Schwenckfeld a dat vechilor pocăiţi numele de baptişti, dar i-a numit şi picarzi, adică valdenzi.
În ceea ce priveşte botezul Schwenckfeld învăţa că el nu mîntuieşte şi că poţi fi mîntuit şi fără ca să fii botezat (aluzie la târharul pocăit de pe cruce). Totuşi el vedea importanţa acestui act, că atunci cînd credincioşii se botează, ei fac mărturisirea lor de credinţă. În ceea ce priveşte copii din leagăn, spunea el, ei nefiind în stare să aibă credinţă ei nu sînt în stare să fie botezaţi.
El nu s-a alipit de aşa numiţii anabaptişti. Cu toate că îi descria ca oameni evlavioşi, despărţiţi de marea mulţime a celor indiferenţi, remarcaţi pentru purtarea lor bună şi pentru convingerilor lor serioase, el îi acuza de legalism şi ignoranţă. El nu a negat că acolo erau şi mulţi alţii oameni, remarcând pe fraţii evlavioşi şi care sufereau pe nedrept.
El a văzut toate elementele fanatice ale războiului ţăranilor, cu excentricii de la comuna din Munster şi cu făptuitorii de desordini în numele religiei. Susţine că a cunoscut pe „primii baptişti " şi descrie apoi mişcarea care a fost compromisă şi distrusă din cauza războiului ţăranilor. Menţionează oameni de tipul lui Balthazar Hubmeyer, ca fiind ucenici ai lui Hans Hut, deşi Hubmeyer era un adversar hotărît al învăţăturilor exagerate şi neponderate ale lui Hut. Aminteşte din nou zvonul că Hut s-ar fi sinucis în închisoare, însă el adaugă posibilitatea că acest act a fost probabil involuntar şi el dă numele de „baptişti Hutiţi" tuturor acelora care au fost numiţi în general „anabaptişti". El povesteşte anumite anecdote defavorabile, care i-au fost comunicate prin scrisoare şi repetă părerea unei persoane care părăsise una din adunările „Hutiste" cu toate că el nu avea decît o sărmană opinie despre creştinismul său. El spune că aceşti baptişti nu aveau decît cunoştinţe superficiale asupra credinţei, asupra mîntuirii prin har şi a siguranţei mîntuirii şi că peste tot ei nu au înţeles idealul adevăratei biserici apostolice.
„Ei îşi închipuie, spunea el, că... de îndată ce ei sînt primiţi în mod vizibil... în propriile lor adunări, ei aparţin poporului sfînt al lui Dumnezeu, poporului pe care El şi l-a ales dintre toate celelalte, bisericii curate şi fără pată. Totuşi darurile Duhului Sfînt, frumuseţea şi ornamentele bisericilor creştine aşa cum sînt descrise în Scripturi, nu se manifestă deloc la ei. Pentru ei o drept credincioşie exterioară este semnul adevăratei biserici a lui Hristos. De asemenea un duh de critică antibiblic şi de mîndrie spirituală îi caracterizează. Ei sînt atît de satisfăcuţi de ei înşişi şi de tot ceea ce fac ei, încît condamnă pe toţi aceia care nu gîndesc ca ei, adică pe cei care nu au acceptat modul lor de botez şi nu frecventează adunările lor. Ei îi consideră ca afară din adunarea sfinţilor şi sub puterea lui Satan. Chiar dacă ceilalţi fraţi erau plini de credinţă ca Ştefan, umplut de Duhul Sfînt şi de înţelepciune divină, acest lucru nu are decît puţină valoare pentru aceşti baptişti, căci ei sînt atât de mult legaţi, mai ales conducătorii lor, în judecăţi uşuratice, de dragoste de ei înşişi şi de mîndrie duhovnicească, în adunările lor ei frîng întotdeauna pâinea; cina şi botezul ocupînd în sinea lor locul cel mai important. Dacă vizitaţi una din adunările lor, îi veţi socoti pe ei drept poporul lui Dumnezeu, căci nu se poate îndoi nimeni de evlavia lor în conduita lor exterioară".
El arată apoi că fariseul din pildă, avea o mai mare aparenţă de evlavie decît vameşul. Eu, adaugă el, eu nu blamez evlavia exterioară la baptişti sau la călugări, însă acest lucru nu este îndeajuns pentru a spune: „veniţi aici să fiţi botezaţi". El mai constată apoi că se tiranizează conştiinţa membrilor, că legalismu se ataşează la numite obiceiuri, la lucrări exterioare, cum ar fi îmbrăcămintea. Apoi în sfîrşit, el combate vederile lor în ceea ce priveşte prestarea de jurămînt, războiul şi participarea la guvernarea civilă. Din toate acestea se poate trage concluzia că printre aceşti credincioşi ca şi în orice comunitate puţin mai mare, au existat slăbiciuni şi erori şi că îngustimea şi legalismul despre care vorbeşte Schwenckfeld erau limitări la care baptiştii – aşa cum îi numeşte el pe anabaptişti - erau supuşi şi împotriva cărora cei mai buni dintre ei nu încetau să protesteze.
Schwenckfeld condamna cruzile persecuţii îndreptate împotriva lor. „Eu aş fi vrut să cruţ pe oamenii simpli şi evlavioşi întîlniţi la ei", spunea el, şi reaminteşte auditorilor săi că există printre aceşti fraţi, adevăraţi creştini, care chiar dacă nu au cunoştinţă, au totuşi viaţă din Dumnezeu. El menţionează bucuria lor în mijlocul suferinţelor şi adaugă că, dacă cum se spune, sînt răsvrătiţi, este treaba guvernului civil de a se ocupa de acest lucru. După socoteala sa, el i-a găsit întotdeauna trăind în pace, fără cel mai mic gînd de răsvrătire.
Datorită lucrării sîrguincioase a lui Schwenckfeld, s-au format cercuri de credincioşi în toată Silezia, la Lignitz şi în împrejurimi.
Ei erau un model de adevărată evlavie pentru cei din jurul lor. Abuzîndu-se prea mult de Sfînta cină, Schwenckfeld a oprit prăznuirea ei un oarecare timp, şi influenţa învăţăturii sale — cum să evite a lua cina în chip nevrednic — a fost aşa încît clerul luteran din Liegnitz a început ca să urmeze exemplul său (1526). De aici acuzaţia ce i s-a adus cum că el depreciază Cina Domnului cu toate că tocmai contrariul l-a împins ca să acţioneze astfel.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu