Cele mai vechi manuscrise ale Vechiului Testament, diferenţe între manuscrise

Cele mai vechi manuscrise ale Vechiului Testament s-au găsit la Qumran, lângă Marea Moarta. Ele au fost descoperite împreună cu alte scrieri ale unei comunităţi de "esenieni" (pustnici). Scrierea este în alfabetul ebraic şi aramaic, pe suluri de piele - de unde li s-a dat numele de "Sulurile de la Marea Moarta". Cel mai complet şi bine păstrat sul biblic, este sulul cărţii lui Isaia, numit "Marele Sul al cărţii lui Isaia". Este datat ca fiind din secolul II înainte de Christos.

https://www.apologeticspress.org/apcontent.aspx?category=13&article=357

http://dss.collections.imj.org.il/isaiah

Diferenţe notabile între manuscrisele Vechiului Testament

Prima traducere a unui text mai amplu, din ebraică într-o altă limbă, s-a făcut din ceea ce este numit "Vechiul Testament" şi s-a făcut în limba greacă. Se spune că ideea a aparţinut regelui Ptolemaios II al Egiptului sau bibliotecarului său (pe atunci Israelul era sub dominaţia sa) şi a fost primită pozitiv de elita conducătoare din Israel, care a dat curs împlinirii satisfacerii doleanţei regelui, trimiţând la Alexandria numărul de înţelepţi ceruţi de rege. 

Dar rabinii şi poporul nu au primit bine Septuaginta, din cauza unor pasaje traduse intenţionat necorespunzător, făcute de traducători din anumite motive. De exemplu, în loc de  "să facem" ei au redat "să fac" (Geneza 1:26). Nemulţumirea lor a fost aşa de mare încât au decretat ziua în care s-a terminat lucrarea traducerii, ca zi de doliu şi post (8 Tebet).

Traducerea a fost numită "Hebdomikonta"

(sau Evdomikonta) (în greacă) şi ulterior "Septuaginta" (în latină, prescurtată LXX, care s-a impus ca termen în vogă). A fost numită aşa după numărul aproximativ al celor implicaţi în traducerea ei, după unii 70 după alţii ar fi fost 72 de persoane, câte şase învăţaţi din toate triburile lui Israel. Ei s-au axat exclusiv pe traducerea Pentateuhului (a celor cinci cărţi atribuite lui Moise), lucrând în fiecare zi de lucru (adică şase zile pe săptămână) conştiincios şi cu sârguinţă de la ora mesei de dimineaţă până la ora cinci după masă şi au terminat lucrarea în 72 de zile.
Asta nu exclude faptul că anumite părţi, au fost traduse în greacă şi înainte de LXX.

În mod ciudat, Septuaginta conţine o altă versiune a anilor din Geneza, faţă de textele evreieşti, această variaţie fiind fie de la cei ce au redactat manuscrisul, fie a apărut pe urmă, de la un anumit copist.
Un exemplu (sunt mai multe):
"Adam a trăit două sute treizeci de ani (230) şi atunci i s-a născut un fiu după asemănarea sa" Septuaginta Bizantină (ortodoxă)
"Când Adam era de o sută treizeci (130) de ani, i s-a născut un fiu" Textul Masoretic (evreiesc)

Există diferenţe semnificative între Septuaginta şi Textul Masoretic, mai ales în ce priveşte cifrele şi implicit anii, de exemplu Septuaginta prezintă de la Adam până la Potop 2262 de ani, pe când Textul Masoretic indică doar 1656 de ani. De la Potop până la chemarea lui Avraam, Septuaginta prezintă 1307 de ani, pe când Textul Masoretic 427 de ani.

Indiferent cine a făcut-o (autorii sau un copist de mai târziu), întrebarea care se pune este la fel de importantă "De ce au făcut-o?" Ce urmăreau prin asta?

Din cauza aceasta, precum şi din cauza altor diferenţe, marele sfat al învăţaţilor evrei, întruniţi la Iamnia (în jurul anului 90 e.n.) propune o recenzie a Septuagintei, lucrarea aceasta fiind încredinţată unui fost creştin, pe nume Aquila, devenit prozelit şi discipol al marelui rabin Akiba.

Marele sfat al învăţaţilor evrei întruniţi la Iamnia (cunoscut şi ca Iabne) a clarificat canonul cărţilor considerate inspirate, respingând cărţile considerate "apocrife", printre care unele au fost cuprinse în Septuaginta. Pe lângă cărţile apocrife ale Septuagintei, au respins şi cele ale essenienilor, cum ar fi Cartea lui Enoh, Cartea Jubileelor, etc.. Aşadar versiunea lui Aquila nu a cuprins aceste cărţi şi în cele din urmă acest canon s-a impus şi în lumea creştină. La acest consiliu a fost introdus în canonul Vechiului Testament, cartea Cântarea Cântărilor, la iniţiativa rabinului şef, Akiba.
Câteva lucruri despre versiunea învăţatului Aquila din Sinope (cunoscut de evrei ca Onkelus sau Onkelos):
Elev al marelui rabin Akiba, a fost mai întâi creştin, mai apoi s-a convertit la iudaism.
Se spune ca în traducerea sa a folosit o limbă simplă şi directă, iar unde a întâlnit numele divin l-a lăsat netradus, scriindu-l în textul grec cu litere paleo-ebraice. La câţiva ani după cel de-al doilea război mondial, au fost descoperite în Egipt bucăti de papirus din sec. I, cu un text grecesc având numele divin scris cu litere ebraice. 

Se poate pune întrebarea dacă a existat o tradiţie în acest sens, pe care a folosit-o şi el, sau pur şi simplu a venit el cu ideea aceasta?

În Hexapla lui Origen (sau Origene) (şase versiuni ale Vechiului Testament, scrise în şase coloane paralele) versiunea lui Aquila era a treia după textul ebraic şi textul ebraic scris cu litere greceşti, urmată de traducerea academică a lui Symachus (ebionit iudeo-creştin), versiunea Septuaginta cu adnotările făcute de Origene şi versiunea eruditului Theodotion (sec. II, de origine evreu).
În afară de aceste versiuni, într-o a doua şi a treia ediţie, lângă aceste texte s-au mai ataşat alte două traduceri, cea a lui Lucian din Antiochia şi a lui Pamfiliu din Cesareea.

Textul Masoretic

Se pune problema cât de fidel este Textul Masoretic? 

Având în vedere că în timpurile antice printre învăţaţii evrei, s-a susţinut tradiţia că textul manuscrisului poate fi schimbat, pentru ca cei ce nu înţeleg textul (sau necredincioşii) să nu îl poată huli pe Dumnezeu, s-au dezvoltat mai multe variante textuale în cărţile Vechiului Testament. Pentru a satisface acest deziderat teologic, anumiţi copişti evrei, numiţi soferimi (de înaintea masoreţilor), au înlocuit anumite cuvinte cu altele, sau au scos o literă dintr-un cuvânt, ca să îi schimbe înţelesul. Aşa s-a ajuns ca în perioada celui de la doilea Templu să existe cel putin trei versiuni, care nu erau de acord una cu alta în anumite detalii. Ca să oprească răspândirea divergenţelor textuale, învăţaţii evreimii, au făcut o analiză a celor trei versiuni, după care au făcut o nouă versiune - cea care s-a numit ulterior Textul Masoretic. Aşadar strămoşii Masoretii au recorectat pe soferimi, însă se pune întrebarea dacă au reuşit întru totul sau trebuie să ne mai aşteptăm la surprize? 

Sulurile de la Marea Moarta prezintă pe alocuri diferenţe, atât faţă de Textul Masoretic cât şi faţă de Septuaginta, fiind una dintre cele trei versiuni de înaintea Textului Masoretic.
Cel mai vechi text al unui "pentateuh" ebraic (primele cinci cărţi din Biblie, atribuite lui Moise), este Pentateuhul din Derbent, statul Daghestan (din anul 604 e.n). În unele privinţe arată o mai mare apropiere de Septuaginta, decât de Textul Masoretic, fiind probabil un text proto-masoretic.

Ideologiile şi controversele ce au influenţat pe copiştii Vechiului Testament

Profesorul de limbi semitice Wilhelm Gesenius traduce "el gibbor" de la Isaia 9:6 prin "puternic erou" (aşa am tradus din engleză "mighty hero" ) în loc de "dumnezeu puternic". În Septuaginta fraza este tradusă foarte dinamic ca "trimisul marelui sfat".
În Textul Masoretic apare un supra-nume compus din cateva titulaturi descriptive ale viitorului Mesia: "pele joez el gibbor abi ad sar shalom" tradus în romana aşa cum îl ştim la Isaia 9:6. În Septuaginta Isaia 9:6 este: "Trimisul marelui sfat, căci eu voi aduce pace cârmuitorilor, pace şi sănătate pentru el".
Este o frază tare ciudată, tradusă (dacă se poate numi aşa) cam la repezeală în care viitorul Mesia este prezentat a fi un trimis al unui “mare sfat”. Dacă traducătorul acestei cărţi din Septuaginta s-a gândit că acest mare sfat este Marele Sfat evreiesc (Sanhedrin), sau cel îngeresc, pomenit în Daniel 4:17, nu ştim cu siguranţă. Dacă ar fi primul caz, Septuaginta reflectă un punct de vedere tare omenesc. Nu e de mirare de ce Sanhedrinul şi-a apărat cu străşnicie "viziunea" aristocratică despre Mesia, care urma să fie unul de al lor, un aristocrat şi nu un om simplu ca Isus din Galileea. Indiferent cum am privi (interpreta) ce a tradus, viziunea de redare interpretativă a textului nu este o abordare corecta. Este clar că traducătorul a redat versetul "interpretându-l", ceea ce nu este corect, deoarece o traducere trebuie să fie o traducere şi nu interpretarea unui text. Şi Isaia 9:6 nu este singurul caz.
Aşadar cauzele diferenţelor apar din considerente de gândire, din cauza "teologiei" traducătorului.
Oare aceasta "meteahnă" s-a terminat odată cu moartea celor ce au redactat traducerea Septuaginta? Din păcate nu. 

Dumnezeu să ne ajute, avem nevoie de înţelepciune!