păcatului, din moarte în chinuri?
Iată inventatorii antici ai infernului (iadului) chinuitor:
Ce au spus învăţaţii păgâni despre iad şi de ce?
Iată cine a inventat iadul şi de ce a fost inventat iadul de păgâni, conform unor resurse din “Marea Bibliotecă” care se numeşte “Internet”:
Mărturia lui Polybus:
"Polybius, istoric antic, spune:" Din moment ce mulțimea este mereu schimbătoare, plină de dorințe nelegiuite, pasiuni iraționale și violență, nu există nici o altă cale de a o menține în ordine, decât prin teama și teroarea lumii invizibile; pentru care relatare mi se pare că strămoșii noștri au acționat judicios, când AU NĂSCOCIT să aducă în credința populară aceste noțiuni ale zeilor și a zonelor infernale." B. VI 56.
Mărturia lui Titus Livius:
Titus Livius, istoricul celebru, vorbește în același spirit; laudă înțelepciunea lui Numa Pompilius, pentru că A INVENTAT teama de acești zei, ca "un mijloc mai eficace de guvernare a unei populaţii ignorante și barbare." Hist., am 19.
Mărturia lui Stabon, geograful:
"Mulțimea este reţinută de la viciu prin pedepsele zeilor, ce se spune că le provoacă pe infractori, și prin aceste terori și amenințări prin care anumite cuvinte îngrozitoare și forme monstruoase le imprima în mintea lor ... Pentru că este imposibil să guvernezi mulțimea de femei, și toată gloata comună, prin raționament filozofic și să le conduci la evlavie, sfințenie și virtute - căci acest lucru trebuie făcut prin superstiție, sau teama de zei, prin semnificaţia BASMELOR și minunilor; pentru că tunetul, egida, tridentul, torțele (ale Furiilor), dragonii, și celelalte, sunt toate basme, cum este, de asemenea toată teologia veche. Aceste lucruri legiuitorii le utilizează ca sperietori de ciori pentru a îngrozi mulțimea copilărească." Geog., B.
Mărturia lui Timaeus Locrus, Pitagoreanul (numai în treacăt spun că în antichitate se spunea "pitagorean" celor ce urmau cultul mistico-secretist religios inventat de Pitagora din Samos, ce se considera un "semizeu"):
"Timaeus Locrus, Pitagoreanul, care după ce atestă că doctrina recompensei și pedepsei după moarte este necesară pentru societate, continuă după cum urmează: "Pentru că după cum uneori vindecăm corpul cu remedii nesănătoase, când cele mai sănătoase nu produc nici un efect, așa am restrânge acele minți cu relatări false, pe cei care nu vor fi convinși de adevăr. Există o necesitate, prin urmare, de insuflare a spaimei acestor chinuri străine: cum că sufletul îşi schimbă locuința aceasta; că lașul este împins rușinos în trupul unei femei; criminalul este încarcerat în formă de fiară sălbatică; cel vanituos şi nestatornic este schimbat în păsări, și leneșului și neștiutorii în pești."
Mărturia lui Platon:
"Platon, în comentariul său către Timaeus, susține în totalitate ceea ce spune el cu privire la invenția fabuloasă a acestor chinuri stranii. Și Strabon spune că "Platon și brahmanii din India au inventat basme cu privire la viitoarele judecati ale iadului" (Hades). Și Chrysippus îl blama pe Platon pentru încercarea de a descuraja oamenii de la rău prin poveștile înspăimântătoare ale pedepselor viitoare.
Platon însuși este extrem de inconsistent, uneori adoptând, chiar și în discursurile sale grave, basmele poeților, iar alteori le respingea ca totul false, și da vederi prea înspăimântătoare ale lumii invizibile. Uneori, el susține, pe motive sociale, că acestea sunt necesare pentru a restrânge oameni răi de la răutate și criminalitate și apoi din nou el protesteaza împotriva lor pe motive politice, că înfrică cetățenii și face lași pe soldați, care, crezând aceste lucruri, se tem de moarte, și, prin urmare, nu luptă bine.
Dar toate acestea arată în ce lumină le considera; nu ca adevăruri, cu siguranță, doar ficțiuni, convenabile, în unele cazuri, dar dificil de gestionat în altele."
Mărturia lui Seneca, Sextul Empiricus şi Aristotel:
Seneca scria: "Acele lucruri care fac regiunile infernale teribile, întunericul, închisoarea, râul de flacără de foc, scaunul de judecată, si celelalte, sunt toate un basm, cu care poeții se amuză, și prin ei ne agita cu spaimele deșarte."
Sextus Empiricus le numește "basmele poetice ale iadului;" și Cicero scrie despre ele ca "absurdități stupide şi basme" (ineptiis ac fabulis).
Aristotel scria: "Acesta a fost pronunțată în formă mitică de la cele mai vechi timpuri până la posteritate, că există zei, și că divinul (Divinitatea) compase toată natura. Toate lângă acestea au fost adăugate, după stilul mitic, cu scopul de a convinge mulțimea, precum și pentru interesele legilor și avantajul statului." Neander Biserica Hist., I, p. 7. 11
Mărturia filozofului ATEU Voltaire: "Avem de-a face cu nenumăraţi  pungaşi care nu gândesc prea mult; cu brutali, beţivi şi hoţi. Predicaţi-le, dacă vreţi, că nu există iad şi că sufletul este muritor. Dar eu sunt prevăzător, nu risc: le voi ţipa în urechi că dacă mă fură, vor fi osândiţi la chinuri veşnice."
Sunt întemeiate spaimele ateului Voltaire? Nu.
Adevărul e că minciunile oamenilor înţelepţi (în felul lumii) despre iad şi suferinţele îndurate acolo - indiferent pentru ce scop au fost făcute - nu au făcut o lume mai bună, din contră (a se vedea antichitatea şi evul mediu în care credinţa aceasta era la apogeu), fapt care dovedeşte că numai adevărul divin poate sta la baza unei societăţi civilizate, demne şi fericite. Biserica Catolică şi bisericile desprinse din ea - care susţin iadul ca şi mama lor spirituală - n-au putut face o lume mai buna, indiferent cât de mult au apelat la grozăviile din iad. Doar însuşirea adevărului prin pocăinţă, poate face o lume mai bună.
