Schwenckfeld arată că în vremea lui erau patru biserici: cea papală, cea luterană, cea zwingliană, şi cea baptistă sau picardă – iar el dorea unitatea acestora. Este ciudat că nu menţionează biserica ortodoxă, posibil din cauză că o considera o anexă a celei papale.
Dorinţa sa mare era de a realiza unitatea bisericii. ,,Ah Doamne binevoieşte ca noi să fim cu adevărat trupul lui Hristos, uniţi prin legăturile dragostei... dar vai! Pînă în prezent noi nu vedem: nimic care ar putea să se asemene cu prima biserică, unde credincioşii erau o inimă şi un gînd..." „Noi voim cu toate acestea să rămînem fermi în libertatea la care Hristos ne-a chemat, fără să formăm secte omeneşti sau să ne întoarcem de la biserica creştină, universală. Noi nu voim să ne punem din nou sub jugul robiei, ci noi ne ataşăm la secta divină cea a lui Isus Hristos. Dorinţa inimii mele este de a putea ajuta pe fiecare să înţeleagă adevărul şi unitatea lui Hristos şi a Sfîntului Său Duh; eu nu vreau să propag duhul sectar de a fi cauza de împărţire şi separare de Hristos... în prezent există patru aşa numite biserici: cea papală, cea luterană, cea zwingliană, şi cea baptistă sau picardă (valdenză, de aici se vede că baptiştii, zis şi anabaptişti sunt continuatorii tradiţiilor valdenze). Fiecare din ele anatemizează pe cealaltă căci este clar că Luther condamna biserica lui Zwingli ca şi pe cei fanatici. Se poate pune deci întrebarea: care este adevărata adunare sau biserică a lui Hristos — sau vor fi ele toate!... sau care este aceea în care găsindu-te să primeşti binecuvîntarea? Noi răspundem la această întrebare cu cuvintele apostolului Petru: „în adevăr văd că Dumnezeu nu este părtinitor ci că în orice neam, cine se teme de El şi lucrează neprihănire este primit de El (Fapt. Ap. 10, 34 —35). Astfel cu cît aceste biserici se condamnă mai mult unele pe altele, cu atât mai mult aceia care se tem de Dumnezeu, trăiesc în neprihănire şi în mod creştinesc vor fi primiţi de Domnul şi nu condamnaţi.
Pînă în prezent eu nu m-am ataşat la nici una din aceste biserici... însă eu nu am dispreţuit nici congregaţii, nici conducători, nici învăţători; eu doresc să servesc pe toţi oamenii în Dumnezeu, să fiu prieten şi frate cu oricine este zelos pentru Dumnezeu şi iubeşte pe Hristos din toată inima sa.... Eu îl rog deci pe Domnul de a mă călăuzi în toate, de a mă face destoinic după regula apostolică de a deosebi toate duhurile şi mai ales Duhul lui Isus Hristos.
Dumnezeu să îmi ajute ca să cercetez toate lucrurile, apoi să aleg; şi să păstrez ceea ce este bun. Apoi, în aceste timpuri de luptă şi dezbinări, eu să ajung cu un cuget curat şi bun în Hristos, la adevăr şi unitate... Libertatea mea nu convine tuturor... unii mă tratează ca excentric... pentru alţii eu sînt suspect... însă Dumnezeu cunoaşte inima mea.... Eu nu sînt un sectar şi cu ajutorul lui Dumnezeu eu nu voi deveni un factor de turburare... Eu aş vrea mai bine să mor, decît să distrug vreun lucru bun. De aceea eu nu mă ataşez la nici un partid, la nici o sectă sau biserică pentru ca să pot după voia lui Dumnezeu şi prin harul Său, sămservesc toate partidele, rămînînd în afara tuturor."
Învăţătura lui Schwenchfeld şi dezvoltarea cercurilor pe care le-a creat, a atras asupra lui atenţia regelui Ferdinand, care vedea în el un calomniator al sacramentelor cinei. El a fost deci obligat (1529) să părăsească patria sa, unde el s-a bucurat întotdeauna de o frumoasă poziţie şi de o înaltă preţuire. Ultimii treizeci de ani ai vieţii sale au fost cei ai unui nomad, persecutat de biserica luterană care l-a declarat în mod formal ca eretic. Însă exilul său i-a permis ca să dea o mai mare extindere grupelor de credincioşi pe care le învăţa peste tot în Germania de sud, unde unele autorităţi l-au protejat. Aceste grupări nu se considerau biserici, ci ei credeau că luînd poziţie ca membri ai unei biserici, ei ridicau o barieră între ei şi credincioşii din diverse părţi, pe care ei doreau ca să-i servească.
Greşelile lui Schwenchfeld
Ei lăsară la o parte botezul şi frîngerea pîinii aşteptînd timpuri mai bune. Ei s-au dedat rugăciunii şi căutau o nouă revărsare a Duhului Sfînt, înainte de revenirea Domnului, care va face atunci unirea bisericii Sale. Misiunea lor consta în studii biblice, în vizite şi alt forme de mărturisire, în scopul de a pregăti sfinţii pentru această „Reîntoarcere". Ei propovăduiau de asemenea Evanghelia celor neconvertiţi pentru ca cel mai mare număr posibil să fie făcuţi participanţi la binecuvîntările promise.
