Notă explicativă
la Ioan 1:1 – Ioan 17:3 – Ioan 20:28
Uneori,
fragmentele de texte trebuie traduse semantic, pentru a se clarifica sensul
lor, dar acest lucru se face întotdeauna în raport strâns cu contextul.
Ioan 1:1c se
încadrează perfect în acest tip, unde pentru a-l înţelege corect pe apostol,
contextul este hotărâtor.
Traducerea
semantică a textului grecesc "en archē ēn ho lógos kaì ho lógos ēn pròs
tòn theón kaì theòs ēn ho lógos", poate fi redată contextual astfel:
La început era
Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și ca Dumnezeu era Cuvântul.
În propoziţia de
faţă şi mai apoi în întregul context al cărţii - după cum se va vedea, al
doilea cuvânt theos este un substantiv calitativ, care îl descrie pe primul
cuvânt theos, care are funcţia de substantiv nominativ.
Origen din
Alexandria, scriitor grec din secolul al doilea şi treilea îl laudă pe
renumitul apostol Ioan pentru că el cunoştea “frumusețea limbii greceşti”,
locuind multă vreme la Efes, un oraş pe atunci elenizat (grecizat). Sursa:
Origen, Comentariului Evangheliei lui Ioan, Cartea II, capitolul 2
Monoteis convins,
ca şi Maestrul său (a se vedea Yohanan 17:1-3), apostolul Ioan vorbeşte de
Cuvânt nu ca fiind „Elohim (Theos) în persoană“ sau "un al doilea Elohim
(Theos) ceresc", ci fiind o persoană cerească foarte apropiată (Fiu, a se
vedea Ioan 3:16) care are natura calitativă a lui Dumnezeu, dar nu şi funcţia
de Dumnezeu. Susţin asta pentru că văd construcţia propoziţiei - topica şi
contextul clarifică semantica.
Topica (ordinea
cuvintelor în propoziție sau a propozițiilor în frază) nu permite traducerea
cuvântului "theos (elohim)" din Ioan 1:1c ca find nedeterminată ca şi
cum ar fi vorba de "un dumnezeu", cum redau cei de la Traducerea
Lumii Noi (Martorii Lui Iehova), dar nici determinată ca şi cum ar fi vorba
chiar de "Dumnezeu", cum fac traducerile care urmează o veche
stereotipie, pentru că se crează o contradicţie – cum ar putea fi Dumnezeu cu
el însuşi?
Când apostolul
Ioan a formulat Ioan 1:1c s-a gândit la cuvântarea Domnului Isus pe care a
consemnat-o mai târziu în Ioan 14:1-14. Secretul descifrării textului este
aici. Există un singur Dumnezeu, Tatăl Atotputernicul şi Fiul lui Dumnezeu este
ca El în calităţi (puternic, înţelept, drept, milos, iubitor, iertător, etc.),
dar neavând funcţia de Dumnezeu. Când apostolul a formulat Ioan 1:1c nu s-a
gândit deloc la funcţia Fiului (cum fac mulţi), deoarece avea demarcaţia
monoteistă clară, rostită de Christos şi consemnată mai târziu în Ioan 17:1-3:
Tatăl este singurul Dumnezeu adevărat. Dacă ar fi doi Dumnezei sau mai mulţi,
ceilalţi ar fi Dumnezei falşi.
Din Biblie aflăm că există un singur Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Christos şi al nostru, Creatorul cerului şi al
pământului, suveranul de necontestat al întregului Univers, care ne iubeşte şi
ne vrea doar binele (Ioan 3:16, Ioan 17:1-3). El este Yehowa Elohim, Dumnezeul
sfinţilor lui Israel.
Aici avem Ioan 1
în text transliterat. Vasile Şhandru, care a învăţat greaca veche ca
autodidact, ne-a ajutat mult în domenul evaluării textelor.
KATA IOANNEN 1
Greek NT:
Westcott/Hort, UBS4 variants - Transliterated
1en archē ēn o logos kai o logos ēn pros ton theon kai
theos ēn o logos 2outos ēn en archē pros
ton theon 3panta di autou egeneto kai chōris autou egeneto oude en o
gegonen 4en autō zōē ēn kai ē zōē ēn to phōs tōn anthrōpōn 5kai to phōs en tē skotia phainei kai ē skotia auto ou
katelaben
6egeneto anthrōpos apestalmenos para theou onoma autō
iōannēs 7outos ēlthen eis marturian ina marturēsē peri tou phōtos ina
pantes pisteusōsin di autou 8ouk ēn ekeinos to phōs
all ina marturēsē peri tou phōtos
9ēn to phōs to alēthinon o phōtizei panta anthrōpon
erchomenon eis ton kosmon 10en tō kosmō ēn kai o
kosmos di autou egeneto kai o kosmos auton ouk egnō 11eis ta idia ēlthen kai oi idioi auton ou parelabon 12osoi de elabon auton edōken autois exousian tekna theou
genesthai tois pisteuousin eis to onoma autou 13oi ouk ex aimatōn oude ek thelēmatos sarkos oude ek
thelēmatos andros all ek theou egennēthēsan
14kai o logos sarx egeneto kai eskēnōsen en ēmin kai
etheasametha tēn doxan autou doxan ōs monogenous para patros plērēs charitos
kai alētheias 15iōannēs marturei peri
autou kai kekragen legōn outos ēn {WH: o eipōn } {UBS4: on eipon } o opisō mou
erchomenos emprosthen mou gegonen oti prōtos mou ēn 16oti ek tou plērōmatos autou ēmeis pantes elabomen kai
charin anti charitos 17oti o nomos dia mōuseōs
edothē ē charis kai ē alētheia dia iēsou christou egeneto 18theon oudeis eōraken pōpote monogenēs theos o ōn eis ton
kolpon tou patros ekeinos exēgēsato
19kai autē estin ē marturia tou iōannou ote apesteilan {WH:
pros auton } {UBS4: [pros auton] } oi ioudaioi ex ierosolumōn iereis kai
leuitas ina erōtēsōsin auton su tis ei 20kai ōmologēsen kai ouk ērnēsato kai ōmologēsen oti egō
ouk eimi o christos 21kai ērōtēsan auton ti
oun {WH: [su] } {UBS4: su } ēlias ei kai legei ouk eimi o prophētēs ei su kai
apekrithē ou 22eipan oun autō tis ei ina apokrisin dōmen tois pempsasin
ēmas ti legeis peri seautou 23ephē egō phōnē boōntos
en tē erēmō euthunate tēn odon kuriou kathōs eipen ēsaias o prophētēs
24kai apestalmenoi ēsan ek tōn pharisaiōn 25kai ērōtēsan auton kai eipan autō ti oun baptizeis ei su
ouk ei o christos oude ēlias oude o prophētēs 26apekrithē autois o iōannēs legōn egō baptizō en udati
mesos umōn {WH: stēkei } {UBS4: estēken } on umeis ouk oidate 27 {UBS4: o } opisō mou erchomenos ou ouk eimi [egō] axios
ina lusō autou ton imanta tou upodēmatos 28tauta en bēthania egeneto peran tou iordanou opou ēn o
iōannēs baptizōn
29tē epaurion blepei ton iēsoun erchomenon pros auton kai
legei ide o amnos tou theou o airōn tēn amartian tou kosmou 30outos estin uper ou egō eipon opisō mou erchetai anēr os
emprosthen mou gegonen oti prōtos mou ēn 31kagō ouk ēdein auton all ina phanerōthē tō israēl dia
touto ēlthon egō en udati baptizōn 32kai emarturēsen iōannēs legōn oti tetheamai to pneuma
katabainon ōs peristeran ex ouranou kai emeinen ep auton 33kagō ouk ēdein auton all o pempsas me baptizein en udati
ekeinos moi eipen eph on an idēs to pneuma katabainon kai menon ep auton outos
estin o baptizōn en pneumati agiō 34kagō eōraka kai memarturēka oti outos estin o uios tou
theou
35tē epaurion palin eistēkei {UBS4: o } iōannēs kai ek tōn
mathētōn autou duo 36kai emblepsas tō iēsou
peripatounti legei ide o amnos tou theou 37kai ēkousan oi duo mathētai autou lalountos kai
ēkolouthēsan tō iēsou 38strapheis de o iēsous
kai theasamenos autous akolouthountas legei autois ti zēteite oi de eipan autō
rabbi o legetai methermēneuomenon didaskale pou meneis 39legei autois erchesthe kai opsesthe ēlthan oun kai eidan
pou menei kai par autō emeinan tēn ēmeran ekeinēn ōra ēn ōs dekatē 40ēn andreas o adelphos simōnos petrou eis ek tōn duo tōn
akousantōn para iōannou kai akolouthēsantōn autō 41euriskei outos prōton ton adelphon ton idion simōna kai
legei autō eurēkamen ton messian o estin methermēneuomenon christos 42ēgagen auton pros ton iēsoun emblepsas autō o iēsous
eipen su ei simōn o uios iōannou su klēthēsē kēphas o ermēneuetai petros
43tē epaurion ēthelēsen exelthein eis tēn galilaian kai
euriskei philippon kai legei autō o iēsous akolouthei moi 44ēn de o philippos apo bēthsaida ek tēs poleōs andreou kai
petrou 45euriskei philippos ton nathanaēl kai legei autō on
egrapsen mōusēs en tō nomō kai oi prophētai eurēkamen iēsoun uion tou iōsēph ton
apo nazaret 46kai eipen autō nathanaēl ek nazaret dunatai ti agathon
einai legei autō {WH: o } {UBS4: [o] } philippos erchou kai ide 47eiden {UBS4: o } iēsous ton nathanaēl erchomenon pros
auton kai legei peri autou ide alēthōs israēlitēs en ō dolos ouk estin 48legei autō nathanaēl pothen me ginōskeis apekrithē iēsous
kai eipen autō pro tou se philippon phōnēsai onta upo tēn sukēn eidon se 49apekrithē autō nathanaēl rabbi su ei o uios tou theou su
basileus ei tou israēl 50apekrithē iēsous kai
eipen autō oti eipon soi oti eidon se upokatō tēs sukēs pisteueis meizō toutōn
opsē 51kai legei autō amēn amēn legō umin opsesthe ton ouranon
aneōgota kai tous angelous tou theou anabainontas kai katabainontas epi ton
uion tou anthrōpou
Despre alfabetul
și scrierea din greacă antică
„În formele sale
clasice și moderne, alfabetul are 24 litere, ordonate de la alfa la omega. Ca
latina și chirilica, greaca a avut inițial o singură formă pentru fiecare
literă; acesta a dezvoltat cazul distincției între litere cu forma de majuscule
și minuscule în paralel cu latina în epoca modernă.” E. L. Wikipedia
Literele
alfabetului grec sunt: α (alfa), β (beta), γ (gamma), δ (delta), ε (epsilon), ζ
(zeta), η (eta), θ (theta), ι (iota), κ (kappa), λ (lambda), μ (mu), ν (nu), ξ
(ksi), ο (omicron), π (pi), ρ (rho), σ și ς (sunt sigma în ambele cazuri, numai
că ς se scrie la final de cuvânt pe când σ în celelalte cazuri, ca de exemplu
la Ὀδυσσεύς Odysseus), τ (tau), υ (upsilon), φ (phi), χ (chi), ψ (psi), ω
(omega).