“Reversul medaliei” (efectul bumerang)
Reversul medaliei = aspectul complementar, opus (adesea neplăcut) al unui lucru, al unei probleme, al unei situații
Menţionez că nu sunt adeptul adventismului practicat de Biserica Adventistă De Ziua A Şaptea, dar în această privinţă avem puncte comune. Pastorul adventist Nicu Butoi în articolul “Este Iadul real?” se întreabă dacă nu cumva, această doctrină a produs mulţi atei:
"Când vine vorba de un aspect al gândirii și proclamării creștine care a vătămat creștinismul în cel mai înalt grad și care, pe bună dreptate, s-ar putea numi automutilare, atunci acesta este conceptul de Iad. El a produs mai mulţi atei decât comunismul, materialismul și păgânismul la un loc. A dat apă la moară celor care au luptat să eticheteze creștinismul ca o formă de gândire retrogradă și malefică. Într-adevăr, prin comparaţie, va fi greu să găsești, în orice religie sau filosofie a lumii, un concept care să întreacă în grotesc și cruzime ideea „creștină“ de Iad. În majoritatea religiilor lumii, chinul are un sfârșit, în creștinism acesta este veșnic. Iadul oricărei alte forme de gândire are o finalitate, cel creștin e permanent și fără niciun fel de soluţie. Imaginaţi-vă cât de grea este misiunea exponentului acestei teorii – să spui cu gura ta: „Dumnezeu este iubire“ și, din același izvor, să ţâșnească apele cruzimii și deznădejdii la cote fără comparaţie în gândirea și expresia umană a existenţei."
"Dacă ar fi fost promovat de dictatori monstruoși sau de Diavolul însuși, conceptul chinuirii veșnice în Iad ar fi fost de înţeles. Ce a intenţionat însă biserica prin vehicularea unui astfel de concept rămâne subiectul uimirii și dezbaterii. Să fi încercat biserica să îi înspăimânte pe oameni și astfel să îi facă să se întoarcă la Dumnezeu? Să fi încercat să genereze o criză cumplită a sufletului uman pentru ca apoi să îi vândă indulgenţe pe această temă? Să fi fost ea însăși victima propriilor tradiţii și izvoare și să se fi tăiat singură cu sabia pe care o mânuia? Oricare ar fi explicaţia, efectul a fost cum nu se poate mai de nedorit și, sperăm, mai contrar intenţiei sale. Din toată această reprezentare a răului și a urmărilor lui prin conceptul Iadului, concluzia cu care a rămas omul a fost aceea a unui Dumnezeu crud fără măsură și fără egal, un fel de monstruozitate cum numai în imaginaţia demonică a celor străini de Dumnezeu s-ar putea găsi. Iadul nu l-a condus pe om la concluzii despre răutatea proprie, ci, straniu, dar logic în același timp, despre Dumnezeu. Așa rău cum este el, omul nu ar tortura sau pedepsi niciodată în felul în care ideea Iadului prezintă asemenea lucruri. Întotdeauna va fi așa: natura omului se va îngrozi și va sta departe de un Dumnezeu care ar promova așa ceva."
FINALUL iadului tradiţional ... un IAD NOU este inventat (degeaba)
„Emoţional, găsesc ideea chinuirii conștiente și veșnice ca fiind intolerabilă și nu pot înţelege cum oamenii care o reprezintă pot trăi cu așa ceva fără să li se cauterizeze simţămintele sau să cedeze sub apăsare.” John Stott, Evangelical Essentials: A Liberal Evangelical Dialog („Fundamente evanghelice: un dialog evanghelic-liberal”)
John Stott, în cadrul unei sesiuni de întrebări și răspunsuri, desfășurată în 2003, la Weaton College, spunea: „Niciodată nu ar trebui să vorbim despre Iad fără lacrimi în ochi.“
"Doamnelor și domnilor: Ideea unui iad s-a născut din răzbunare și brutalitate pe de o parte și lașitate pe de altă parte. În opinia mea, poporul american este prea curajos, prea caritabil, prea generos, prea măreț pentru a crede în dogma infamă a iadului veșnic. Nu am nici un respect pentru orice ființă umană care crede în ea. Nu am nici un respect pentru omul care va polua imaginația copilariei cu acea minciună infamă. Nu am nici un respect față de omul care va adăuga la durerile acestei lumi aceasta dogmă groaznică. Nu am nici un respect pentru niciun om care se străduiește să pună acel nor infinit, acea umbra infinită, asupra inimii omenirii. Vreau să fiu sincer cu tine. Nu-mi place această doctrină, o urăsc, o disprețuiesc; Eu sfidez această doctrină." Robert G. Ingersoll, ateu
Speriaţi de efectele nocive ale doctrinei chinurilor veşnice, unii teologi au încercat să repare această doctrină. După ce savanţii au aflat originile doctrinei despre chinurile din  iad, dezgropând vestigiile ei păgâne de sub molozul istoriei, unii dintre teologi încearcă să se debaraseze de concepţia ei veche despre iad, argumentând ca iadul nu este altceva decât o metaforă, că nu focul din iad va chinui pe păcătoşi, ci păcătoşii înşişi se vor chinui mental, văzându-se departe de Dumnezeu. 
Pentru mai multe detalii despre acest “nou Iad” puteţi consulta cartea Istoria infernurilor, de Georges Minois.
La prezentarea carţii se scrie: 
"De-a lungul unei naraţiuni captivante subtil asezonată cu informaţii erudite, Georges Minois, adept al curentului „noua istorie“, coboară în trecutul unei idei născute o data cu conştiinţa răului. Ideea de infern a fost anterioară dogmei creştine, însă infernul creştin, o data instituit de doctrina oficială a Bisericii, se va dovedi cel mai crunt şi durabil. In secolul al XIX-lea infernul devine o constructie intelectuală, ideea ajungând astfel la apogeu. Ea îşi pierde definitiv în veacul nostru trăsăturile tradiţionale, dar nu dispare, ci împrumută „culoarea conştiinţei moderne“, în succesiunea de infernuri ale istoriei se regăsesc fantasmele fiecarei epoci.
Cititorul acestei cărţi are impresia că parcurge – cu mult profit spiritual – întreaga istorie a umanităţii, înţelegând-o pentru prima oară din interior, ca istorie a propriei noastre vulnerabilităţi.
Traducere de Alexandra Cuniţă"
Despre autor:
"Georges Minois Georges Minois (n. 1946), doctor în istorie şi filogie (studii la Ecole Normale Superieure), este unul dintre cei mai reputaţi experţi francezi în istoria socială şi a mentalităţilor. Este autorul a numeroase lucrări din care menţionăm Histoire de la vieillesse de l'Antiquite a la Renaissance (1987), Le Confesseur du roi (1988), Henri VIII (1989), L'Eglise et la science."
Dar se poate “repara” această doctrină? Nu, deoarece conform Bibliei, un suflet nu se poate auto-chinui mental după ce moare, deoarece nu este conştient, nu are conştiinţă de sine, fiind mort, deci atât vechea, cât şi noua concepţie despre Iad este nebiblică.
Dumnezeu arată clar ce se întâmplă cu sufletul omului după moarte
Putem da un verdict corect cu privire la starea sufletului în moarte, stabilit în urma evaluării declaraţiilor cu privire la suflet, prezentate în Biblie. Cercetând manuscrisele timpurii ale Bibliei în limbile originale  – Biblia antică, primară, în paralel cu traducerile actuale la care avem cu toții acces mai ușor, în final, vom putea concluziona cu certitudine referitor la întrebarea legitimă Ce se întâmplă cu sufletul omului după moarte?
Care este plata pentru păcat? Moartea, conform cu
Romani 6:23. Biblia nu arată, că omul ar păcătui numai cu trupul şi astfel pedeapsa s-ar răsfrânge doar asupra trupului, murind doar trupul, nu şi sufletul. Din contră, Biblia arată că şi sufletul participă la acţiunile trupul, primind satisfacţie “şi voi zice sufletului meu: "Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi înveseleşte-te!" (Luca 12:19).
Ideea că omul ar fi nemuritor, vine de la Satan Diavolul: Geneza 3:4Ioan 3:13, Ioan 11:11-14, Ioan 20:17. Omul este un produs divin, o creaţie a lui Dumnezeu, fiind rezultatul unirii trupului din carne cu suflarea sau altfel zis cu duhul (spiritul) suflat de Creator: Geneza 2:7. Atât timp cât carnea şi duhul coexistă, omul este o fiinţă, un vieţuitor care are viaţă; în termeni biblici: un suflet (suflător, răsuflător) viu. Când această uniune nu mai există, omul nu mai este o fiinţă, nu mai este un vieţuitor care are viaţă, nu mai este un suflet, nu mai este un răsuflător viu. Pur şi simplu el nu mai trăieşte conştient, moartea fiind opusul vieţii şi a conştiinţei de sine: Psalmul 146:4, Eclesiastul 9:4-10, Psalmul 6:5. De aceea morţii nu pot lăuda pe Dumnezeu: Isaia 38:18-19. Singura speranţă pentru cei ce mor este învierea: Ioan 5:28,29. Nu există “viaţă” conştientă sau semiconştientă, nici starea de purgator după moarte, deoarece facultăţile mentale încetează: Eclesiastul 9:1-12. Nu vă lăsaţi păcăliţi de cei ce traduc şi explică anumite versete din Noul Testament în termeni nemuritorişti, căci nu există aşa ceva. Manuscrisele vechi confirmă că anumite versete au fost traduse greşit sau poate chiar tendenţios, cum spun anumiţi bibliști. Dacă omul ar putea trăi şi după moarte, nu ar mai fi nevoie de înviere: 1Corinteni 15:12-18. Conform Bibliei sufletul care păcătuieşte acela moare – Ezechiel 18:20, şi deoarece toți am păcătuit într-un fel sau altul, nu numai cu trupul, ci şi cu sufletul, toţi murim, până ce va veni Domnul Isus şi va distruge moartea. Deci nu există suflet nemuritor (Romani 3: 23).
Unde se duce omul după moarte (inclusiv cu sufletul)?
Iată ce declaraţii găsim în Biblie:
Geneza 3:19 “În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, pâna te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci tărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.”
Nu Moise vorbeşte aici, ci Dumnezeu.
Daniel 12:2  “Mulţimea celor ce dorm în ţărâna pământului se va scula: unii pentru viaţă veşnică, şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică.” YLV (traducerea “mulţi dintre cei ce dorm în ţărâna pământului” este greşită şi alimentează idei false)
Nu Daniel vorbeşte aici, ci chiar un înger al lui Dumnezeu. Şi el foloseşte aceeaşi terminologie ca în primul caz arătat, unde vorbeşte Dumnezeu.
Domnul şi Mântuitorul nostru Isus, confirmă acest adevăr sfânt şi divin:
Ioan 3:13. “Nimeni nu s-a suit în cer, afară de cel ce s-a coborât din cer, adică Fiul omului, care este din cer.”
Ioan 5:28. “Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul lui
5:29. şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată.”
Unde merge sufletul? Unde merge şi trupul, fiind închis ermetic în celulele moarte:
“Căci nu vei lăsa sufletul meu în locuinţa morţilor, nu vei îngădui ca preaiubitul tău să vadă putrezirea.” (Psalmul 16:10)
“Iehova, tu mi-ai ridicat sufletul din locuinţa morţilor, tu m-ai adus la viaţă din mijlocul celor ce se coboară în groapă.” (Psalmul 30:3)
“Căci nu-mi vei lăsa sufletul în locuinţa morţilor şi nu vei îngădui ca sfântul tău să vadă putrezirea.” (Fapte 2:27)
“Despre învierea lui Christos a prorocit şi a vorbit el, când a zis că sufletul lui nu va fi lăsat în locuinţa morţilor şi trupul lui nu va vedea putrezirea.” (Fapte 2:31)
Dar ce se întâmplă cu duhul omului?