Abţinîndu-se de la orice mărturie eclesiastică, în scopul de a evita dificultăţile care decurgeau din aceasta, ei deveniră o sursă de slăbiciune mai degrabă decît de putere pentru acei fraţi, care după exemplul apostolilor se conformau învăţăturii Scripturii în ceea ce priveşte bisericile. Aceste principii scripturare, practicate aşa cum trebuie, nu au provocat nici înfiinţarea vreunei secte, nici separarea de acei creştini care nu se alăturaseră lor, ci numai formarea unui teren pe care era posibil de a se întîlni cu toţi credincioşii, terenul împărtăşirii lor cu Hristos şi în Hristos.
Pilgrim Marbeck (decedat în 1556), împreună cu alţii a răspuns în scris lui Schwenckfeld privitor la critica acestuia către credincioşii care se strîngeau în adevăr pentru a practica botezul şi frîngerea pîinii.
Schwenckfeld îşi exprimase dezaprobarea printr-o lucrare intitulată : „Asupra noilor scrieri ale fraţilor baptişti publicată în anul 1542". Replica lui Marbeck avea un titlul de optzeci şi trei de cuvinte. Citind obiecţiunile lui Schwenckfeld, el le opune o sută de răspunsuri. El şi fraţii scriau între altele: „Nu este exact spus, că noi nu recunoaştem ca creştini pe aceia care resping forma noastră de botez şi că noi îi privim ca suflete rătăcite care tăgăduiesc pe Hristos. Nu este treaba noastră de a judeca sau de a condamna pe acela care nu se botează după porunca lui Hristos.”
Perioada de glorie a anabaptiştilor
O lucrare despre anabaptişti spune că după dezastrul din Munster, mişcarea anabaptistă a ajuns sub persecuţii cumplite. Melchioriţii - care erau partida majoritară printre anabaptişti erau dezamăgiţi de eşecul propriilor profeţi, iar spusele acestora se dovediseră false. În această perioadă de declin a apărut Menno Simons şi s-a alăturat mişcării năpăstuite, la care a aparţinut şi fratele său. Menno avea să influenţeze atât de profund mişcarea melchiorită, încât aceasta îşi va abandona tendinţele spiritualiste. Prin eforturile lui în formarea gândirii şi practicii anabaptiste, aproape întreaga mişcare anabaptistă se va reuni până la urmă într-o denominaţie care încă îi poartă numele.
Menno Simons (1496-1561): Născut la Witmarsum, Friesland, Menno a fost îndrumat către preoţie şi hirotonit în 1524, la vârsta de 28 de ani, preluând un vicariat catolic în târgul Pingjum. În 1532 devine preot catolic. Apoi, după o lungă perioadă de căutări - timp în care a încercat şi el să reformeze fără succes biserica catolică - devine unul dintre înţelepţii predicatori anabaptişti. În Groningen, la începutul lui 1537, Menno şi-a început misiunea de reformare a anabaptiştilor olandezi, luptând ca şi un alt lider al anabaptiştii evanghelici pe nume Marpeck, din interiorul grupării împotriva anabaptiştilor numiţi spiritualişti, care au creat atâtea probleme anabaptiştilor, prin viziunile lor interioare. Precaut, Menno călătorea în secret, cu soţia şi familia, mereu pe drum, de la o congregaţie la alta, pentru a învăţa şi îmbărbăta. A devenit cea mai căutată persoană din Europa zilelor sale, dar nu a fost vreodată prins, căci Dumnezeu l-a protejat. După o scurtă perioadă de boală, Menno a murit în locuinţa sa, pe 31 ianuarie 1564, lăsând în urma sa biserici întărite spiritual, curăţate de multe erezii spiritualiste radicale sau raţionaliste (ca de exemplu, că Isus nu are origine cerească, fiind doar un mare profet omenesc, ca Moise, punct susţinut de anabaptiştii conduşi de un oarecare Adam Pastor).
Învăţături pe care se baza
- autoritatea unică a Scripturii, lucrarea de iluminare a Duhului Sfânt, renaşterea şi sfinţenia vin prin Cuvântul propovăduit şi prin sfintele taine, rolul bisericii laolaltă cu disciplina bisericească în educarea creştinului, calitatea de membru pe baza botezului credinciosului, păzită prin separarea faţă de lume. În controverse, nu a luat parte la apărarea doctrinei trinităţii, dar a susţinut originea cerească a Fiului lui Dumnezeu şi a susţinut că sufletul doarme până la înviere, aşa că nici un sfânt, nici Maica Domnului, nu poate mijloci la Dumnezeu pentru cei vii, singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni fiind Fiul lui Dumnezeu, care şade la dreapta lui Dumnezeu Tatăl în ceruri.
Anabaptismul după moartea lui Menno
Mişcarea anabaptistă a început să se integreze în curentul menonit, unii numindu-se formal ca menoniţi pentru a scăpa de interdicţii, după ce li s-a acordat libertate în Olanda. Din pricina aceasta existau tensiuni – dar schismaticii (spiritualiştii şi raţionaliştii) au rămas formal la menoniţi, pentru a beneficia de protecţia legii. Anabaptişii englezi s-au separat şi au luat numele de baptişti. În perioada de toleranţă, prin anul 1650, cam 200.000 de olandezi erau menoniţi. Dincolo de hotarele Olandei, Marpeckienii şi Frăţia Elveţiană au continuat să sufere persecuţii. Mulţi se intitulau acum menoniţi, pentru a se asocia cu conotaţiile respectabile obţinute în Olanda. Cu toate acestea, multe grupări erau forţate să emigreze, în aşazisa Lume Nouă (America). În prezent, convingerile menonite, variază de la o grupare la alta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu