Mărturii creştine din
secolul II -
De la Hegesip al
Ierusalimului, scriitor creştin din secolul II
(Wikipedia)
Hegesip a fost un cronicar (istoric) creştin al Bisericii Creştine din
secolul II, având origini evreieşti.
Hegesippus (născut în jurul anului 115 în Ierusalim și murit în 180 )
este un scriitor creștin de seamă din secolul
al II- lea a cărui istorie despre biserică și scrierile sale sunt în
cuoscute prin Eusebiu de Cesareea în Istoria sa ecleziastică .
Potrivit lui Eusebius, Hegesippus, după ce s-a convertit la creștinism,
ar fi venit la Roma pe vremea Papei Anicetus și ar fi rămas acolo vreo douăzeci
de ani până la episcopatul Eleuthera.
Aici a scris cele cinci cărți din Istoria Bisericii, stabilind în scris
tradiția apostolică a creștinismului timpuriu (precum și o listă a primilor
episcopi ai Romei, preluată de Eusebiu).
Din această sursă, Eusebiu obține informații despre familia lui Isus:
„După martiriul lui Iacov și
distrugerea Ierusalimului care a avut loc în acea vreme, se spune că cei ai
apostolilor și discipolilor Domnului care erau încă în această lume au venit de
pretutindeni și s-au întâlnit într-un singur loc cu părinții Mântuitorului -
conform cărnii (dintre care majoritatea existau la acea vreme). S-au întâlnit
cu toții împreună pentru a considera cine ar fi considerat demn de succesiunea
lui Iacov și au decis în unanimitate că Simeon, fiul acestui Clopas despre care
vorbește Evanghelia, era capabil să ocupe scaunul acestei biserici: era, se
spune, vărul Mântuitorului: Hegesipp spune de fapt că Clopas era fratele lui
Iosif (soţul Mariei, mama lui Isus)."
A trăit pe vremea împăratului roman Hadrian (117–138). Plecând din
Alexandria, a făcut câteva călătorii lungi pentru a afla despre tradiția
apostolică păstrată în biserică. Era un excelent cunoscător al documentelor
religioase ebraice. El și-a consemnat înregistrările istorice pierdute acum în
scrierea sa numită Hüpomneumata (Note cu Comentarii) despre biserica creștină
și liderii ei, sectele creștine și evreiești și persecuția creștinilor, care
era încă cunoscută de Photios care a trăit în secolul al IX-lea.
El știa lucrarea pierdută a Sfântului Iustin împotriva ereticilor; mulți
au copiat din lucrările lui.
Hegesippus,
Scrierile primelor secole
Fragmente din
lucrarea sa Cinci Volume de Comentarii pe Faptele Bisericii
„Iar după ce Iacov
cel Drept a suferit martiriul, la fel ca și Domnul și pe aceeași cauză, iarăși
Simeon, fiul lui Clopa, descendent din unchiul Domnului, este făcut episcop,
alegerea lui fiind promovată de toți ca rudă a Domnului. . De aceea, Biserica a
fost numită fecioară, pentru că ea nu era încă stricăcioasă de o învăţătură
fără valoare. Thebulis a fost cel care, nemulțumit pentru că nu a fost făcut
episcop, a început să o corupă pe furiș. Și el era legat de cele șapte secte
care existau printre oameni, ca Simon, de la care provin simonianii; si
Cleobius, de la care vin Cleobianii; și Doritheus, de la care vin Dorithianii;
și Gortheeu, de la care provin Gortheanii; Masbothaeus, de la care provin
Masbothaei. Din aceşti oameni provin şi menandrianiştii, şi marcioniştii, şi
carpocraţii, şi valentienii, şi basilidienii şi saturnienii. Fiecare dintre
acești lideri în propria sa capacitate privată și distinctă și-a adus propria opinie
privată. Din aceștia au venit falși hristoși, falși profeți, falși
apostoli-oameni care au împărțit singura Biserică în părți prin doctrinele lor
corupătoare, rostite în disprețuirea lui Dumnezeu și a Hristosului Său... Au
existat, de altfel, diverse păreri în chestiunea tăierii împrejur printre
copiii lui Israel, susținute de cei care s-au împotrivit tribului lui Iuda și
lui Hristos: precum esenienii, galileenii, hemerobaptiștii, masboteii,
samaritenii, saducheii, fariseii.” ____________________________________________________
Despre Hegesip [170
d.Hr.]
El este unul din era
sub-Apostolică, un contemporan cu Iustin şi cu martirii „Bunului Aurelius”,
printre apologeţi trebuie totuşi să-l distingem pe Hegesippus. El este cel mai
timpuriu dintre cronicarii Bisericii – greu putem să-l numim istoric. Scopurile
sale au fost nobile şi caracterul său a fost pur; deci nu-i pute refuza
încrederea datorată unei anticipări a nevoii finale a Bisericii de material
istoric, pe care el s-a străduit să ni-l asigure.
Ceea ce în mod
obişnuit este privit ca defectul său, în realitate este unul din cele mai mari
merite ale sale în calitate de martor: el era Evreu şi a privit la Biserică din
punctul de vedere al lui „Iacov fratele Domnului”. De aceea, atunci când
observăm spiritul său Catolic, şi ortodoxia sa Catolică; simpatia sa faţă de
Biserica Neamurilor şi credinţa Paulină a Corintenilor; aversiunea sa faţă de
„Circumciziune”, până acolo că o vede dezvoltându-se ca secte şi erezii
împotriva lui Christos; şi atunci când vedem modul în care confirmă mărturia
Părinţilor Apostolici şi susţine tradiţiile Antiohiei pe lângă cele ale
Ierusalimului – avem un îndoit motiv de a-i aprecia numele şi de a păstra
„fragmentele care mai există” din lucrările sale. Acel episod mişcător despre
cei care au copilărit cu Christos, atunci când ei au apărut înaintea lui
Domiţian, întotdeauna mi-a impresionat imaginaţia ca fiind vrednic să fie pusă
alături de povestea Sfântului Ioan şi tâlharul, ca cel mai sugestiv incident
din istoria Creştină timpurie. Trebuie să deplângem pierderea şi altor părţi
din Memorii, care, în secolul XVII, erau cunoscute ca existente. El a fost un
călător şi a văzut marea parte a bisericilor Apostolice din Est şi Vest; şi
puţinele fragmente pe care le avem din naraţiunea sa despre Corint şi Roma
stârnesc o curiozitate naturală cu privire la celelalte, care ar putea duce la
descoperiri pline de satisfacţii.
Despre martirizarea lui Iacov, fratele Domnului, din Cartea a V-a.
„Iacov, fratele
Domnului, a fost succesorul la guvernarea Biserici, în colaborare cu apostolii.
În mod general el este numit Dreptul, din zilele Domnului până în vremea
prezentă. Mulţi purtau numele Iacov, dar acesta era sfânt încă din pântecele
mamei sale. El nu a băut vin sau altă licoare întoxicantă, nici nu a mâncat
carne; briciul nu i-a trecut peste cap; nu s-a uns cu ulei, nici nu a folosit
baia, Numai lui i s-a permis să intre în locul sfânt: pentru că el nu a purtat
nici o haină de lână, ci numai ţesătură de in fină. Eu zic, că numai el era obişnuit
să intre în templu: şi de obicei era găsit plecat pe genunchi, implorând
iertare pentru oameni – aşa încât pielea de pe genunchii săi a devenit
bătătorită ca ceea a cămilelor, datorită acestei constante plecări a
genunchiului în adorare faţă de Dumnezeu şi implorării iertării pentru oameni.
De aceea, ca o consecinţă a dreptăţii sale proeminente, el a fost numit Dreptul
şi Oblias, care în Greacă înseamnă Apărarea Poporului şi Dreptatea, în
concordanţă cu ceea ce profeţii au declarat despre el.
Câţiva oameni care
aparţineau celor şapte secte care existau în popor, care au fost descrise de
mine în Note, l-au întrebat: „Care este poarta lui Isus” Şi el a răspuns că El
a fost Mântuitorul. Ca urmare a acestui răspuns, unii au crezut că Isus este
Christosul. Dar sectele menţionate mai sus nu a crezut, nici în învierea şi
nici în venirea Unuia care va răsplăti fiecărui om după faptele lui; dar cei
care au crezut, au crezut datorită lui Iacov. Deci, atunci când mulţi, chiar şi
din clasa conducătoare au crezut, a existat o tulburare printre Evrei, şi
cărturari şi Farisei, care au zis: „Încă puţin şi vom vedea toţi oamenii
căutându-l pe Isus ca Christosul”.
Deci, ei au venit
într-un glas la Iacov şi au zis: „Te rugăm, opreşte poporul: pentru că s-au
rătăcit în ceea ce cred despre Isus, cum că el ar fi Christosul. Noi te rugăm
să-i convingi, cu privire la Isus, pe toţi cei ce au venit pentru Ziua de
Paşte. Noi toţi ascultăm de convingerea ta; din moment ce, noi ca şi poporul,
aducem mărturia despre tine că eşti drept şi că nu ai fost părtinitor faţă de
nimeni. Deci, convinge tu oamenii să nu primească opiniile eronate despre Isus:
pentru că tot poporul , ca şi noi, ascultă de convingerea ta. Apoi, aşează-te
pe vârful5 templului, ca din aceea poziţie înălţată să poţi vedea clar şi
cuvintele tale să poată fi clar auzite de toţi oamenii. Aceasta pentru că,
pentru a participa la Paşte, s-au adunat aici toate triburile, şi chiar şi unii
dintre Neamuri.”
Prin urmare, mai sus
pomeniţii Cărturari şi Farsei, l-au aşezat pe Iacov pe vârful templului şi au
strigat cu voce tare spre el, zicând: „O tu cel drept, de care noi toţi suntem
legaţi să ascultăm, pentru că poporul este în rătăcire şi îl urmează pe Isus
cel crucificat, spune-ne tu care este poarta lui Isus, cel crucificat” Şi el a
răspuns strigând: „De ce mă întrebaţi voi de Isus Fiul Omului? El Însuşi şade
în cer, la dreapta Marii Puteri şi va reveni pe norii cerului”.
Si, când mulţi au
fost convinşi de aceste cuvinte, şi au adus laude mărturiei lui Iacov şi au zis
„Osana Fiului lui David”, atunci din nou Fariseii şi cărturarii au zis unul
către altul, „Nu am făcut bine că am provocat această mărturie despre Isus. Dar
hai să ne urcăm sus şi să-l aruncăm jos, ca ei să se teamă şi să nu-l creadă”.
Şi ei au strigat cu voce tare şi au zis: „Oh, oh, chiar şi omul drept este în
rătăcire”. În acest fel ei au împlinit Scriptura scrisă de Isaia: „Mai lasă-ne
cu omul drept, el este aducător de necaz pentru noi: prin urmare ei mănâncă
roadele faptelor lor” Aşa că ei s-au dus sus şi l-au aruncat jos pe omul drept,
şi şi-au zis unul către altul: „Hai să omorâm cu pietre pe Iacov Dreptul”. Şi
ei au început să-l lovească cu pietre: în timp ce era pe jumătate mort; el s-a
întors şi a îngenunchiat şi a zis: „Te implor pe Tine, Doamne Dumnezeu,
iartă-i, pentru că ei nu ştiu ce fac”.
Şi prin urmare, în
timp ce ei l-au omorât cu pietre, unul dintre preoţi, fiul lui Rechab, fiul lui
Rechabim, căruia mărturia i-a fost adusă de profetul Ieremia, a început să
strige cu voce tare, zicând: „Încetaţi. Ce faceţi? Omul drept se roagă pentru
noi”. Dar unul dintre ei, unul dintre vopsitori, a luat unealta cu care
obişnuia să stoarcă hainele pe care el le vopsea, şi a aruncat-o în capul
omului drept.
Şi deci el a suferit
martiriul şi ei l-au îngropat pe loc, şi stâlpii ridicaţi în memoria sa sunt
încă acolo, aproape de templu. Acest om a fost un adevărat martor, atât pentru
Evrei, cât şi pentru Greci, că Isus este Christosul.
La scurtă vreme după
aceea Vespasian a asediat Iudeea şi i-a luat captivi.”
Despre rudeniile Mântuitorului
nostru
„Din copilăria
Domnului încă a supravieţuit nepotul lui Iudas, care după trup era numit
fratele său. Cu privire la ceştia s-au furnizat informaţii, ca aparţinând
familiei lui David şi Evocatus i-a adus înaintea Cezarului Domiţian: pentru că
acel imperator se temea de venirea lui Christos, aşa cum s-a temut şi Irod.
Deci, el i-a întrebat
dacă ei erau familia lui David; şi ei au mărturisit că erau. Apoi el i-a
întrebat ce proprietăţi aveau, sau câţi bani posedă. Ei amândoi au răspuns că
ei aveau numai 9000 de dinari amândoi, fiecare dintre ei având jumătate din
aceea sumă; dar chiar dacă au zis aceasta, ei nu o posedau în bani lichizi, ci
ca o valoare estimativă a pământului lor, care era compus numai din douăzeci şi
cinci de plethra, din care ei trebuiau să-şi plătească datoriile, şi ei se
susţineau prin propria lor muncă. Şi apoi ei au început să-şi ridice mâinile,
arătându-le, ca o dovadă a muncii lor manuale, duritatea pielii lor şi
bătăturile crescute pe mâinile lor datorită muncii constante.
Fiind întrebaţi despre Christos şi Împărăţia Sa, care este natura ei, şi când
şi unde ea îşi va face apariţia, în replică, ei au răspuns că ea nu era din
lumea aceasta, nici de pe pământ, ci aparţine sferei cerului şi a îngerilor, şi
îşi va face apariţia la sfârşitul vremii, când El va veni în glorie şi va
judeca vii şi morţii şi va răsplăti pe fiecare după direcţia vieţii sale.7
După acestea Domiţian
nu a dictat nici o condamnare împotriva lor, dar i-a tratat cu dispreţ, în aşa
fel ca şi oamenii să vadă, şi apoi i-a lăsat să plece liberi. În acelaşi timp
el a dat o poruncă şi a oprit persecuţia împotriva Bisericii.
Atunci când au fost
eliberaţi ei au devenit liderii8 bisericilor, aşa cum era natural în cazul
celor care au fost odată martiri şi au copilărit cu Domnul. Şi, după aşezarea
păcii peste Biserică, vieţile lor au fost lungite până în vremea domniei lui
Traian (care a pornit din nou persecuţia).”
Despre martiriul lui
Simion, fiul lui Clopas, episcop al Ierusalimului
Într-adevăr, unii
dintre aceşti eretici au dat o informaţie împotriva lui Simeon, fiul lui
Clopas, că ar fi unul din familia lui David şi un Creştin. Şi pe baza acestei
acuzaţii el a fost martirizat atunci când era în vârstă de 120 de ani, în
vremea domniei Cezarului Traian, atunci când Atticus era legat consular în
Siria. Şi lucrurile s-au petrecut aşa, zice acelaşi autor, că, în timp ce se
făceau cercetări cu privire la cei care aparţin tribului regal al Evreilor,
chiar acuzatorii înşişi au fost dovediţi ca aparţinând la acesta. Prin
prezentarea motivului bazat pe vârsta sa înaintată, şi pentru că Scriptura din
Luca face o menţiune la Maria fiica lui Clopas, care, aşa cum a arătat deja
naraţiunea noastră, a fost tatăl său, se poate spune că Simeon a fost unul
dintre cei care cu adevărat l-a văzut şi auzit pe Domnul.
Acelaşi istoric îi
menţionează şi pe alţii, din familia respectată a fraţilor Mântuitorului, numit
Iuda, că ar fi supravieţuit, după mărturia pe care ei au dus-o pentru credinţa
în Christos, în vremea lui Domiţian, aşa cum deja s-a arătat, până în timpul
aceleaşi domnii.
El scrie după cum
urmează: Ei au venit şi au preluat preşedinţia fiecărei biserici, în calitate
de martori pentru Christos, şi ca fiind dintre cei ce au copilărit cu Domnul.
După ce o pace trainică s-a aşezat peste fiecare biserică, ei au rămas până în
vremea domniei Cezarului Traian: adică, până în vremea când despre cel ce a
ieşit dintr-un unchi al Domnului, Simeon, fiul lui Clopas, care a fost
menţionat mai sus, s-au adus informaţii împotriva lui, de către diferiţi
eretici, şi a fost supus unei acuzaţii ca şi restul, şi pentru aceeaşi cauză,
înaintea legatului Atticus; şi, în timp ce a suferit ultraj timp de mai multe
zile, el a adus mărturie pentru Christos: aşa încât toţi, inclusiv legatul
însuşi, au fost uimiţi peste măsură că un om în vârstă de 120 ani se poate să
îndure atât de multe torturi. În final el a fost condamnat să fie crucificat.
... Până în aceea
perioadă Biserica a rămas ca o fecioară pură şi neprihănită: pentru că, dacă
exista vreo persoană care era dispusă să se atingă de buna rânduială a
predicării mântuirii, ei încă stăteau ascunşi în locuri întunecoase ale
tăinuirii sau altele. Dar, atunci când grupul sfânt de Apostoli şi-au încheiat
în diferite feluri vieţile, şi a trecut aceea generaţie de oameni cărora le-a
fost dat să asculte Înţelepciunea Dumnezeiască cu propriile lor urechi, atunci
confederaţia ereziei păgâne a apărut prin învăţătura învăţătorilor falşi, care,
văzând că nici unul dintre apostoli nu mai există, au încercat în mare măsură
cu capul gol şi înălţat să se opună predicării adevărului, prin predicarea „aşa
numitei cunoaşteri false (gnoză)”.
Despre călătoria sa
la Roma şi sectele peudo-Creştine şi Evreieşti
„Si biserica
Corintenilor a continuat în a ei credinţă dreaptă până în vremea când Primus a
fost episcop în Corint. În călătoria mea la Roma, am avut câteva legături cu
aceste frăţii, atunci când am petrecut câteva zile cu Corintenii, timp în care
ne-a înviorat reciproc prin credinţa dreaptă.
La sosirea mea la
Roma, am făcut o listă a episcopilor până la Anicetus, a cărui diacon a fost
Eleutherus. Lui Anicetus i-a succedat Soter şi după el a venit Eleutherus. Dar
în cazul fiecărei succesiuni şi a fiecărui oraş, statutul problemelor este în
concordanţă cu învăţătura legii şi a Profeţilor şi a Domnului...
Şi după ce Dreptul a
fost martirizat, aşa după cum şi Domnul şi din acelaşi motiv, Simeon fiul lui
Clopas, descendent din unchiul Domnului, este făcut din nou episcop, alegerea
sa fiind susţinută de toţi, ca fiind rudenie a Domnului.
Prin urmare Biserica
a fost numită o fecioară, pentru că ea nu era încă coruptă de învăţăturile fără
valoare. Thebulis, căruia nu i-a plăcut pentru că el nu a fost (ales) episcop,
a fost primul care a început s-o corupă prin lucrările sale ascunse. Şi el a
fost legat de cele şapte secte care existau între oameni, ca Simon, de la care
se trag Simonianii; şi Cleobius, de la care se trag Cleobianii; şi Doritheus,
de la care se trag Dorithianii; şi Gorthaeus de la care se trag Gortheanii;
Masbothaeus, de la care se trag Masbothaeii. Dintre aceşti oameni au ieşit şi
Menandrianistii şi Marcioniţii şi Carpocratianii şi Valentinienii, şi
Basilidienii, şi Saturnilienii. Fiecare dintre aceşti lideri, în intimitatea sa
şi în capacităţile lor distincte şi-au adus propria opinie privată. Din acestea
au ieşit Christoşii falşi, profeţii falşi, apostolii falşi care au divizat
Biserica unică în partide, prin doctrinele lor corupătoare, expuse în dezacord
cu Dumnezeu şi cu Christos...
Mai mult, au existat,
printre copiii lui Israel, diferite opinii cu privire la circumciziune,
susţinute de cei care se opuneau tribului lui Iuda şi lui Christos: cum ar fi
Eseneii, Galileenii, Hemerobaptiştii, Masbothaeii, Samaritenii, Saducheii,
Fariseii.