Transcrierea
clasică pentru α (alfa) este "a", transcrierea modernă "a".
Transcrierea
clasică pentru β (beta) este "b", transcrierea modernă "v".
Transcrierea
clasică pentru γ (gamma) este "g", transcrierea modernă
"g".
Transcrierea
clasică pentru δ (delta) este "d", transcrierea modernă
"d".
Transcrierea
clasică pentru ε (epsilon) este "e", transcrierea modernă
"e".
Transcrierea
clasică pentru ζ (zeta) este "z", transcrierea modernă "z".
Transcrierea
clasică pentru η (eta) este "e", transcrierea modernă "i".
Transcrierea
clasică pentru θ (theta) este "th", transcrierea modernă
"th".
Transcrierea
clasică pentru ι (iota) este "i", transcrierea modernă "i".
Transcrierea
clasică pentru κ (kappa) este "k", transcrierea modernă
"k".
Transcrierea
clasică pentru λ (lambda) este "l", transcrierea modernă
"l".
Transcrierea
clasică pentru μ (mu) este "m", transcrierea modernă "m".
Transcrierea
clasică pentru ν (nu) este "n", transcrierea modernă "n".
Transcrierea
clasică pentru ξ (ksi) este "x", transcrierea modernă "x".
Transcrierea
clasică pentru ο (omicron) este "o", transcrierea modernă
"o".
Transcrierea
clasică pentru π (pi) este "p", transcrierea modernă "p".
Transcrierea
clasică pentru ρ (rho) este "r", transcrierea modernă
"r".
Transcrierea
clasică pentru σ şi ς (sigma) este "s", transcrierea modernă
"s".
Transcrierea
clasică pentru τ (tau) este "t", transcrierea modernă "t".
Transcrierea
clasică pentru υ (upsilon) este "y", transcrierea modernă
"y".
Transcrierea
clasică pentru φ (phi) este "ph", transcrierea modernă "f".
Transcrierea
clasică pentru χ (chi) este "kh", transcrierea modernă
"ch".
Transcrierea
clasică pentru ψ (psi) este "ps", transcrierea modernă
"ps".
Transcrierea
clasică pentru ω (omega) este "o", transcrierea modernă
"o".
Prin urmare
redarea mai potrivită este "Christos" nu "Cristos" nici
"Hristos", având în vedere că la textul grec avem litera χ (chi),
care în transliterarea clasică este "kh" iar în cea modernă
"ch".
Apostolul Ioan
cunoştea frumusețea limbii grecești, trăind foarte mult timp printre grecii de
la Efes. În Ioan 1:1 substantivul „dumnezeu” din 1 Ioan 1: 1c are o natură
calitativă (ca Dumnezeu), nu este nedefinit (un dumnezeu dintre mai mulţi) sau
definit (Dumnezeu însuşi). Ce înseamnă un substantiv calitativ? Cuvântul
calitativ se referă la calitatea sa materială sau spirituală. Ceva asemănător -
dar de sens opus avem la Matei 16:23. Deşi Petru nu a fost Satan însuşi, el a
devenit "satan", adică ca el, datorită gândului necugetat exprimat. Reproducerea
textului din 1 Ioan 1: 1,2, conform ordinii topice, semnatice și gramaticii
grecești este:
1. La început era
‘Cuvântul’, şi ‘Cuvântul’ era cu Dumnezeu şi ca Dumnezeu era ‘Cuvântul’ (în
sensul celor din Psalmii 82:6 – Ioan 10:34, Ioan 14:7-11, Evrei 1:1-3).
Cuvântul ‘dumnezeu’ din partea finală a textului este un substantiv calitativ,
după cum arată şi apostolul Ioan în evanghelia prezentată de el "cine m-a
văzut pe mine, a văzut pe Tatăl". Ioan 14:9
2. El era la început cu Dumnezeu. (Geneza 1:26; 11:7, Proverbe 30:4)
3. Toate prin el au apărut, şi fără el n-a apărut nici măcar un lucru din ceea
ce a apărut (Geneza 1:26, Proverbele 8:22-30).
Ho Theos este Liderul Suprem, numit de profetul Daniel "Cel îmbătrânit de
zile". Această viziune despre acest tandem ceresc s-a transferat mai apoi
în faimoasa declaraţie de credinţă din Ioan 1:1,2 care ar trebui redată după
topica din textul grec - dar nu după felul cum vedea eveul Yedidia - Philon din
secolul I AD, un prim şi un al doilea dumnezeu – ci despre Dumnezeu şi cineva
care este ca Dumnezeu, puternic, înţelept, drept, milos, iubitor, iertător,
etc.. Apostolul nu se referă la funcţia lui Dumnezeu - pe care Fiul nu o
moşteneşte - a se vedea Ioan 17:1-3, ci la calităţile lui - moştenite de Fiul
de la Tatăl său. Sensul textului grec, îl pune pe acesta alături de Dumnezeu
“pros ton Theon”, fraza aceasta arătând pe “cineva alături de cineva” şi nu
spre “cineva alături de ceva” impersonal (o idee, un plan, o putere, etc.) cum
susţin unitarienii.
Domnul nostru Isus
Christos este Fiul unic-născut al lui Dumnezeu, venit din cer şi uns (investit)
ca Învăţător (Rabin = Învăţător care excelează, Maestru), Mântuitor (“Miel”,
Jertfă), Domn (Stăpân), Rege (Conducător - Legiuitor), Mare Preot (Mediator) şi
Judecător (Matei 28:18,19); Mesia în ebraică şi Christos în greacă înseamnă
"Unsul" lui Dumnezeu; cu toate acestea, un creştin este un prieten al
Regelui Isus Christos, această prietenie fiind condiţionată: "Voi
sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu." Ioan 15:14,
semnul de identificare al creştinilor adevăraţi fiind iubirea christică: “Vă
dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa
să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că
sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii."
Fraza
"Domnul meu şi Dumnezeul meu" din Ioan 20:28 este incompletă în sine,
de aceea trebuie luat în considerare contextul per ansamblu. Ca să nu greşim în
interpretare, cum trebuie înţeleasă acea exclamaţie a apostolului Toma:
- ca predicativ?:
"Domnul meu și Dumnezeul meu a înviat cu adevărat din morți!"
- ca nominativ?
"Tu ești Domnul meu și Dumnezeul meu care ai înviat din morti!"
- sau ca vocativ?
"Domnul meu și Dumnezeul meu, cu adevarat Tu (adică Dumnezeu Tatăl) l-ai
înviat din morţi!"
Varianta vocativă
este cea corectă, datorită contextului exclusivist din Ioan 17:1-3, context în
care a fost prezent şi apostolul Toma. Să nu uităm că el a fost necredincios în
ce priveşte învierea, aşadar textul negrăit din mintea lui vorbeşte de
înviere, nu de altceva, cum înţeleg din păcate unii. Necredinţa i s-a
transformat în exclamaţie de uimire spre Tatăl, care face astfel de minuni.
Apostolul Toma nu
ar fi putut contrazice tocmai pe Cel înviat, care era mentorul său:
Ioan 17:1-3
După ce a vorbit
astfel, Isus a ridicat ochii spre cer şi a zis: "Tată, a sosit ceasul!
Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine,
după cum I-ai dat
putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care I
i-ai dat Tu.
Şi viaţa veşnică
este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat,
şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.
Din iubire pentru (tot) neamul omenesc, Dumnezeu şi-a trimis unicul-născut Fiu,
care oglindeşte (reflectă) gloria şi fiinţa (asemănarea în chip şi caracter)
lui Dumnezeu, iar Fiul său a venit din cer - tot din iubire, nesilit de nimeni,
învăţându-ne ce înseamnă cu adevărat iubirea de Dumnezeu şi de semeni, dându-şi
viaţa ca preţ de răscumpărare pentru noi, pentru ca să ne mântuiască din păcat
şi din moartea eternă, ce ne paşte pe fiecare din noi (Ioan 1:1, Evrei 1:1-3
Ioan 3:16, Exod 21:23, Matei 20:28). Ideea că ar fi venit Dumnezeu însuşi pe
pământ în persoana Fiului este nebiblică. A fost numită erezia patripassianistă.
Cine nu doreşte
să fie mântuit în timpul în care trăieşte, sau ratează această ţintă fiind
înşelat de Diavolul, pierde această ocazie pentru totdeauna (atenţie mare!):
“Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul nu va vedea
viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” (Ioan 3:36). - 2Ioan 1:9.
Oricine o ia înainte, şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos, n-are pe
Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta are pe Tatăl şi pe Fiul.
Un (fost) înger de rang înalt (heruvim) a devenit Satan Diavolul, deoarece s-a
răzvrătit împotriva Creatorului, dorind să îl detroneze şi să îşi întroneze
propria domnie în Univers (Apocalipsa 12:9). Acesta se luptă cu toată
disperarea să oprească intrarea numărului deplin al neamurilor în biserică –
adunare, pentru că atunci când biserica va fi completă, soarta lui este
pecetluită, fiind închis pentru o mie de ani.
Satan Diavolul a
introdus păcatul în existenţă şi datorită acestui fapt el este responsabil
pentru toate păcatele care s-au comis (Ioan 8:44). Plata păcatului este
moartea, mai întâi cea comună, moartea adamică şi apoi moartea a doua, ce va fi
aplicată după înviere şi judecata de atunci, celor ce au practicat conştient
păcatul. Chinul veşnic ca plată pentru păcate nu se justifică biblic, fiind o născocire
a filozofilor păgâni, introdusă apoi şi în Biblie în secolul II. Vezi în acest
sens următoarele:
Dovada
concludentă că scribii din biserica timpurie falsificau Sfintele Scripturi, o
găsim chiar în cea mai veche Biblie, aflată în custodia bisericii Romano-Catolice,
Biblia Codex Vaticanus din prima parte a secolului IV. Cerneala literelor
unciale cu care s-a copiat acest codex a fost de culoare maro decolorat, însă
mai târziu un scrib (sau mai mulți) au modificat anumite texte cu o cerneală
care nu se mai potrivește cu cerneala folosită inițial, făcând ca un cititor să
lase o gravă notă marginală, față de cei care nu lăsau textul așa cum a fost
scris.
La pagina 1512 al acestui codex, lângă Evrei 1:3, textul conţine o notă
marginală interesantă: "Nebuni şi netrebnici, puteţi lăsa în pace vechea
redare şi să nu o alteraţi?" — "ἀμαθέστατε καὶ κακέ, ἄφες τὸν παλαιόν, μὴ μεταποίει". Este un strigăt de revoltă,
cauzată de durerea sufletească a unui om care a văzut schimbările operate în
textul biblic de pe timpul său. Acest strigăt nu s-a stins, ci răsună cu durere
şi astăzi din gura adevărului biciuit, aceste schimbări grosolane fiind ca
nişte cuie prin care se răstigneşte un adevăr incomod: "căci ţărână eşti
şi în ţărână te vei întoarce." Geneza 3:19. Abia când acceptăm toate
acestea - lăsând la o parte basmele, putem aprecia cu adevărat ce înseamnă
"De aceea inima mi se bucură, sufletul mi se înveseleşte, şi trupul mi se
odihneşte în linişte." (Psalmul 16:9).
DE CINE şi DE CE
a fost inventat “infernul (iadul) chinuitor”?
Parcurgând în
fugă cartea lui Georges Minois, Istoria Infernurilor, mi-au sărit în ochi
următoarele: "Nicăieri, scrie Andre Chouraqui, nu se vorbeşte, la evrei
(cei din vechime), despre un infern în care s-ar plăti poliţele pentru cele
petrecute în viaţa pămîntească. Această idee va apărea mult mai tîrziu, în
epoca elenistică, probabil sub anumite influenţe persane." Andre
Chouraqui, un evreu din Algeria
Este un citat din cartea ISTORIA INFERNURILOR, capitolul "JUSTIŢIA
IMANENTĂ ŞI ŞEOL-UL VECHILOR EVREI"
Nu ar trebui să
ne mire acest lucru, “Fiindcă plata păcatului este moartea (şi nu chinul)”
Romani 6:23
Doctrina chinului
veșnic nu este biblică, ea fiind picurată mai târziu în paginile Bibliei de
către scribii neatenţi, cu aportul gândirii religioase păgâne. Cei ce nu
acceptă să facă binele conform cu voința divină, vor fi înviaţi, judecaţi şi
condamnaţi la moartea a doua (şi nu la un chin ce ţine veşnic), după cum este
scris:
“Ei vor
avea ca pedeapsă o pierzare veșnică (şi nu chinuire veşnică)
de la fața Domnului și de la slava puterii lui, când va veni, în ziua aceea, ca
să fie proslăvit în sfinții săi și privit cu uimire în toți cei ce vor fi
crezut; căci voi ați crezut mărturisirea făcută de noi înaintea voastră.”
2Tesaloniceni 1:9,10
“Căci, dacă
păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nicio
jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi
văpaia unui foc care va mistui (şi nu chinui veşnic) pe cei răzvrătiţi.”
Evrei 10:26,27
Aşadar, cine a
schimbat plata păcatului, din moarte în chinuri?
Iată inventatorii
antici ai infernului (iadului) chinuitor:
Ce au spus învăţaţii păgâni despre iad şi de ce?
Iată cine a
inventat iadul şi de ce a fost inventat iadul de păgâni, conform unor resurse
din “Marea Bibliotecă” care se numeşte “Internet”:
Mărturia lui Polybus:
"Polybius, istoric antic, spune:" Din moment ce mulțimea este mereu
schimbătoare, plină de dorințe nelegiuite, pasiuni iraționale și violență, nu
există nici o altă cale de a o menține în ordine, decât prin teama și teroarea
lumii invizibile; pentru care relatare mi se pare că strămoșii noștri au
acționat judicios, când AU NĂSCOCIT să aducă în credința
populară aceste noțiuni ale zeilor și a zonelor infernale." B. VI 56.
Mărturia lui Titus Livius:
Titus Livius, istoricul celebru, vorbește în același spirit; laudă
înțelepciunea lui Numa Pompilius, pentru că A INVENTAT teama de
acești zei, ca "un mijloc mai eficace de guvernare a unei populaţii
ignorante și barbare." Hist., am 19.
Mărturia lui Stabon, geograful:
"Mulțimea este reţinută de la viciu prin pedepsele zeilor, ce se spune că
le provoacă pe infractori, și prin aceste terori și amenințări prin care
anumite cuvinte îngrozitoare și forme monstruoase le imprima în mintea lor ...
Pentru că este imposibil să guvernezi mulțimea de femei, și toată gloata
comună, prin raționament filozofic și să le conduci la evlavie, sfințenie și
virtute - căci acest lucru trebuie făcut prin superstiție, sau teama de zei,
prin semnificaţia BASMELOR și minunilor; pentru că tunetul,
egida, tridentul, torțele (ale Furiilor), dragonii, și celelalte, sunt toate
basme, cum este, de asemenea toată teologia veche. Aceste lucruri
legiuitorii le utilizează ca sperietori de ciori pentru a
îngrozi mulțimea copilărească." Geog., B.
Mărturia lui Timaeus Locrus, Pitagoreanul (numai în treacăt spun că în
antichitate se spunea "pitagorean" celor ce urmau cultul
mistico-secretist religios inventat de Pitagora din Samos, ce se considera un
"semizeu"):
"Timaeus Locrus, Pitagoreanul, care după ce atestă că doctrina recompensei
și pedepsei după moarte este necesară pentru societate, continuă după cum
urmează: "Pentru că după cum uneori vindecăm corpul cu remedii
nesănătoase, când cele mai sănătoase nu produc nici un efect, așa am restrânge
acele minți cu relatări false, pe cei care nu vor fi convinși de
adevăr. Există o necesitate, prin urmare, de insuflare a spaimei acestor
chinuri străine: cum că sufletul îşi schimbă locuința aceasta; că lașul este
împins rușinos în trupul unei femei; criminalul este încarcerat în formă de
fiară sălbatică; cel vanituos şi nestatornic este schimbat în păsări, și
leneșului și neștiutorii în pești."
Mărturia lui Platon:
"Platon, în comentariul său către Timaeus, susține în totalitate ceea ce
spune el cu privire la invenția fabuloasă a acestor chinuri
stranii. Și Strabon spune că "Platon și brahmanii din India au
inventat basme cu privire la viitoarele judecati ale
iadului" (Hades). Și Chrysippus îl blama pe Platon pentru încercarea
de a descuraja oamenii de la rău prin poveștile înspăimântătoare ale pedepselor
viitoare.
Platon însuși este extrem de inconsistent, uneori adoptând, chiar și în
discursurile sale grave, basmele poeților, iar alteori le respingea ca totul
false, și da vederi prea înspăimântătoare ale lumii invizibile. Uneori, el
susține, pe motive sociale, că acestea sunt necesare pentru a restrânge oameni
răi de la răutate și criminalitate și apoi din nou el protesteaza împotriva lor
pe motive politice, că înfrică cetățenii și face lași pe soldați, care, crezând
aceste lucruri, se tem de moarte, și, prin urmare, nu luptă bine.
Dar toate acestea arată în ce lumină le considera; nu ca
adevăruri, cu siguranță, doar ficțiuni, convenabile, în unele cazuri,
dar dificil de gestionat în altele."
Mărturia lui
Seneca, Sextul Empiricus şi Aristotel:
Seneca scria: "Acele lucruri care fac regiunile infernale teribile,
întunericul, închisoarea, râul de flacără de foc, scaunul de judecată, si
celelalte, sunt toate un basm, cu care poeții se amuză, și prin ei
ne agita cu spaimele deșarte."
Sextus Empiricus le numește "basmele poetice ale iadului;"
și Cicero scrie despre ele ca "absurdități stupide şi basme" (ineptiis
ac fabulis).
Aristotel scria: "Acesta a fost pronunțată în formă mitică de la cele mai
vechi timpuri până la posteritate, că există zei, și că divinul (Divinitatea)
compase toată natura. Toate lângă acestea au fost adăugate, după stilul
mitic, cu scopul de a convinge mulțimea, precum și pentru interesele legilor și
avantajul statului." Neander Biserica Hist., I, p. 7. 11
Mărturia
filozofului ATEU Voltaire: "Avem de-a face cu nenumăraţi
pungaşi care nu gândesc prea mult; cu brutali, beţivi şi hoţi. Predicaţi-le,
dacă vreţi, că nu există iad şi că sufletul este muritor. Dar eu sunt
prevăzător, nu risc: le voi ţipa în urechi că dacă mă fură, vor fi osândiţi la
chinuri veşnice."
Sunt întemeiate spaimele ateului Voltaire? Nu.
Adevărul e că minciunile oamenilor înţelepţi (în felul lumii) despre iad şi
suferinţele îndurate acolo - indiferent pentru ce scop au fost făcute - nu au
făcut o lume mai bună, din contră (a se vedea antichitatea şi evul mediu în
care credinţa aceasta era la apogeu), fapt care dovedeşte că numai adevărul
divin poate sta la baza unei societăţi civilizate, demne şi fericite. Biserica
Catolică şi bisericile desprinse din ea - care susţin iadul ca şi mama lor
spirituală - n-au putut face o lume mai buna, indiferent cât de mult au apelat
la grozăviile din iad. Doar însuşirea adevărului prin pocăinţă, poate face
o lume mai bună.
“Reversul medaliei”
(efectul bumerang)
Reversul medaliei
= aspectul complementar, opus (adesea neplăcut) al unui lucru, al unei
probleme, al unei situații
Menţionez că nu
sunt adeptul adventismului practicat de Biserica Adventistă De Ziua A Şaptea,
dar în această privinţă avem puncte comune. Pastorul adventist Nicu Butoi în
articolul “Este Iadul real?” se întreabă dacă nu cumva, această doctrină a
produs mulţi atei:
"Când vine
vorba de un aspect al gândirii și proclamării creștine care a vătămat
creștinismul în cel mai înalt grad și care, pe bună dreptate, s-ar putea numi
automutilare, atunci acesta este conceptul de Iad. El a produs mai mulţi atei
decât comunismul, materialismul și păgânismul la un loc. A dat apă la moară
celor care au luptat să eticheteze creștinismul ca o formă de gândire
retrogradă și malefică. Într-adevăr, prin comparaţie, va fi greu să
găsești, în orice religie sau filosofie a lumii, un concept care să întreacă în
grotesc și cruzime ideea „creștină“ de Iad. În majoritatea religiilor lumii,
chinul are un sfârșit, în creștinism acesta este veșnic. Iadul oricărei alte
forme de gândire are o finalitate, cel creștin e permanent și fără niciun fel
de soluţie. Imaginaţi-vă cât de grea este misiunea exponentului acestei teorii
– să spui cu gura ta: „Dumnezeu este iubire“ și, din același izvor, să
ţâșnească apele cruzimii și deznădejdii la cote fără comparaţie în gândirea și
expresia umană a existenţei."
"Dacă ar fi fost promovat de dictatori monstruoși sau de Diavolul însuși,
conceptul chinuirii veșnice în Iad ar fi fost de înţeles. Ce a intenţionat însă
biserica prin vehicularea unui astfel de concept rămâne subiectul uimirii și
dezbaterii. Să fi încercat biserica să îi înspăimânte pe oameni și astfel să îi
facă să se întoarcă la Dumnezeu? Să fi încercat să genereze o criză cumplită a
sufletului uman pentru ca apoi să îi vândă indulgenţe pe această temă? Să fi
fost ea însăși victima propriilor tradiţii și izvoare și să se fi tăiat singură
cu sabia pe care o mânuia? Oricare ar fi explicaţia, efectul a fost cum nu se
poate mai de nedorit și, sperăm, mai contrar intenţiei sale. Din toată această
reprezentare a răului și a urmărilor lui prin conceptul Iadului, concluzia
cu care a rămas omul a fost aceea a unui Dumnezeu crud fără măsură și fără
egal, un fel de monstruozitate cum numai în imaginaţia demonică a celor străini
de Dumnezeu s-ar putea găsi. Iadul nu l-a condus pe om la concluzii despre
răutatea proprie, ci, straniu, dar logic în același timp, despre Dumnezeu. Așa
rău cum este el, omul nu ar tortura sau pedepsi niciodată în felul în care
ideea Iadului prezintă asemenea lucruri. Întotdeauna va fi așa: natura omului
se va îngrozi și va sta departe de un Dumnezeu care ar promova așa ceva."
FINALUL iadului tradiţional ... un IAD NOU este inventat (degeaba)
„Emoţional,
găsesc ideea chinuirii conștiente și veșnice ca fiind intolerabilă și nu pot
înţelege cum oamenii care o reprezintă pot trăi cu așa ceva fără să li se
cauterizeze simţămintele sau să cedeze sub apăsare.” John Stott, Evangelical
Essentials: A Liberal Evangelical Dialog („Fundamente evanghelice: un dialog
evanghelic-liberal”)
John Stott, în
cadrul unei sesiuni de întrebări și răspunsuri, desfășurată în 2003, la Weaton
College, spunea: „Niciodată nu ar trebui să vorbim despre Iad fără lacrimi în ochi.“
"Doamnelor
și domnilor: Ideea unui iad s-a născut din răzbunare și brutalitate pe de o
parte și lașitate pe de altă parte. În opinia mea, poporul american este prea
curajos, prea caritabil, prea generos, prea măreț pentru a crede în dogma
infamă a iadului veșnic. Nu am nici un respect pentru orice ființă umană care
crede în ea. Nu am nici un respect pentru omul care va polua imaginația
copilariei cu acea minciună infamă. Nu am nici un respect față de omul care va
adăuga la durerile acestei lumi aceasta dogmă groaznică. Nu am nici un respect
pentru niciun om care se străduiește să pună acel nor infinit, acea umbra
infinită, asupra inimii omenirii. Vreau să fiu sincer cu tine. Nu-mi place
această doctrină, o urăsc, o disprețuiesc; Eu sfidez această doctrină."
Robert G. Ingersoll, ateu
Speriaţi de
efectele nocive ale doctrinei chinurilor veşnice, unii teologi au încercat să
repare această doctrină. După ce savanţii au aflat originile doctrinei despre
chinurile din iad, dezgropând vestigiile ei păgâne de sub molozul
istoriei, unii dintre teologi încearcă să se debaraseze de concepţia ei veche
despre iad, argumentând ca iadul nu este altceva decât o metaforă, că nu focul
din iad va chinui pe păcătoşi, ci păcătoşii înşişi se vor chinui mental,
văzându-se departe de Dumnezeu.
Pentru mai multe
detalii despre acest “nou Iad” puteţi consulta cartea Istoria
infernurilor, de Georges Minois.
La prezentarea
carţii se scrie:
"De-a lungul
unei naraţiuni captivante subtil asezonată cu informaţii erudite, Georges
Minois, adept al curentului „noua istorie“, coboară în trecutul unei idei
născute o data cu conştiinţa răului. Ideea de infern a fost anterioară dogmei
creştine, însă infernul creştin, o data instituit de doctrina oficială a
Bisericii, se va dovedi cel mai crunt şi durabil. In secolul al XIX-lea
infernul devine o constructie intelectuală, ideea ajungând astfel la apogeu. Ea
îşi pierde definitiv în veacul nostru trăsăturile tradiţionale, dar nu dispare,
ci împrumută „culoarea conştiinţei moderne“, în succesiunea de infernuri ale
istoriei se regăsesc fantasmele fiecarei epoci.
Cititorul acestei cărţi are impresia că parcurge – cu mult profit spiritual –
întreaga istorie a umanităţii, înţelegând-o pentru prima oară din interior, ca
istorie a propriei noastre vulnerabilităţi.
Traducere de Alexandra Cuniţă"
Despre autor:
"Georges Minois Georges Minois (n. 1946), doctor în istorie şi
filogie (studii la Ecole Normale Superieure), este unul dintre cei mai reputaţi
experţi francezi în istoria socială şi a mentalităţilor. Este autorul a
numeroase lucrări din care menţionăm Histoire de la vieillesse de
l'Antiquite a la Renaissance (1987), Le Confesseur du roi (1988), Henri
VIII (1989), L'Eglise et la science."
Dar se poate
“repara” această doctrină? Nu, deoarece conform Bibliei, un suflet nu se poate
auto-chinui mental după ce moare, deoarece nu este conştient, nu are conştiinţă
de sine, fiind mort, deci atât vechea, cât şi noua concepţie despre Iad este
nebiblică.
Dumnezeu arată
clar ce se întâmplă cu sufletul omului după moarte
Putem da un
verdict corect cu privire la starea sufletului în moarte, stabilit în urma
evaluării declaraţiilor cu privire la suflet, prezentate în
Biblie. Cercetând manuscrisele timpurii ale Bibliei în limbile
originale – Biblia antică, primară, în paralel cu traducerile
actuale la care avem cu toții acces mai ușor, în final, vom putea concluziona
cu certitudine referitor la întrebarea legitimă Ce se întâmplă cu
sufletul omului după moarte?
Care este plata pentru păcat? Moartea, conform cu Romani 6:23. Biblia nu
arată, că omul ar păcătui numai cu trupul şi astfel pedeapsa s-ar răsfrânge
doar asupra trupului, murind doar trupul, nu şi sufletul. Din contră, Biblia
arată că şi sufletul participă la acţiunile trupul, primind satisfacţie “şi voi
zice sufletului meu: "Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani;
odihneşte-te, mănâncă, bea şi înveseleşte-te!" (Luca 12:19).
Ideea că omul ar
fi nemuritor, vine de la Satan Diavolul: Geneza 3:4, Ioan 3:13, Ioan 11:11-14, Ioan
20:17. Omul este un produs divin, o creaţie a lui Dumnezeu, fiind rezultatul
unirii trupului din carne cu suflarea sau altfel zis cu duhul (spiritul) suflat
de Creator: Geneza 2:7. Atât timp cât carnea
şi duhul coexistă, omul este o fiinţă, un vieţuitor care are viaţă; în termeni
biblici: un suflet (suflător, răsuflător) viu. Când această uniune nu mai
există, omul nu mai este o fiinţă, nu mai este un vieţuitor care are viaţă, nu
mai este un suflet, nu mai este un răsuflător viu. Pur şi simplu el nu mai
trăieşte conştient, moartea fiind opusul vieţii şi a conştiinţei de sine: Psalmul 146:4, Eclesiastul
9:4-10, Psalmul 6:5. De aceea morţii nu pot lăuda pe Dumnezeu: Isaia 38:18-19. Singura speranţă pentru cei ce mor este învierea: Ioan 5:28,29. Nu există
“viaţă” conştientă sau semiconştientă, nici starea de purgator după moarte,
deoarece facultăţile mentale încetează: Eclesiastul 9:1-12. Nu vă lăsaţi păcăliţi de cei ce traduc şi explică anumite versete din
Noul Testament în termeni nemuritorişti, căci nu există aşa ceva. Manuscrisele
vechi confirmă că anumite versete au fost traduse greşit sau poate chiar
tendenţios, cum spun anumiţi bibliști. Dacă omul ar putea trăi şi după moarte,
nu ar mai fi nevoie de înviere: 1Corinteni 15:12-18. Conform Bibliei sufletul care păcătuieşte acela moare – Ezechiel 18:20,
şi deoarece toți am păcătuit într-un fel sau altul, nu numai cu trupul, ci
şi cu sufletul, toţi murim, până ce va veni Domnul Isus şi va distruge moartea.
Deci nu există suflet nemuritor (Romani 3: 23).
Unde se duce omul după moarte
(inclusiv cu sufletul)?
Iată ce declaraţii găsim în Biblie:
Geneza 3:19 “În
sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, pâna te vei întoarce în pământ, căci
din el ai fost luat; căci tărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.”
Nu Moise vorbeşte
aici, ci Dumnezeu.
Daniel 12:2 “Mulţimea celor ce dorm în ţărâna
pământului se va scula: unii pentru viaţă veşnică, şi alţii pentru ocară şi
ruşine veşnică.” YLV (traducerea “mulţi dintre cei ce dorm în ţărâna
pământului” este greşită şi alimentează idei false)
Nu Daniel vorbeşte aici, ci chiar un înger al lui Dumnezeu. Şi el foloseşte
aceeaşi terminologie ca în primul caz arătat, unde vorbeşte Dumnezeu.
Domnul şi Mântuitorul nostru Isus, confirmă acest adevăr sfânt şi divin:
Ioan 3:13. “Nimeni nu s-a suit în
cer, afară de cel ce s-a coborât din cer, adică Fiul omului, care este din
cer.”
Ioan 5:28. “Nu vă miraţi de
lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul
lui
5:29. şi vor ieşi afară din
ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul
vor învia pentru judecată.”
Unde merge
sufletul? Unde merge şi trupul, fiind închis ermetic în celulele moarte:
“Căci nu vei lăsa
sufletul meu în locuinţa morţilor, nu vei îngădui ca preaiubitul tău să vadă
putrezirea.” (Psalmul 16:10)
“Iehova, tu mi-ai
ridicat sufletul din locuinţa morţilor, tu m-ai adus la viaţă din mijlocul
celor ce se coboară în groapă.” (Psalmul 30:3)
“Căci nu-mi vei
lăsa sufletul în locuinţa morţilor şi nu vei îngădui ca sfântul tău să vadă
putrezirea.” (Fapte 2:27)
“Despre învierea
lui Christos a prorocit şi a vorbit el, când a zis că sufletul lui nu va fi
lăsat în locuinţa morţilor şi trupul lui nu va vedea putrezirea.” (Fapte 2:31)
Dar ce se întâmplă cu duhul omului?
Biblia spune – şi nu eu – că după ce iese din om, duhul (spiritul) omului (şi
nu sufletul omului) se duce la Dumnezeu, care l-a dat: “Şi ţărâna se
întoarce în pământ cum a fost şi duhul (“ruach” în ebraică) se
întoarce la Dumnezeu care l-a dat” (Eclesiastul 12:7). Biblia spune şi mai exact unde anume la Dumnezeu: “Tată, în mâinile
tale îmi încredinţez duhul” (“pneuma” în greacă)” (Luca 23:46).
Aţi putut observa unde: “în mâinile lui Dumnezeu”. Vedeţi, se întoarce în
mâinile lui Dumnezeu, nu în iad, nu în rai şi nu în alte părţi. Domnul şi
Mântuitorul nostru Isus, Fiul lui Dumnezeu, ştie cel mai bine amănuntele. Ştia
că "mâna lui Dumnezeu" nu este raiul, altfel n-ar fi spus că înainte
de învierea lui încă n-a fost la Tatăl, n-a fost în paradisul ceresc (Ioan
20:17). Din nefericire, mulţi interpretează foarte greşit versetele, deoarece
se iau după interpretările bisericilor îndepărtate de adevărul lui Dumnezeu,
fiind înşelaţi de falsurile adăugate la Biblie şi de traducerile distorsionate
a unor versete, care susţin ca şi ei lucruri imposibile, distorsionate,
preluate din păgânism… Din nefericire, la ora actuală Ortodoxia şi Catolicismul,
precum toate mişcările derivate din ele, arată mai degrabă ca un păgânism
filozofic grec, reformat insuficient şi nu ca modelul lăsat nouă de Noul
Testament. Miscarea gnostica din secolele I-III a reuşit să infiltreze în
creştinism principalele elemente ale culturii religioase din păgânism. Puzderia
de zei păgâni au fost rebotezaţi cu numele sfintilor din Biblie şi au devenit
aşa-zisii patroni ai diferitelor meserii şi stări, ca şi în păgânism. Zilele de
sărbătoare ale principalelor zeităţi păgâne, acum purtând nume creştine, au
devenit principalele zile de sărbătoare ale “păgâno-creştinilor”. Acestor
elemente păgâne, care au supravieţuit travestiţi în straie şi denumiri creştine
li s-a adus închinare şi au devenit “mediatori” între Dumnezeu şi oameni. Toate
acestea au devenit posibile datorită credinţei în nemurirea sufletului, o dogmă
greșită, erezie.
Iată o mărturie,
care ar trebui să fie o mărturie şocantă pentru cei ce cred în nemurirea
sufletului. În ultima rugăciune a martirului Policarp, episcop al Smirmei
(secolul II), el îşi exprimă credinţa că sufletul lui va fi înviat (aspect ce
confirmă adevărul că sufletul moare). El a fost ucenicul apostolului Ioan.
“Atotputernice Dumnezeule, Tată al iubitului şi binecuvântatului tău slujitor,
Isus Christos, prin care am ajuns la cunoştinţa ta, Dumnezeul îngerilor, a
puternicilor, a tuturor creaturilor şi a tuturor celor drepţi, care trăim
înaintea feţei tale: Te preamăresc, că m-ai socotit vrednic pentru această zi
şi acest ceas, ca să am parte la numărul martirilor tăi, în paharul
Christosului tău, la învierea sufletului şi a trupului la
viaţa veşnică prin neputrezirea din duhul sfânt. Să fiu primit printre ei
înaintea feţei tale, ca o jertfă grasă şi plăcută, aşa cum tu, veşnic drept
Dumnezeu ai hotărât mai dinainte, mi-ai făcut de cunoscut în prealabil, iar
acum împlineşti. Pentru toate acestea te laud, te preamăresc şi te slăvesc prin
veşnicul tău mare preot ceresc, Fiul tău drag, Isus Christos. Prin el şi
împreună cu el, a ta este slava luminoasă în duhul sfânt, acum şi în
eternitatea care va veni. Amin.”
De ce nu suntem
nemuritori cu sufletul?
Deoarece nemurirea este condiţionată de pocăință, de credință, dar mai ales de
ascultarea de Dumnezeu şi se primeşte numai la învierea celor morţi (Ioan 5:28,29).
“Pocăiţi-vă”, le-a zis Petru, “şi fiecare din voi să fie botezat în numele
lui Isus Christos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul
sfântului duh.” (Fapte 2:39)
Ce nu iau în
calcul teologii şi de ce?
Dar toate
dovezile prezentate mai sus, nu sunt suficiente pentru adepţii doctrinei
iadului etern chinuitor, atât timp cât tocmai în Biblie sunt câteva pasaje care
infirmă (contrazic) multitudinea de dovezi aduse. De exemplu, avem cel mai
elocvent caz de contradicţie (faţă de toate dovezile biblice aduse) în pasajul
despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr.
Din tot ce am prezentat până aici, am putut observa ce spune Biblia despre
orice om, unde s-a dus după moartea lui şi în ce stare este el acolo. “Căci, în
locuinţa morţilor, în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială,
nici ştiinţă, nici înţelepciune!” Ecclesiastul 9:10
Însă pasajului despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr susţine
altă părere. Deși admite că Avraam este în locuinta morților (hades), susține
exact contrariul mărturiei Scripturii citate! El susține că acolo unde s-au dus
Avraam, săracul Lazăr și bogatul nemilostiv, există lucrare, chibzuință,
știință și înțelepciune. “Cu vremea săracul a murit şi a fost dus de
îngeri în sânul lui Avraam ... A murit şi bogatul ... Pe când era el în
Locuinţa morţilor, în chinuri...”. Cu toţii cunoaştem această istorisire cu
săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv din Luca 16:19-31. Însă acest text
contrazice flagrant Biblia de la Geneza şi până la Apocalipsa și tulbură
armonia ei interioară. Importanţa armoniei interioare a textelor Bibliei este
evidentă şi trebuie luată în calcul. Teologii susţin că Solomon a prezentat un
punct de vedere uman, pe când pasajul care îl contrazice, prezintă un punct de
vedere divin. Problema cu această interpretare este că Solomon nu este
singurul, alături de el fiind alţii care dau aceeaşi învăţătură în acest caz:
Iov, David, Ezechia, un înger şi chiar Dumnezeu. Cât ne putem baza atunci pe
celelalte lucruri spuse de aceştia, dacă, iată, ei prezintă şi erori umane? Ar
mai putea apela atunci apostolul Pavel la autoritatea Scripturii, argumentând că
toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi de folos (2Timotei 3:16)? Să
presupunem că trebuie să conduci maşina din Cluj-Napoca până la Bucureşti şi
urmăreşti cu atenţie indicatoarele rutiere, toate arătând spre sud-est. Toate
ţi-au indicat drumul bine şi estimezi că mai ai foarte puţin până la Bucureşti.
Însă urmează un indicator cu inscripţia “BUDAPESTA 5 KM” Ce o să faci? Ignori
toate indicatoarele de până atunci şi te încrezi orbeşte într-unul singur? Nu
cred. Mai degrabă ignori, ştiind că e o farsă. De ce nu putem acţiona mental
exact la fel şi în cazul Bibliei, văzând farsa Diavolului în pasajul din Luca
16:19-31? Există voci ale credincioşilor din România, cât şi din afara ei că
autorul acestui pasaj nu a fost evanghelistul Luca, ci un scrib al unei
biserici, care a pus în gura Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Christos, ceea
ce el nu a spus niciodată. Fiul lui Dumnezeu, care a venit din cer şi s-a
născut evreu, cunoştea bine mărturia întregului Vechi Testament despre locaţia
şi starea inconştientă a celor morţi, deoarece el a spus că la trâmbiţa
învierii, morţii vor auzi glasul lui din morminte, şi nu din sânul lui Avraam
sau "iad": Ioan 5:28,29, Daniel 12:2. Nicăieri nu foloseşte acest
termen “sânul lui Avraam”, nici el, nici ucenicii săi şi nimeni din vechime
dintre toţi cei pomeniţi în Vechiul Testament. Locurile unde apare această
frază sunt nişte cărţi dubioase, numite “apocrife”, deoarece erau ţinute
ascunse, deorece marele preot rostea blestem pe ele. Aşadar, acest text din
Luca 16:19-31 este un text fals, o apocrifă (text necanonic), ataşat ulterior
la (în) Evanghelia după Luca, dintr-o astfel de sursă dubioasă.
Avem de a face cu o contradicţie evidentă, care descalifică şi demască textul
ca fiind un text străin de Biblie.
Textele Bibliei originale nu mai sunt. Nu putem lăsa sau distorsiona înţelesul
textelor ce combat clar aceste idei, de dragul unor oameni care au introdus
texte străine pentru aşi susţine părerile. Este clar că cineva a falsificat
adevărul şi combate tot ce se spune Biblia despre starea sufletelor în
moarte, spunând: “A venit timpul când săracul a murit şi a fost dus de
îngeri în sânul lui Avraam.” Luca 16:22
Interesant… Toţi merg în țărână, dar acesta merge în sânul lui Avraam! Și mă
întreb: Dar aceia care au murit înainte de Avraam, unde au mers? Se vede clar
că textul este un fals, deoarece nu concordă cu armonia interioară a Bibliei.
Biblia susţine că omul este un produs compus din două entităţi: “ţărâna
pământului” şi “duhul lui Dumnezeu“. Aceste două elemente compun un
produs nou, produs pe care Biblia numeşte “sufletul omului“. La moarte, aceste
doua elemente se desfac din uniunea formată şi sufletul omului încetează să mai
existe conştient, moare odată cu trupul şi rămâne încătuşat în celulele moarte
ale trupului… Omul nu mai există, ca fiinţă vie.
În capitolele
anterioare am prezentat câteva manipulări ale textului biblic, făcut de
traducători, dar nu sunt singurele. După Conciliul de la Niceea din anul 325,
s-a încercat sistematizarea şi uniformizarea Bibliei, ca toţi să aibă acelaşi
text. Tot ce nu a corespus cu ideologia unora, a fost distrus. În această
perioadă s-au consimţit anumite jonglerii scribale, cum este cazul de mai sus,
având consecinţe foarte grave. Teologii nu iau în calcul asemenea lucruri
(cinste excepţiilor), deoarece sub masca de a nu ştirbii autoritatea Bibliei,
le e frică de fapt să nu-şi piardă reputaţia, autoritatea lor şi foloasele ce
derivă de aici.
Roadele nefaste
ale credinţei în nemurirea sufletului
"După
roadele lor îi veţi cunoaşte" Matei 7:16
Credinţa în
nemurirea sufletului conduce la nişte implicaţii teologice profunde. O minciună
poate dărâma mii de adevăruri. Această învăţătură este ca rădăcina unui copac
care alimentează tot copacul.
În primul rând, îl face pe om să respingă idea de moarte (compară 1Timotei 6:16 cu
Geneza capitolul 3), îl pune să creadă că e nemuritor şi astfel subminează
interesul pentru înviere şi pune într-un con de umbră importanţa învierii.
În al doilea
rând, subminează importanţa pocăinţei şi împinge pe
oameni să creadă în posibilitatea salvării păcătoşilor după ce aceştia mor
nepocăiţi (purgator, rugăciuni ptr. morţi, ofrande date spre salvarea sau
ameliorarea stării lor, mântuirea universală, etc.).
În al treilea
rând, credinţa în nemurirea sufletului alimentează
sinuciderile şi atentatele sinucigase (terorism religios), spiritismul (că poţi
vorbi cu morţii), alimentează frica de morţi (că morţii pot face rău),
alimentează închinarea la morţi (că morţii pot face bine), alimentează
purgatorul (că cei care au murit ca nedrepţi mai pot fi salvaţi), alimentează
transmigraţia sufletelor (că sufletul morţilor se poate naşte din nou în alt
trup, fie de om, fie de animal), alimentează idei false despre judecata lui
Dumnezeu asupra păcătoşilor ce au murit, făcând din Dumnezeu un zeu sadic, ca
cei din mitologiile păgâne.
Să ne oprim
asupra acestui ultim aspect deoarece este cel mai grav, echivalând cu o hulă
împotriva lui Dumnezeu, făcând din credincioşi “hulitori ai lui Dumnezeu”,
vorbind “nebunii” la adresa lui Dumnezeu, fără ca ei să îşi dea seama (Iov
42:8).
Iată un astfel de
caz tulburător. Observ de mult timp că unii se roagă celor morţi, având
credinţa în nemurirea sufletului.
Recomand în acest
sens articolul scris de Toni Berbece - Voi la cine vă rugaţi
Voi la cine vă rugați
Am un prieten
sportiv cu care am vorbit despre Hristos, iar la sfârșit m-a întrebat dacă e
bine că el se roagă tatălui său. Mi-a spus că tatăl său a murit fără să vadă
cine a ajuns și de fiecare dată când intră în teren zice: “Tată, te rog să fii
cu mine!” Apoi tot lui îi dedică orice victorie.
Deși a trebuit
să-i spulber o iluzie care aparent îi făcea bine, deși i-am adus o stare de
gândire care la început l-a amărât, totuși l-am adus la adevăr. Anume că
morții, oricine ar fi ei, nu ne mai pot ajuta. Nu ne putem ruga la cine vrem,
la cine am iubit mai mult pe pământ și care a trecut la cele veșnice.
Aud cu stupoare
din gura lui Florin Piersic că Preafericitul Daniel se roagă lui Ștefan cel
Mare, pentru că s-a atașat de acesta studiind-i viața. Oricât de atașați am fi
de cineva care a trecut la cele veșnice nu ne este permis să ne închinăm
acestuia/acesteia. Nu de alta, dar ne închinăm la pereți sau în gol. E ca și
cum ai vorbi degeaba, irosești o rugăciune sau mii de rugăciuni și dacă
Diavolul vrea ceva cu toată ființa lui acel ceva este să ne irosim rugăciunile.
Diavolul a auzit
cuvintele Mântuitorului când le-a zis ucenicilor: “Orice veți cere în Numele
Meu voi face!” Și atunci tot ce vrea dușmanul acesta este să uităm de Numele
Sfânt a lui Hristos. Să-l scoată din rugăciunile noastre este scopul lui
suprem.
Eu mă rog doar
Mântuitorului meu iubit, restul rugăciunilor care nu sunt adresate Numelui Său
se duc într-un sac fără fund, în coșul de gunoi cu scrisori nedeschise al
Diavolului. În România am auzit că sacul acesta cu scrisori nedeschise ar fi
cam printre cei mai mari, la noi oamenii se roagă oricui și la orice, iar
Hristos încă așteaptă.
Dumnezeu a făcut
o juruință, că orice genunchi se va pleca înaintea Fiului Său și că orice limbă
Îl va mărturisi pe El ca Domn. Iar Satana turbează și caută să disprețuiască
această juruință a Tatălui, iar pentru a-L sfida îi pune pe oameni să se roage
la orice, numai lui Hristos nu. Roagă-te corect și onorează-L pe Hristos cu
cererile tale!
La cine să ne
rugăm?
Am găsit ceva
foarte interesant despre rugăciune în lucrarea lui Origene – Despre rugăciune
şi martiraj. Mai exact - la Cine să ne rugăm? - din perspectivă creştină. A
fost scris în secolul III AD, de Origene din Alexandria. Din text reiese că în
acel timp existau trei păreri, unii se rugau doar Tatălui, alţii doar Fiului şi
alţii se rugau la ambii. Duhul sfânt nu este menţionat, aşa că moda rugăciunii
la duhul sfânt încă nu era inventată în acel timp.
XV. 1. Dacă ați
înțeles ce se înțelege prin „rugăciune“, să nu ne mai rugăm la nici o creatură,
nici la Christos, doar singurului Dumnezeu și Tatăl universului, la care şi
Mântuitorul nostru s-a rugat, așa cum am explicat, ce ne-a învățat şi el. De
fapt, atunci când i-au cerut „Învață-ne să ne rugăm“ (Luca 11:11), el le-a
arătat o rugăciune nu la el însuși, ci la Tatăl: „Tatăl nostru care ești în
ceruri ...“ și așa mai departe. (Matei 6.9). Pentru că, așa cum în altă parte
am arătat, în persoană şi subiect Fiul nu este Tatăl, și așa că ar trebui să ne
rugăm fie la Fiul şi la Tatăl nu, sau fie la ambii, sau numai la Tatăl. Ar
părea imposibil sau chiar lipsit de sens să se roage Fiului și nu Tatălui, ceea
ce ar fi în mod evident contrar tuturor vederilor. Dacă ne-am ruga la ambii, ar
trebui să o facem la plural: „daţi-ne“, „binevoiţi“, „împliniți“, „salvați“, şi
alte asemenea. De aici se vede că sunt necorespunzătoare, deoarece nu se poate
dovedi din Scripturi că s-au rugat în așa fel. Deci, rămâne doar să ne rugăm
lui Dumnezeu, Tatăl a toate, dar nu fără Marele Preot care a fost investit prin
jurământ de Tatăl, după înțelesul acestor cuvinte: „El a jurat și nu îi va
părea rău, tu ești preot în veac după rânduiala lui Melhisedec“ (Psalmul 110:
4; Evrei 2:17, etc.).
Notă: Marele
preot aducea rugăciunile poporului lui Dumnezeu, astfel mediând și rugându-se
Aceluia căruia se ruga şi poporul.
Legea Mozaică
(dată de Dumnezeu prin robul său Moşhe (Moise)), a fost Constituţia poporului
Israel, fiind cea mai elevată dintre toate tipurile de constituţii care au
existat vreodată. Dumnezeu prin Christos a inaugurat o altă Lege. Prima Lege a
fost bună, a doua Lege este perfectă, de aceea sfârşitul Legii din Vechiul
Testament este Christos (Romani 10:4), deoarece Legea a fost un îndrumător spre
Christos (Galateni 3:24,25). Prin Legea Mozaică învăţăm ce este păcatul şi
dreptatea (Romani 3:20, Exod 21:23-25) şi cât de greu este să o împlinim (Fapte
15:1-15) - dacă am putea să o împlinim sută la sută, nici nu am muri, plata
păcatului fiind moartea; iar prin Legea Christică învăţăm ce este dragostea şi
harul (Ioan 13:34, Matei 18:21-35), Moise fiind pedagogul iubirii venită prin
dreptate, Christos fiind pedagogul iubirii venită prin har. Să iubeşti pe
Dumnezeu cu toată fiinţa ta şi pe semenul tău ca pe tine însuţi este motivul,
scopul vieţii (Marcu 12:28-34). De aceea ţinta poruncii este dragostea
(1Timotei 1:5). Cuvântul lui Dumnezeu descrie cel mai clar ce este dragostea
(1Corinteni 13), fără de care nimeni nu va fi mântuit (1Ioan 4). „Legea” în
general defineşte raporturi, de aceea este flexibilă; când raporturile iniţiale
- după care s-a dat o lege - sunt afectate, legea poate suferi amendamente (schimbări)
sau chiar se poate anula. Aşa intră pe rol, procedura numită „har”. De exemplu:
prima pereche de oameni, ar fi trebuit să moară în aceeaşi zi în care au mâncat
din fructul interzis, şi ar fi murit chiar în acea zi (Geneza 2:16,17), dacă ar
fi mâncat din proprie iniţiativă; dar din pricină că au fost antrenaţi în
nesupunere de o altă fiinţă, pedeapsa pe care o cerea legea a fost comutată pe
o perioadă mai lungă, pentru a se putea soluţiona controversa ridicată de acea
persoană: Este Dumnezeu mincinos? Poate fi omul fericit fără Dumnezeu?
Va veni un mare
necaz pe pământ şi în această perioadă o mare mulţime de oameni vor părăsi
cultele sistemului religios corupt, pregătindu-se cum se cuvine pentru venirea
Domnului nostru Isus Christos (Matei 25:1-13, Apocalipsa capitolele 7 şi 18).
În timpul acela, religiile tradiţionale - şi aici mă refer la toate,
inclusiv cele păgâne – nu numai că îşi vor pierde sprijinul autorităţilor
statale, ci vor fi desfiinţate printr-un decret politic de Guvernul Mondial al
Noii Ordini Mondiale (NWO), care va apare pe scena lumii politice (Apocalipsa
17:16). În locul lor, pentru a umple golul necesităţilor spirituale, Guvernul
Mondial va institui închinarea la icoana fiarei (Apocalipsa 13:15). În acest
timp va apare ceea ce a denumit apostolul Pavel ca fiind “lepădarea de
credinţă” şi un lider politic charismatic denumit “omul fărădelegii, fiul
pierzării” (2Tesaloniceni 2:3).
Adunarea (biserica) este chemată să fie mireasa Fiului lui Dumnezeu şi
co-moştenitoare la slava Mirelui (Matei 19:28)
Dumnezeu va reinstaura împărăţia sa pe pământ prin Fiul său, Regele desemnat
pentru aceasta, care după ce o va pregăti după voia lui
Dumnezeu, nimicind orice împotrivire şi duşman, va preda toată
autoritatea Tatălui său, ca Dumnezeu Tatăl să fie totul în
toţi (1Corinteni 12:6).
Alte două exemple
elocvente: Isaia 9:6 şi 2Petru 1:1
Să
privim Isaia 9:6 de la Septuaginta necorectată la traducerile moderne:
Isaia 9:6 în Septuaginta (necorectată) este la Isaia 9:5, după cum urmează:
"Se cheamă numele Lui Înger de mare sfat, căci Eu voi aduce pace peste
stăpânitori, pace şi sănătate Lui"
Isaia 9:6 în Biblia sinodală românească:
"se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare,
biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie"
Isaia 9:6 în Versiunea Dumitru Cornilescu
6. Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat, şi domnia va fi pe umărul
Lui; Îl vor numi: "Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor,
Domn al păcii."
Priviţi
redarea după dr. Luther Martin, supranumit "marele reformator",
"prinţul reformatorilor", "părintele reformei":
Isaia 9:6 Lutherbibel 1912 (Biblia Luther)
Denn uns ist ein Kind geboren, ein Sohn ist uns gegeben, und die Herrschaft ist
auf seiner Schulter; er heißt Wunderbar, Rat, Held (Erou), Ewig-Vater Friedefürst;
Modernisiert Text
Denn uns ist ein Kind geboren, ein Sohn ist uns gegeben, welches HERRSChaft ist
auf seiner Schulter; und er heißt Wunderbar, Rat, Kraft, Held (Erou), Ewig-Vater,
Friedefürst,
În mod surprinzător,
apar traduceri noi ale Bibliei, făcute de erudiţi creştini, în care Isaia 9:6
nu conţine nici cuvântul "înger", nici cuvântul "Dumnezeu".
Controversa apare la redarea textului ebraic "Pele Joez, El Gibbor, Abi Ad, Sar
Shalom". De ce? Deoarece redarea lui "El Gibbor" prin
"Dumnezeu Puternic" ar forţa construcţia identică din Ezechiel 32:21
aflată la plural "elei gibborim" (puternicii eroi) să fie tradusă la
fel "Dumnezeii puternici", ce ar fi adevarăt şi viceversa, adică
expresia "elei gibborim" la plural, ar forţa "El Gibbor"
aflat la singular să devină "Puternic Erou" (a se compara cu Ezechiel
32:11,12).
Iată de exemplu cum redă Isaia 9:6 The Revised English Bible (REB 1989) -
Biblia Engleza Revizuită:
"For a child has been born to us, a son is given to us; he will bear the
symbol of dominion on his shoulder, and his title will be: Wonderful
Counsellor, Mighty Hero,
Eternal Father, Prince of Peace."
"Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat, el va purta simbolul
stăpânirii pe umăr, și titlul său va fi: Consilier Minunat, Puternic Erou,
Părintele Veșniciilor, Print al Păcii."
Directorul revizuirii The Revised English Bible (REB 1989) - Biblia Engleza
Revizuită este W.D. McHardy.
Revizorii The Revised English Bible (REB 1989) - Biblia Engleza Revizuită: The
Rev. Professor G. W. Anderson; The Very Rev. Professor R. S. Barbour; The Rev.
Fr. I. P. M. Brayley, SJ; Dr. S. P. Brock; The Rev. Professor G. B. Caird; The
Rev. Dr. P. Ellingworth; Dr. R. P. Gordon; Professor M. D. Hooker; The Rev. A.
A. Macintosh; The Rev. Professor W. McKane; The Rev. Professor I. H. Marshall;
The Rev. Dr. R. A. Mason; The Rev. Dr. I. Moir; The Rev. Fr. R. Murray, SJ; The
Rev. Professor E. W. Nicholson; Dr. C. H. Roberts; Dr. R. B. Salters; Dr. P. C.
H. Wernberg-Moller; The Rev. Professor M. F. Wiles.
Consilieri literari ai The Revised English Bible (REB 1989) - Biblia Engleza
Revizuită: M. H. Black, Mrs. M.Caird, J. K. Cordy, Baroness de Ward, The Rev.
Dr. I. Gray, Dr. P. Larkin, Miss Doris Martin, Dr. C. H. Roberts, Sir Richard
Southern, P. J. Spicer, Dr. J. I. M. Stewart, Mary (Lady) Stewart. http://www.bible-researcher.com/reb.html
Profesorul de greacă şi istorie al Noului Testament, precum şi de istorie Ecclesiastica
(Bisericească) James Moffatt, redă "divine hero", adică "erou
divin":
"For a child is born to us, a child has been given to us; the royal
dignity he wears, and this the title bears; A wonder of a counsellor, a divine hero, a father for all time, a
peaceful prince"
Profesorul James Moffat este autorul traducerii Moffat, New Translation https://en.wikipedia.org/wiki/Moffatt,_New_Translation
Profesorul de limbi semitice şi limba ebraică biblică (paleo-ebraică = ebraica
veche), Wilhelm Gesenius, redă "erou
puternic" - p. 45, Gesenius,
"Lexicon Ebraic - Chaldean" (Gesenius' Hebrew-Chaldee Lexicon).
"Pele Joez = Sfetnic Minunat, El Gibbor = Puternic Erou, Abi Ad = Părintele
Nostru (pus) Pentru Totdeauna (Patriarhul Nostru Veşnic, Al doilea Adam), Sar
Shalom = Prinţ, Căpetenie, Comandant Al Păcii"
Numele de la Isaia 9:6 explicat în
lumina cărţilor Noului Legământ (Noul Testament):
"Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, iar autoritatea va sta pe
umerii Săi! Va fi numit "Pele Joez = Sfetnic Minunat, El Gibbor = Puternic Erou, Abi Ad = Părintele
nostru (pus) Pentru Totdeauna (Patriarhul Nostru Etern, Al Doilea Adam), Sar
Shalom = Prinţul Păcii".
De ce Sfetnic
Minunat?
Deoarece el a venit din cer ca să ne sfătuiască în chip minunat, cum să fim
plăcuţi Tatalui său!
De ce Puternic Erou?
Deoarece cine a mai făcut lucruri ca el, ce înger sau om s-a mai luptat aşa de puteric cu păcatul şi a
învins moartea fără drept de apel?
De ce Părintele Nostru (pus)
Pentru Totdeauna (Patriarhul Nostru Etern, Al Doilea Adam)?
În ce priveşte "Părintele Veşniciilor" nu
e o traducere corectă; "Părintele Veşniciilor" ar fi "Abi
ha-Olamim", ori aici nici nu avem cuvântul "veşnic = olam" ci
avem cuvântul "ad" ce exprimă continuitate, aici "Abi Ad"
înseamnă "Părintele Nostru (pus) Pentru Totdeauna" ceea ce
arată spre un titlu dobândit, de la Dumnezeu, el fiind Patriarhul Veşnic, al
doilea Adam.
Şi în fine de ce "Sar Shalom" = "Prinţul Păcii"?
Pe o tabliţă cuneiformă, prinţul Nebucadneţar, fiul
regelui Nabonid - care era monarhul Babilonului - a fost numit "Sar
sarim" adică "Prinţul prinţilor", fiind al doilea după rege
(melek), ca moştenitor al tronului. El conducea şi armata, fiind "ha sar
haghadol" adică "Marele Comandant", comandantul comandanţilor
armatei tatălui său.
La fel avem şi aici, "Prinţul Păcii"
adica Fiul lui Dumnezeu este "prinţul moştenitor" care conduce armata
de îngeri ai Tatălui său, cum vedem şi în cartea Apocalipsa capitolul 19. Cine
se va bate pentru pace eternă în viitor? Cine va învinge şi va lega demonii şi
pe prinţul lor, ca să instaureze veacul viitor (olam haba) şi pacea veacurilor
(shalom olamim)? Nimeni altul decât Fiul lui Dumnezeu, "Prinţul
Păcii"!
La 2Petru 1:1 traducerile actuale
redau acest verset astfel:
"Simon
Petru, rob şi apostol al lui Isus Hristos, către cei care au primit o credinţă
la fel de preţioasă ca a noastră, prin dreptatea Dumnezeului şi Mântuitorului
nostru Isus Hristos:" Versiunea Dumitru Cornilescu (în continuare VDC)
Vedem că în acest
verset Fiul lui Dunezeu este numit
"Dumnezeu şi Mântuitor", însă în câteva codexuri antice, precum şi în
câteva citate ale unor autori antici, în acest verset el este numit "Domn
şi Mantuitor":
"Simon
Petru, rob şi apostol al lui Isus Hristos, către cei care au primit o credinţă
la fel de preţioasă ca a noastră, prin dreptatea Domnului şi Mântuitorului
nostru Isus Hristos:"
Codexurile
în cauză sunt manuscrisul Sahidic Coptic de la sfârşitul secolului II,
manuscrisul grecesc Codex Sinaiticus din prima parte a secolului IV,
manuscrisul latin Vulgata din secolul IV şi manuscrisul Aramaic (Philoxenian
Siriac) din secolul VI. Patru ţări şi patru limbi prin care vestea bună
(evanghelia) a pătruns cel mai repede: Egiptul, Grecia, Italia şi Siria. Acest
fapt arată că, din nefericire, pe alocuri Biblia a fost falsificată ulterior de
către ereticii cu interese necinstite şi este nevoie urgentă de defalsificarea
textelor în cauză.
A se compara cu:
În
adevar, în chipul acesta vi se va da din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru
Isus Hristos. (2Petru
1:11)
VDC
În
adevar, dacă, după ce au scăpat de intinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru
Isus Hristos, se încurcă iarăşi şi sunt biruiţi de ele, starea lor de pe urmă
se face mai rea decât cea dintâi. (2Petru
2:20)
VDC
ca
să vă fac să vă aduceţi aminte de lucrurile vestite mai dinainte de sfinţii
proroci şi de porunca Domnului şi
Mântuitorului nostru, dată prin apostolii voştri. (2Petru
3:2)
VDC
ci
creşteti în harul şi în cunoştinţa Domnului
şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. A Lui sa fie slava, acum si in
ziua vesniciei. Amin. (2Petru
3:18)
VDC
Vino alături de noi! Cei interesaţi, mă pot contacta prin e.mail bibliaantica@yahoo.com 