Biblia spune – şi nu eu – că după ce iese din om, duhul (spiritul) omului (şi nu sufletul omului) se duce la Dumnezeu, care l-a dat: “Şi ţărâna se întoarce în pământ cum a fost şi duhul (“ruach” în ebraică) se întoarce la Dumnezeu care l-a dat” (
Eclesiastul 12:7). Biblia spune şi mai exact unde anume la Dumnezeu: “Tată, în mâinile tale îmi încredinţez duhul” (“pneuma” în greacă)” (Luca 23:46).
Aţi putut observa unde: “în mâinile lui Dumnezeu”. Vedeţi, se întoarce în mâinile lui Dumnezeu, nu în iad, nu în rai şi nu în alte părţi. Domnul şi Mântuitorul nostru Isus, Fiul lui Dumnezeu, ştie cel mai bine amănuntele. Ştia că "mâna lui Dumnezeu" nu este raiul, altfel n-ar fi spus că înainte de învierea lui încă n-a fost la Tatăl, n-a fost în paradisul ceresc (Ioan 20:17). Din nefericire, mulţi interpretează foarte greşit versetele, deoarece se iau după interpretările bisericilor îndepărtate de adevărul lui Dumnezeu, fiind înşelaţi de falsurile adăugate la Biblie şi de traducerile distorsionate a unor versete, care susţin ca şi ei lucruri imposibile, distorsionate, preluate din păgânism… Din nefericire, la ora actuală Ortodoxia şi Catolicismul, precum toate mişcările derivate din ele, arată mai degrabă ca un păgânism filozofic grec, reformat insuficient şi nu ca modelul lăsat nouă de Noul Testament. Miscarea gnostica din secolele I-III a reuşit să infiltreze în creştinism principalele elemente ale culturii religioase din păgânism. Puzderia de zei păgâni au fost rebotezaţi cu numele sfintilor din Biblie şi au devenit aşa-zisii patroni ai diferitelor meserii şi stări, ca şi în păgânism. Zilele de sărbătoare ale principalelor zeităţi păgâne, acum purtând nume creştine, au devenit principalele zile de sărbătoare ale “păgâno-creştinilor”. Acestor elemente păgâne, care au supravieţuit travestiţi în straie şi denumiri creştine li s-a adus închinare şi au devenit “mediatori” între Dumnezeu şi oameni. Toate acestea au devenit posibile datorită credinţei în nemurirea sufletului, o dogmă greșită, erezie.
Iată o mărturie, care ar trebui să fie o mărturie şocantă pentru cei ce cred în nemurirea sufletului. În ultima rugăciune a martirului Policarp, episcop al Smirmei (secolul II), el îşi exprimă credinţa că sufletul lui va fi înviat (aspect ce confirmă adevărul că sufletul moare). El a fost ucenicul apostolului Ioan.
“Atotputernice Dumnezeule, Tată al iubitului şi binecuvântatului tău slujitor, Isus Christos, prin care am ajuns la cunoştinţa ta, Dumnezeul îngerilor, a puternicilor, a tuturor creaturilor şi a tuturor celor drepţi, care trăim înaintea feţei tale: Te preamăresc, că m-ai socotit vrednic pentru această zi şi acest ceas, ca să am parte la numărul martirilor tăi, în paharul Christosului tău, la învierea sufletului şi a trupului la viaţa veşnică prin neputrezirea din duhul sfânt. Să fiu primit printre ei înaintea feţei tale, ca o jertfă grasă şi plăcută, aşa cum tu, veşnic drept Dumnezeu ai hotărât mai dinainte, mi-ai făcut de cunoscut în prealabil, iar acum împlineşti. Pentru toate acestea te laud, te preamăresc şi te slăvesc prin veşnicul tău mare preot ceresc, Fiul tău drag, Isus Christos. Prin el şi împreună cu el, a ta este slava luminoasă în duhul sfânt, acum şi în eternitatea care va veni. Amin.”
De ce nu suntem nemuritori cu sufletul?
Deoarece nemurirea este condiţionată de pocăință, de credință, dar mai ales de ascultarea de Dumnezeu şi se primeşte numai la învierea celor morţi (
Ioan 5:28,29).
Pocăiţi-vă”, le-a zis Petru, “şi fiecare din voi să fie botezat în numele lui Isus Christos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul sfântului duh.” (Fapte 2:39)
Ce nu iau în calcul teologii şi de ce?
Dar toate dovezile prezentate mai sus, nu sunt suficiente pentru adepţii doctrinei iadului etern chinuitor, atât timp cât tocmai în Biblie sunt câteva pasaje care infirmă (contrazic) multitudinea de dovezi aduse. De exemplu, avem cel mai elocvent caz de contradicţie (faţă de toate dovezile biblice aduse) în pasajul despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr.
Din tot ce am prezentat până aici, am putut observa ce spune Biblia despre orice om, unde s-a dus după moartea lui şi în ce stare este el acolo. “Căci, în locuinţa morţilor, în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune!” Ecclesiastul 9:10
Însă pasajului despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr susţine altă părere. Deși admite că Avraam este în locuinta morților (hades), susține exact contrariul mărturiei Scripturii citate! El susține că acolo unde s-au dus Avraam, săracul Lazăr și bogatul nemilostiv, există lucrare, chibzuință, știință și înțelepciune. “Cu vremea săracul a murit şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam ... A murit şi bogatul ... Pe când era el în Locuinţa morţilor, în chinuri...”.  Cu toţii cunoaştem această istorisire cu săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv din Luca 16:19-31. Însă acest text contrazice flagrant Biblia de la Geneza şi până la Apocalipsa și tulbură armonia ei interioară. Importanţa armoniei interioare a textelor Bibliei este evidentă şi trebuie luată în calcul. Teologii susţin că Solomon a prezentat un punct de vedere uman, pe când pasajul care îl contrazice, prezintă un punct de vedere divin. Problema cu această interpretare este că Solomon nu este singurul, alături de el fiind alţii care dau aceeaşi învăţătură în acest caz: Iov, David, Ezechia, un înger şi chiar Dumnezeu. Cât ne putem baza atunci pe celelalte lucruri spuse de aceştia, dacă, iată, ei prezintă şi erori umane? Ar mai putea apela atunci apostolul Pavel la autoritatea Scripturii, argumentând că toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi de folos (2Timotei 3:16)? Să presupunem că trebuie să conduci maşina din Cluj-Napoca până la Bucureşti şi urmăreşti cu atenţie indicatoarele rutiere, toate arătând spre sud-est. Toate ţi-au indicat drumul bine şi estimezi că mai ai foarte puţin până la Bucureşti. Însă urmează un indicator cu inscripţia “BUDAPESTA 5 KM” Ce o să faci? Ignori toate indicatoarele de până atunci şi te încrezi orbeşte într-unul singur? Nu cred. Mai degrabă ignori, ştiind că e o farsă. De ce nu putem acţiona mental exact la fel şi în cazul Bibliei, văzând farsa Diavolului în pasajul din Luca 16:19-31? Există voci ale credincioşilor din România, cât şi din afara ei că autorul acestui pasaj nu a fost evanghelistul Luca, ci un scrib al unei biserici, care a pus în gura Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Christos, ceea ce el nu a spus niciodată. Fiul lui Dumnezeu, care a venit din cer şi s-a născut evreu, cunoştea bine mărturia întregului Vechi Testament despre locaţia şi starea inconştientă a celor morţi, deoarece el a spus că la trâmbiţa învierii, morţii vor auzi glasul lui din morminte, şi nu din sânul lui Avraam sau "iad": Ioan 5:28,29, Daniel 12:2. Nicăieri nu foloseşte acest termen “sânul lui Avraam”, nici el, nici ucenicii săi şi nimeni din vechime dintre toţi cei pomeniţi în Vechiul Testament. Locurile unde apare această frază sunt nişte cărţi dubioase, numite “apocrife”, deoarece erau ţinute ascunse, deorece marele preot rostea blestem pe ele. Aşadar, acest text din Luca 16:19-31 este un text fals, o apocrifă (text necanonic), ataşat ulterior la (în) Evanghelia după Luca, dintr-o astfel de sursă dubioasă.
Avem de a face cu o contradicţie evidentă, care descalifică şi demască textul ca fiind un text străin de Biblie.
Textele Bibliei originale nu mai sunt. Nu putem lăsa sau distorsiona înţelesul textelor ce combat clar aceste idei, de dragul unor oameni care au introdus texte străine pentru aşi susţine părerile. Este clar că cineva a falsificat adevărul şi combate tot ce se spune  Biblia despre starea sufletelor în moarte, spunând:  “A venit timpul când săracul a murit şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam.” Luca 16:22
Interesant… Toţi merg în țărână, dar acesta merge în sânul lui Avraam! Și mă întreb: Dar aceia care au murit înainte de Avraam, unde au mers? Se vede clar că textul este un fals, deoarece nu concordă cu armonia interioară a Bibliei. Biblia susţine că omul este un produs compus din două entităţi: “ţărâna pământului” şi “duhul lui Dumnezeu“. Aceste două elemente compun un produs nou, produs pe care Biblia numeşte “sufletul omului“. La moarte, aceste doua elemente se desfac din uniunea formată şi sufletul omului încetează să mai existe conştient, moare odată cu trupul şi rămâne încătuşat în celulele moarte ale trupului… Omul nu mai există, ca fiinţă vie.
În capitolele anterioare am prezentat câteva manipulări ale textului biblic, făcut de traducători, dar nu sunt singurele. După Conciliul de la Niceea din anul 325, s-a încercat sistematizarea şi uniformizarea Bibliei, ca toţi să aibă acelaşi text. Tot ce nu a corespus cu ideologia unora, a fost distrus. În această perioadă s-au consimţit anumite jonglerii scribale, cum este cazul de mai sus, având consecinţe foarte grave. Teologii nu iau în calcul asemenea lucruri (cinste excepţiilor), deoarece sub masca de a nu ştirbii autoritatea Bibliei, le e frică de fapt să nu-şi piardă reputaţia, autoritatea lor şi foloasele ce derivă de aici.
Roadele nefaste ale credinţei în nemurirea sufletului
"După roadele lor îi veţi cunoaşte" Matei 7:16
Credinţa în nemurirea sufletului conduce la nişte implicaţii teologice profunde. O minciună poate dărâma mii de adevăruri. Această învăţătură este ca rădăcina unui copac care alimentează tot copacul.
În primul rând, îl face pe om să respingă idea de moarte (compară 1Timotei 6:16 cu Geneza capitolul 3), îl pune să creadă că e nemuritor şi astfel subminează interesul pentru înviere şi pune într-un con de umbră importanţa învierii.
În al doilea rând, subminează importanţa pocăinţei şi împinge pe oameni să creadă în posibilitatea salvării păcătoşilor după ce aceştia mor nepocăiţi (purgator, rugăciuni ptr. morţi, ofrande date spre salvarea sau ameliorarea stării lor, mântuirea universală, etc.).
În al treilea rând, credinţa în nemurirea sufletului alimentează sinuciderile şi atentatele sinucigase (terorism religios), spiritismul (că poţi vorbi cu morţii), alimentează frica de morţi (că morţii pot face rău), alimentează închinarea la morţi (că morţii pot face bine), alimentează purgatorul (că cei care au murit ca nedrepţi mai pot fi salvaţi), alimentează transmigraţia sufletelor (că sufletul morţilor se poate naşte din nou în alt trup, fie de om, fie de animal), alimentează idei false despre judecata lui Dumnezeu asupra păcătoşilor ce au murit, făcând din Dumnezeu un zeu sadic, ca cei din mitologiile păgâne.
Să ne oprim asupra acestui ultim aspect deoarece este cel mai grav, echivalând cu o hulă împotriva lui Dumnezeu, făcând din credincioşi “hulitori ai lui Dumnezeu”, vorbind “nebunii” la adresa lui Dumnezeu, fără ca ei să îşi dea seama (Iov 42:8).
Iată un astfel de caz tulburător. Observ de mult timp că unii se roagă celor morţi, având credinţa în nemurirea sufletului.
Recomand în acest sens articolul scris de Toni Berbece - Voi la cine vă rugaţi
Voi la cine vă rugați
Am un prieten sportiv cu care am vorbit despre Hristos, iar la sfârșit m-a întrebat dacă e bine că el se roagă tatălui său. Mi-a spus că tatăl său a murit fără să vadă cine a ajuns și de fiecare dată când intră în teren zice: “Tată, te rog să fii cu mine!” Apoi tot lui îi dedică orice victorie.
Deși a trebuit să-i spulber o iluzie care aparent îi făcea bine, deși i-am adus o stare de gândire care la început l-a amărât, totuși l-am adus la adevăr. Anume că morții, oricine ar fi ei, nu ne mai pot ajuta. Nu ne putem ruga la cine vrem, la cine am iubit mai mult pe pământ și care a trecut la cele veșnice.
Aud cu stupoare din gura lui Florin Piersic că Preafericitul Daniel se roagă lui Ștefan cel Mare, pentru că s-a atașat de acesta studiind-i viața. Oricât de atașați am fi de cineva care a trecut la cele veșnice nu ne este permis să ne închinăm acestuia/acesteia. Nu de alta, dar ne închinăm la pereți sau în gol. E ca și cum ai vorbi degeaba, irosești o rugăciune sau mii de rugăciuni și dacă Diavolul vrea ceva cu toată ființa lui acel ceva este să ne irosim rugăciunile.
Diavolul a auzit cuvintele Mântuitorului când le-a zis ucenicilor: “Orice veți cere în Numele Meu voi face!” Și atunci tot ce vrea dușmanul acesta este să uităm de Numele Sfânt a lui Hristos. Să-l scoată din rugăciunile noastre este scopul lui suprem.
Eu mă rog doar Mântuitorului meu iubit, restul rugăciunilor care nu sunt adresate Numelui Său se duc într-un sac fără fund, în coșul de gunoi cu scrisori nedeschise al Diavolului. În România am auzit că sacul acesta cu scrisori nedeschise ar fi cam printre cei mai mari, la noi oamenii se roagă oricui și la orice, iar Hristos încă așteaptă.
Dumnezeu a făcut o juruință, că orice genunchi se va pleca înaintea Fiului Său și că orice limbă Îl va mărturisi pe El ca Domn. Iar Satana turbează și caută să disprețuiască această juruință a Tatălui, iar pentru a-L sfida îi pune pe oameni să se roage la orice, numai lui Hristos nu. Roagă-te corect și onorează-L pe Hristos cu cererile tale!


La cine să ne rugăm?
Am găsit ceva foarte interesant despre rugăciune în lucrarea lui Origene – Despre rugăciune şi martiraj. Mai exact - la Cine să ne rugăm? - din perspectivă creştină. A fost scris în secolul III AD, de Origene din Alexandria. Din text reiese că în acel timp existau trei păreri, unii se rugau doar Tatălui, alţii doar Fiului şi alţii se rugau la ambii. Duhul sfânt nu este menţionat, aşa că moda rugăciunii la duhul sfânt încă nu era inventată în acel timp.

XV. 1. Dacă ați înțeles ce se înțelege prin „rugăciune“, să nu ne mai rugăm la nici o creatură, nici la Christos, doar singurului Dumnezeu și Tatăl universului, la care şi Mântuitorul nostru s-a rugat, așa cum am explicat, ce ne-a învățat şi el. De fapt, atunci când i-au cerut „Învață-ne să ne rugăm“ (Luca 11:11), el le-a arătat o rugăciune nu la el însuși, ci la Tatăl: „Tatăl nostru care ești în ceruri ...“ și așa mai departe. (Matei 6.9). Pentru că, așa cum în altă parte am arătat, în persoană şi subiect Fiul nu este Tatăl, și așa că ar trebui să ne rugăm fie la Fiul şi la Tatăl nu, sau fie la ambii, sau numai la Tatăl. Ar părea imposibil sau chiar lipsit de sens să se roage Fiului și nu Tatălui, ceea ce ar fi în mod evident contrar tuturor vederilor. Dacă ne-am ruga la ambii, ar trebui să o facem la plural: „daţi-ne“, „binevoiţi“, „împliniți“, „salvați“, şi alte asemenea. De aici se vede că sunt necorespunzătoare, deoarece nu se poate dovedi din Scripturi că s-au rugat în așa fel. Deci, rămâne doar să ne rugăm lui Dumnezeu, Tatăl a toate, dar nu fără Marele Preot care a fost investit prin jurământ de Tatăl, după înțelesul acestor cuvinte: „El a jurat și nu îi va părea rău, tu ești preot în veac după rânduiala lui Melhisedec“ (Psalmul 110: 4; Evrei 2:17, etc.).
Notă: Marele preot aducea rugăciunile poporului lui Dumnezeu, astfel mediând și rugându-se Aceluia căruia se ruga şi poporul.
Legea Mozaică (dată de Dumnezeu prin robul său Moşhe (Moise)), a fost Constituţia poporului Israel, fiind cea mai elevată dintre toate tipurile de constituţii care au existat vreodată. Dumnezeu prin Christos a inaugurat o altă Lege. Prima Lege a fost bună, a doua Lege este perfectă, de aceea sfârşitul Legii din Vechiul Testament este Christos (Romani 10:4), deoarece Legea a fost un îndrumător spre Christos (Galateni 3:24,25). Prin Legea Mozaică învăţăm ce este păcatul şi dreptatea (Romani 3:20, Exod 21:23-25) şi cât de greu este să o împlinim (Fapte 15:1-15) - dacă am putea să o împlinim sută la sută, nici nu am muri, plata păcatului fiind moartea; iar prin Legea Christică învăţăm ce este dragostea şi harul (Ioan 13:34, Matei 18:21-35), Moise fiind pedagogul iubirii venită prin dreptate, Christos fiind pedagogul iubirii venită prin har. Să iubeşti pe Dumnezeu cu toată fiinţa ta şi pe semenul tău ca pe tine însuţi este motivul, scopul vieţii (Marcu 12:28-34). De aceea ţinta poruncii este dragostea (1Timotei 1:5). Cuvântul lui Dumnezeu descrie cel mai clar ce este dragostea (1Corinteni 13), fără de care nimeni nu va fi mântuit (1Ioan 4). „Legea” în general defineşte raporturi, de aceea este flexibilă; când raporturile iniţiale - după care s-a dat o lege - sunt afectate, legea poate suferi amendamente (schimbări) sau chiar se poate anula. Aşa intră pe rol, procedura numită „har”. De exemplu: prima pereche de oameni, ar fi trebuit să moară în aceeaşi zi în care au mâncat din fructul interzis, şi ar fi murit chiar în acea zi (Geneza 2:16,17), dacă ar fi mâncat din proprie iniţiativă; dar din pricină că au fost antrenaţi în nesupunere de o altă fiinţă, pedeapsa pe care o cerea legea a fost comutată pe o perioadă mai lungă, pentru a se putea soluţiona controversa ridicată de acea persoană: Este Dumnezeu mincinos? Poate fi omul fericit fără Dumnezeu?
Va veni un mare necaz pe pământ şi în această perioadă o mare mulţime de oameni vor părăsi cultele sistemului religios corupt, pregătindu-se cum se cuvine pentru venirea Domnului nostru Isus Christos (Matei 25:1-13, Apocalipsa capitolele 7 şi 18). În timpul acela, religiile tradiţionale  - şi aici mă refer la toate, inclusiv cele păgâne – nu numai că îşi vor pierde sprijinul autorităţilor statale, ci vor fi desfiinţate printr-un decret politic de Guvernul Mondial al Noii Ordini Mondiale (NWO), care va apare pe scena lumii politice (Apocalipsa 17:16). În locul lor, pentru a umple golul necesităţilor spirituale, Guvernul Mondial va institui închinarea la icoana fiarei (Apocalipsa 13:15). În acest timp va apare ceea ce a denumit apostolul Pavel ca fiind “lepădarea de credinţă” şi un lider politic charismatic denumit “omul fărădelegii, fiul pierzării” (2Tesaloniceni 2:3).
Adunarea (biserica) este chemată să fie mireasa Fiului lui Dumnezeu şi co-moştenitoare la slava Mirelui (Matei 19:28)
Dumnezeu va reinstaura împărăţia sa pe pământ prin Fiul său, Regele desemnat pentru aceasta,  care după ce o va pregăti după voia lui Dumnezeu, nimicind orice împotrivire şi duşman, va preda toată autoritatea Tatălui său, ca Dumnezeu Tatăl să fie totul în toţi (1Corinteni 12:6).

Alte două exemple elocvente: Isaia 9:6 şi 2Petru 1:1
Să privim Isaia 9:6 de la Septuaginta necorectată la traducerile moderne:
Isaia 9:6 în Septuaginta (necorectată) este la Isaia 9:5, după cum urmează:
"Se cheamă numele Lui Înger de mare sfat, căci Eu voi aduce pace peste stăpânitori, pace şi sănătate Lui"
Isaia 9:6 în Biblia sinodală românească:
"se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie"
Isaia 9:6 în Versiunea Dumitru Cornilescu
6. Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: "Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii." 
Priviţi redarea după dr. Luther Martin, supranumit "marele reformator", "prinţul reformatorilor", "părintele reformei":
Isaia 9:6 Lutherbibel 1912 (Biblia Luther)
Denn uns ist ein Kind geboren, ein Sohn ist uns gegeben, und die Herrschaft ist auf seiner Schulter; er heißt Wunderbar, Rat, Held (Erou), Ewig-Vater Friedefürst;
Modernisiert Text
Denn uns ist ein Kind geboren, ein Sohn ist uns gegeben, welches HERRSChaft ist auf seiner Schulter; und er heißt Wunderbar, Rat, Kraft, Held (Erou), Ewig-Vater, Friedefürst,
În mod surprinzător, apar traduceri noi ale Bibliei, făcute de erudiţi creştini, în care Isaia 9:6 nu conţine nici cuvântul "înger", nici cuvântul "Dumnezeu". Controversa apare la redarea textului ebraic "Pele Joez, El Gibbor, Abi Ad, Sar Shalom". De ce? Deoarece redarea lui "El Gibbor" prin "Dumnezeu Puternic" ar forţa construcţia identică din Ezechiel 32:21 aflată la plural "elei gibborim" (puternicii eroi) să fie tradusă la fel "Dumnezeii puternici", ce ar fi adevarăt şi viceversa, adică expresia "elei gibborim" la plural, ar forţa "El Gibbor" aflat la singular să devină "Puternic Erou" (a se compara cu Ezechiel 32:11,12).
Iată de exemplu cum redă Isaia 9:6 The Revised English Bible (REB 1989) - Biblia Engleza Revizuită:
"For a child has been born to us, a son is given to us; he will bear the symbol of dominion on his shoulder, and his title will be: Wonderful Counsellor, Mighty Hero, Eternal Father, Prince of Peace."
"Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat, el va purta simbolul stăpânirii pe umăr, și titlul său va fi: Consilier Minunat, Puternic Erou, Părintele Veșniciilor, Print al Păcii."
Directorul revizuirii The Revised English Bible (REB 1989) - Biblia Engleza Revizuită este W.D. McHardy.
Revizorii The Revised English Bible (REB 1989) - Biblia Engleza Revizuită: The Rev. Professor G. W. Anderson; The Very Rev. Professor R. S. Barbour; The Rev. Fr. I. P. M. Brayley, SJ; Dr. S. P. Brock; The Rev. Professor G. B. Caird; The Rev. Dr. P. Ellingworth; Dr. R. P. Gordon; Professor M. D. Hooker; The Rev. A. A. Macintosh; The Rev. Professor W. McKane; The Rev. Professor I. H. Marshall; The Rev. Dr. R. A. Mason; The Rev. Dr. I. Moir; The Rev. Fr. R. Murray, SJ; The Rev. Professor E. W. Nicholson; Dr. C. H. Roberts; Dr. R. B. Salters; Dr. P. C. H. Wernberg-Moller; The Rev. Professor M. F. Wiles.
Consilieri literari ai The Revised English Bible (REB 1989) - Biblia Engleza Revizuită: M. H. Black, Mrs. M.Caird, J. K. Cordy, Baroness de Ward, The Rev. Dr. I. Gray, Dr. P. Larkin, Miss Doris Martin, Dr. C. H. Roberts, Sir Richard Southern, P. J. Spicer, Dr. J. I. M. Stewart, Mary (Lady) Stewart. http://www.bible-researcher.com/reb.html
Profesorul de greacă şi istorie al Noului Testament, precum şi de istorie Ecclesiastica (Bisericească) James Moffatt, redă "divine hero", adică "erou divin":
"For a child is born to us, a child has been given to us; the royal dignity he wears, and this the title bears; A wonder of a counsellor, a divine hero, a father for all time, a peaceful prince"
Profesorul James Moffat este autorul traducerii Moffat, New Translation
https://en.wikipedia.org/wiki/Moffatt,_New_Translation
Profesorul de limbi semitice şi limba ebraică biblică (paleo-ebraică = ebraica veche), Wilhelm Gesenius, redă "erou puternic" - p. 45, Gesenius, "Lexicon Ebraic - Chaldean" (Gesenius' Hebrew-Chaldee Lexicon).
"Pele Joez = Sfetnic Minunat, El Gibbor = Puternic Erou, Abi Ad = Părintele Nostru (pus) Pentru Totdeauna (Patriarhul Nostru Veşnic, Al doilea Adam), Sar Shalom = Prinţ, Căpetenie, Comandant Al Păcii"
          Numele de la Isaia 9:6 explicat în lumina cărţilor Noului Legământ (Noul Testament):
"Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, iar autoritatea va sta pe umerii Săi! Va fi numit "Pele Joez = Sfetnic Minunat, El Gibbor = Puternic Erou, Abi Ad = Părintele nostru (pus) Pentru Totdeauna (Patriarhul Nostru Etern, Al Doilea Adam), Sar Shalom = Prinţul Păcii".
          De ce Sfetnic Minunat?
Deoarece el a venit din cer ca să ne sfătuiască în chip minunat, cum să fim plăcuţi Tatalui său!
          De ce Puternic Erou?
Deoarece cine a mai făcut lucruri ca el, ce înger sau om s-a mai luptat aşa de puteric cu păcatul şi a învins moartea fără drept de apel? 
          De ce Părintele Nostru (pus) Pentru Totdeauna (Patriarhul Nostru Etern, Al Doilea Adam)?
În ce priveşte "Părintele Veşniciilor" nu e o traducere corectă; "Părintele Veşniciilor" ar fi "Abi ha-Olamim", ori aici nici nu avem cuvântul "veşnic = olam" ci avem cuvântul "ad" ce exprimă continuitate, aici "Abi Ad" înseamnă "Părintele Nostru (pus) Pentru Totdeauna" ceea ce arată spre un titlu dobândit, de la Dumnezeu, el fiind Patriarhul Veşnic, al doilea Adam. 
          Şi în fine de ce "Sar Shalom" = "Prinţul Păcii"
Pe o tabliţă cuneiformă, prinţul Nebucadneţar, fiul regelui Nabonid - care era monarhul Babilonului - a fost numit "Sar sarim" adică "Prinţul prinţilor", fiind al doilea după rege (melek), ca moştenitor al tronului. El conducea şi armata, fiind "ha sar haghadol" adică "Marele Comandant", comandantul comandanţilor armatei tatălui său.
La fel avem şi aici, "Prinţul Păcii" adica Fiul lui Dumnezeu este "prinţul moştenitor" care conduce armata de îngeri ai Tatălui său, cum vedem şi în cartea Apocalipsa capitolul 19. Cine se va bate pentru pace eternă în viitor? Cine va învinge şi va lega demonii şi pe prinţul lor, ca să instaureze veacul viitor (olam haba) şi pacea veacurilor (shalom olamim)? Nimeni altul decât Fiul lui Dumnezeu, "Prinţul Păcii"!
          La 2Petru 1:1 traducerile actuale redau acest verset astfel:
"Simon Petru, rob şi apostol al lui Isus Hristos, către cei care au primit o credinţă la fel de preţioasă ca a noastră, prin dreptatea Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos:" Versiunea Dumitru Cornilescu (în continuare VDC)
Vedem că în acest verset Fiul lui Dunezeu  este numit "Dumnezeu şi Mântuitor", însă în câteva codexuri antice, precum şi în câteva citate ale unor autori antici, în acest verset el este numit "Domn şi Mantuitor":
"Simon Petru, rob şi apostol al lui Isus Hristos, către cei care au primit o credinţă la fel de preţioasă ca a noastră, prin dreptatea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos:"
Codexurile în cauză sunt manuscrisul Sahidic Coptic de la sfârşitul secolului II, manuscrisul grecesc Codex Sinaiticus din prima parte a secolului IV, manuscrisul latin Vulgata din secolul IV şi manuscrisul Aramaic (Philoxenian Siriac) din secolul VI. Patru ţări şi patru limbi prin care vestea bună (evanghelia) a pătruns cel mai repede: Egiptul, Grecia, Italia şi Siria. Acest fapt arată că, din nefericire, pe alocuri Biblia a fost falsificată ulterior de către ereticii cu interese necinstite şi este nevoie urgentă de defalsificarea textelor în cauză.
A se compara cu:
În adevar, în chipul acesta vi se va da din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. (2Petru 1:11) VDC
În adevar, dacă, după ce au scăpat de intinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, se încurcă iarăşi şi sunt biruiţi de ele, starea lor de pe urmă se face mai rea decât cea dintâi. (2Petru 2:20) VDC
ca să vă fac să vă aduceţi aminte de lucrurile vestite mai dinainte de sfinţii proroci şi de porunca Domnului şi Mântuitorului nostru, dată prin apostolii voştri. (2Petru 3:2) VDC
ci creşteti în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. A Lui sa fie slava, acum si in ziua vesniciei. Amin. (2Petru 3:18) VDC


Vino alături de noi! Cei interesaţi, mă pot contacta prin e.mail bibliaantica@yahoo.com 


Blogurile aministrate de mine:

www.bibliaantica.blogspot.ro
www.harsimantuire.blogspot.ro