Tit 2:13 în textul grec şi înţelegerile bâlbâite din ediţiile româneşti VDC şi EDCR

Har şi pace tuturor de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Christos, Fiul Său!

King James Version este o traducere în limba engleză şi în modinteresant KJV-ul original din 1611 a inclus o virgulă după Dumnezeu la versetul din Tit 2:13. Această virgulă nu se mai află în edițiile de după 1769 ale acestei versiuni, vădit pro-trinitariene, dar ea exista în textul vechi englezesc, de înainte de 1611:

    Looking for that blessed hope, and the glorious appearing of the great God, and our Sauiour Iesus Christ, - Căutând acea speranță binecuvântată și apariția glorioasă a marelui Dumnezeu, și a Domnului nostru Isus Hristos,

1380 (Wyclif's Bible by John Wycliffe)

abidinge the blessid hope and the comyng of the glorie of the greet God, and of oure sauyour Jhesu Crist;

Texus Receptus  ΠΡΟΣ ΤΙΤΟΝ 2:13 προσδεχόμενοι τὴν μακαρίαν ἐλπίδα καὶ ἐπιφάνειαν τῆς δόξης τοῦ μεγάλου θεοῦ καὶ σωτῆρος ἡμῶν Ἰησοῦ Χριστοῦ

Aparatul Critic Textual Nestle-Aland ediţia 27, redă Tit 2:13 astfel: "13προσδεχόμενοι τὴν μακαρίαν ἐλπίδα καὶ ἐπιφάνειαν τῆς δόξης τοῦ μεγάλου θεοῦ καὶ σωτῆρος ἡμῶν Χριστοῦ Ἰησοῦ,"

Transliterarea textului: "13prosdechómenoi tḕn makarían elpída kaì epipháneian tē̂s dóxēs toû megálou theoû kaì sōtē̂ros hēmō̂n Christoû Iēsoû"

Aflăm din aceste comparaţii că Wyclif's Bible respectă topica din textul grec, în schimb KJV combină cuvinte din diferite părţi ale versetului (glorious appearing), eliminând astfel înţelegerea textului aşa cum este formulat în greacă (the glorie of the greet God).

În gramatica limbii greceşti se foloseşte numele predicativ fără articolul "un".

Iată declinarea cuvântului theós în limba greacă:
Caz | Greacă | Translit. | Română
----------+-----------+-----------+----------------
Nominativ | ο Θεός | ho Theos | Dumnezeul
Genitiv | του Θεού | tou Theou | al Dumnezeului
Dativ | τω Θεώ | to Theo | Dumnezeului (lui Dumnezeu)
Acuzativ | τον Θεόν | ton Theon | Dumnezeul (când e urmat de o prepoziţie care cere Ac.: pe, la, lângă, cu etc.)
Vocativ | ω Θεέ | ho Thee | Dumnezeule!
Când este theó, fără litera -s din final, atunci litera o din greacă este omega, nu o micron, iar cazul este dativ.

Vedem din acest tabel că textul din Tit 2:13 nu are theos, ci theou, ceea ce schimbă radical înţelegerea versetului.

Cu theos am avea înţelegerea “kaì epipháneian tē̂s dóxēs toû megálou theos kaì sōtē̂ros hēmō̂n Christoû Iēsoû”

Cu theou am avea înţelegerea “kaì epipháneian tē̂s dóxēs toû megálou theoû kaì sōtē̂ros hēmō̂n Christoû Iēsoû”

Care ar fi diferenţa?

La prima variantă am putea admite că este vorba de aceeaşi persoană, Mântuitorul Christos Isus, însă la a doua variantă înţelesul se modifică, întrând în context şi Dumnezeu (Tatăl), aşadar textul ne vorbeşte de două persoane.

Contextul biblic mai larg ne spune cine este Acel glorios:

Efeseni 1:17 Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei (gloriei), să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui,

Construcţia textului din Tit 2:13 este similară cu cea din Iacov 1:1 la fraza având Dumnezeu – ambele versete având Θεοῦ şi nu Θεός,  totuşi aici nimeni nu înţelege ca şi cum ar fi vorba doar de o singură persoană.

1: 1 Ἰάκωβος Θεοῦ καὶ Κυρίου Ἰησοῦ Χριστοῦ δοῦλος ταῖς δώδεκα φυλαῖς ταῖς ἐν τῇ Διασπορᾷ χαίρειν.

1: 1 Iakōbos Theou kai Kyriou Iēsou Christou doulos tais dōdeka phylais tais en tē Diaspora chairein.

VDC 1:1. Iacov, rob al lui Dumnezeu şi al Domnului Isus Hristos, către cele douăsprezece seminţii care sunt împrăştiate: Sănătate!

Construcţii similare (cu theou şi nu cu theos) avem în Tit 1:4 şi 2Tesaloniceni 1:12, totuşi nimeni nu înţelege că ar fi vorba doar de o persoană:

4 Τίτῳ γνησίῳ τέκνῳ κατὰ κοινὴν πίστιν· χάρις καὶ εἰρήνη ἀπὸ Θεοῦ Πατρὸς καὶ Χριστοῦ Ἰησοῦ τοῦ Σωτῆρος ἡμῶν.

4 Titō gnēsiō teknō kata koinēn pistin; charis kai eirēnē apo Theou Patros kai Christou Iēsou tou Sōtēros hēmōn.

12 ὅπως ἐνδοξασθῇ τὸ ὄνομα τοῦ Κυρίου ἡμῶν Ἰησοῦ ἐν ὑμῖν, καὶ ὑμεῖς ἐν αὐτῷ, κατὰ τὴν χάριν τοῦ Θεοῦ ἡμῶν καὶ Κυρίου Ἰησοῦ Χριστοῦ.

12 hopōs endoxasthē to onoma tou Kyriou hēmōn Iēsou en hymin, kai hymeis en autō, kata tēn charin tou Theou hēmōn kai Kyriou Iēsou Christou.

Cu sau fără virgulă?

Vedem că deşi aceste texte greceşti nu au virgulă, totuşi exista o regulă nescrisă de interpretare a lor, care în limba engleză cerea o virgulă - deoarece contextul dictează regula - după cum vedem în versiunea din 1380 a lui John Wycliffe. Virgula este semnul de punctuație care delimitează grafic o pauză între părți de propoziție (vezi Sintaxa propoziției) sau între propozițiile unei fraze (vezi Sintaxa frazei), despărțindu-le pe baza raporturilor sintactice. Virgula se folosește în scrierea multor limbi — toate limbile scrise cu alfabetul latin și o parte din celelalte — pentru a structura fraza și propoziția și a evita posibilele ambiguități. Astfel, virgula joacă un rol similar cu pauzele, variațiile de ritm și intonația în limba vorbită. Utilizarea virgulei diferă de la o limbă la alta, lucrările normative ale fiecăreia impunând reguli mai mult sau mai puțin precise în care virgula este obligatorie, opțională sau nepermisă. Virgula modernă a fost folosită pentru prima dată de Aldus Manutius (1449/1452 – 1515).

Dezvoltarea punctuației este mult mai recentă decât alfabetul. În secolul al III-lea î.Hr., Aristofan din Bizanț a inventat un sistem de puncte unice, numite “théseis”, fiind primele semne de punctuaţie în scrierea grecilor. Acestea erau un punct în partea de jos, de mijloc sau de sus a liniei. Pentru un scurt pasaj, o komma sub forma unui punct ⟨·⟩ a fost plasată la nivel mediu. Aceasta este originea conceptului de virgulă, folosită de grecii din antichitate. Cu toate acestea, manuscrisele biblice grecești timpurii nu aveau de obicei o punctuație la orice verset, aşa cum avem noi astăzi; ele erau folosite ocazional. (Wikipedia)

Indiferent dacă alegem sau nu punerea unei virgule, texul din Tit 2:13 ca şi cel din Iacov 1:1 este formulat identic (cu theou şi nu cu theos) şi vorbeşte de două persoane.

13 προσδεχόμενοι τὴν μακαρίαν ἐλπίδα καὶ ἐπιφάνειαν τῆς δόξης τοῦ μεγάλου Θεοῦ καὶ Σωτῆρος ἡμῶν Χριστοῦ Ἰησοῦ,

13 prosdechomenoi (aşteptând) tēn makarian (fericita) elpida (speranţă) kai (şi) epiphaneian (arătare) tēs doxēs (a gloriei) tou megalou Theou (al marelui Dumnezeu), kai (şi) Sōtēros (Mântuitorului) hēmōn Christou Iēsou nostru Christos Isus),

Textul real din greacă este:

Tit 2:13 aşteptând speranţa fericită, şi arătarea gloriei al marelui Dumnezeu, şi a Salvatorului nostru Isus Christos,

În textul de faţă, după cum vedem cuvântul soter (mântuitor) este articulat având sufixul –os, deci trebuie redat „a Mântuitorului”, nu cum a redat Dumitru Cornilescuşi cei de la EDCR simplu „Mântuitor” fără articol. Mântuitor ar fi corespunzător cu Soter, dar aici avem ceva mai mult, Soteros.

 

Avem şi trei variante textuale (Isus Christos, Christos Isus şi Isus): (NA28) 13 προσδεχόμενοι τὴν μακαρίαν ἐλπίδα καὶ ἐπιφάνειαν τῆς δόξης τοῦ μεγάλου θεοῦ καὶ σωτῆρος ἡμῶν ** ⸂Ἰησοῦ Χριστοῦ⸃**, I (NA28) • 13 ⸂ Χριστου Iησου א‎* F G b ¦ Iησου 1739 ¦ txt א‎2 A C D K L P Ψ 0278. 33 . 81 . 104 . 365 . 630 . 1241 . 1505 . 1881

 

Care este situaţia în Romania?

Traducătorul baptist Viorel Raţiu, foarte atent la această problematica a textului,  propune următoarea construcţie a textului, analizând şi luând în considerare traduceri paralele şi în special versetele apropiate în construcţie, cât şi terminologia folosită în acest verset: „aşteptând speranţa fericită, şi arătarea gloriei marelui Dumnezeu, şi a Salvatorului nostru Iesus Hristos, care s-a dat pe Sine pentru noi” 

Abordând critic, dar binevoitor lucrarea unor traducători baptişti independenţi de la Cluj – în speranţa de ai ajuta -  fratele Raţiu le răspunde astfel:

 “La Tit 2:13 apare “aşteptând acea binecuvântată speranţă” iar în original textul este “aşteptând speranţa fericită”. Mai departe: “şi glorioasa (adjectiv) arătare” iar în original textul este: “arătarea gloriei (substantiv)”. Mai departe versetul 13 este tradus corect.

Chiar şi cuvântul “nostru”  este la locul lui, adică după “Salvator” şi nu după “marelui”, aşa cum îl pune Cornilescu, GBV şi alţi traducători, schimbând radical înţelesul versetului, dând impresia că este o singură persoană: Iesus Hristos, care este atât Dumnezeul cât şi Salvatorul nostru. În realitate în versetul 13 este vorba de 2 persoane, iar Pavel ne spune că noi aşteptăm: 

1.) speranţa fericită (a vieţii eterne, conform versetului 7); 

2.) arătarea Gloriei marelui Dumnezeu; 

3.) arătarea Salvatorului nostru Iesus Hristos (în gloria Tatălui Său - Matei 16:27 şi Marcu 8:38).”

Aşadar aşteptăm să-l vedem pe Fiul lui Dumnezeu în slava Tatălui - care este Dumnezeul slavei, dar şi pe Tatăl:

Apocalipsa lui Ioan 22

1. Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului.

2. În mijlocul pieţei cetăţii şi pe cele două maluri ale râului era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor.

3. Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji.

4. Ei vor vedea faţa Lui, şi Numele Lui va fi pe frunţile lor.

5. Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Şi vor împărăţi în vecii vecilor.

Are fratele Viorel Raţiu dreptate? Numai el are această părere?

Takacs Plamen, (blogger ce trăieşte în Ungaria, de origine bulgară, afiliat United Church Of God (sâmbătari, dar nu adventişti) colectează diferenţe de traduceri (colectează traduceri ale Bibliei) pe pagina sa concepută pentru a analiza discrepanțele de traducere, inserțiile și posibilele erori între traducerile versiunii textului grecesc Noul Testament Nestle Aland (NA27) și celelalte traduceri, cum ar fi cele bazate pe Textus Receptus (TR).

Fratele Plamen remarcă la fel ca fratele Viorel, că nu este posibil ca textul să se refere la o singură persoană.
Tit 2.13 Frances Young, teolog şi ministru metodist (n. 1939), profesor emerit la Universitatea din Birmingham, UK, redă ca şi fratele Raţiu:

„în timp ce așteptăm binecuvântata speranță, apariția gloriei marelui Dumnezeu și a mântuitorului nostru Iisus Hristos”

Jason David BeDuhn, doctorand (născut în 1963) este istoric al religiei și culturii, în prezent profesor de studii religioase la Northern Arizona University, exprimă un punct de vedere asemănător cu fratele Raţiu:

„Nu avem un mod sigur de a judeca care traduceri înțeleg corect versetul și care nu. Dar odată cu îndepărtarea demult așteptată a fantomei „Domniei lui Sharp”, poziția celor care insistă că „Dumnezeu” și „Mântuitor” trebuie să se refere la aceeași ființă din acest verset este definitiv slăbită. Nu există o modalitate legitimă de a distinge gramatica din Tit 2.13 de cea din Tit 1.4 și 2 Tesaloniceni 1.12...” Regula lui Sharp nu poate fi aplicată rigid, ci doar în funcţie de context. Asta înseamnă că avem nevoie nu numai de tehnica regulilor, ci şi de ştiinţa aplicării lor.

Ravasz László (Huedin, 29 septembrie 1882 - Leányfalu, 6 august 1975) a fost un pastor reformat, episcop al eparhiei reformate Dunamellék din 1921 până în 1948. A fost membru al Academiei Maghiare de Științe. Pe lângă Lajos Ordass și László Pap, el a fost una dintre figurile de frunte ale protestantismului maghiar în perioada partidului comunist, şi redă textul ca şi fratele Raţiu.

New Simplified Bible, redă două persoane.

Textul Aramaic la fel.

Tyndale la fel.

Moffatt la fel.

Niţulescu 1874 la fel.

Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi, 2006 la fel.

Şi ar mai fi mulţi.

 

Cine are dreptate?

 

Vedem în Ioan 17:1-3 o demarcaţie clară, fixată de însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Christos, ca o axiomă, cu privire la Tatăl, ca fiind singurul Dumnezeu adevărat. Aceasta nu poate fi poluată, dizolvată, zăpăcită, călcată, anulată sau lărgită, totuşi, pare de necrezut cât de mult forţează unii nişte texte pentru a-şi satisface poftele doctrinare, care oricum se ţin nu de context, ci de interpretare şi de ambiţia doctrinară aflată în spatele ei. Ştim că orice text scos din context poate fi folosit ca pretext în a justifica orice. Ar fi timpul să renunţăm să ne mai uităm la un ciob de oglindă, când avem toată oglinda pe masă, Biblia. Bine au zis englezii „Contextul este de aur!”

 Iar dacă un verset nu bate sută la sută cu contextul, ci lasă o uşiţă şi spre o altă interpretare, este deoarece scribii manuscriselor antice din secolele II-III, majoritatea, când era vorba de doctrină au cizelat şi stilizat cât de mult au putut ei versetele, ca să-şi poată justifica doctrinele. 

 Origene din Alexandria (secolele II-III) descrie situaţia deplorabilă a scribilor creştini din secolul III:

"E un fapt învederat astăzi că există printre manuscrise o mare felurime, fie din pricina nepurtării de grijă a scribilor, fie din pricina îndrăznelii deşănţate a oamenilor care îndreaptă scrierea, sau chiar din cauză că sînt unii care o înmulţesc sau o împuţinează după voia lor, rânduindu-se corectori cu de la ei putere"

John William Burgon, îl citează pe prezbiterul Gaius de la Roma (AD 175-200) în lucrarea "The Revision Revised" (Revizuirea revizuită), arătând ce mârşăvii scribale foloseau unii în secolul II: 

"Prin urmare, şi-au pus mâinile cu îndrăzneală pe scripturile divine, susținând că le-au corectat. Că eu nu vorbesc în mod fals de ei în această chestiune, oricine dorește poate să învețe. Căci dacă oricine va colecta respectivele copii ale lor, și să le compare una cu alta, el va găsi că acestea diferă foarte mult. Acelea de-a lui Asclepiades, de exemplu, nu sunt de acord cu cele de-a lui Theodotus. Și multe dintre acestea pot fi obținute, pentru că discipolii lor au scris asiduu corecțiile, cum le numesc ei, care sunt o corupție, fiecare dintre ele. Din nou, cele de la Hermophilus nu sunt de acord cu acestea, precum și cele de Apollonides nu sunt consecvente cu ele însele. Pentru că puteți compara cele pregătite de ei la o dată anterioară cu cele pe care le-au corupt mai târziu, și le veti găsi foarte diferite. Dar ce îndrăzneaţă este această infracțiune, ea nu este ca şi cum ei înșiși sunt ignoranți. Pentru că nici ei nu cred că scripturile divine au fost rostite de duhul sfânt, și, astfel, sunt necredincioși, sau altfel ei cred că sunt mai înțelepti decât duhul sfânt, și în acest caz, ce altceva sunt decât îndrăciți? Căci ei nu pot nega comiterea crimei, deoarece copiile au fost scrise de către propriile lor mâini. Pentru ca ei nu au primit astfel de scripturi de la instructorii lor, nici nu pot produce copii de la cele care au fost transcrise."

 

În conformitate cu cele studiate mai sus, propun corectarea textului românesc, în acord cu contextul, aici fiind vorba de două persoane, Tatăl şi Fiul:

Tit 2.13 aşteptând speranţa fericită, şi arătarea gloriei al marelui Dumnezeu, şi a Salvatorului nostru Isus Christos,

 

Şi fie ca Dumnezeu să ne dea minte deschisă spre adevăr la toţi, căci nu doctrina omenească mântuie. Amin!