Numele lui Dumnezeu în Bibliile din lume

Numele lui Dumnezeu în Biblie

 

Prima dată numele lui Dumnezeu יהוה a apărut în Biblia ebraică (Tanakh) şi apoi în versiunea greacă Hebdomateka, versiune ce în limba latină se numeşte Septuaginta (sigla LXX). Un creştin erudit din secolul II, pe nume Clement din Alexandria, spune în a sa carte numită Stromata, că numele lui Dumnezeu, atât la evrei, cât şi la greci este compus din patru litere (a se vedea יהוה) şi ne spune ce înseamnă sau care este traducerea semantică pentru acest nume: „Cel ce este și Cel ce va fi” (Nicetas, Episcopul Heracleei, citează Stromata lui Clement din Alexandria, Cartea a V-a. Capitolul 6:34, Secolul II d.Hr. Din Catena Despre Pentateuh, publicat în latină de Francis Zephyrus, p. 146).

În cartea Stromata apare de două ori această informaţie (în cartea a III-a şi a V-a) despre semnificaţia (traducerea) numelui lui Dumnezeu - dar verbul din numele ebraic al lui Dumnezeu, este construit la viitor activ, ceea ce implică şi o activitate a celui care îl poartă, a se compara cu Apocalipsa 1:8. De aceea, o redare dinamică a numelui lui Dumnezeu,  precum „Eternul” - încercat de biblistul elveţian Louis Segond (1810 – 1885), nu cuprinde al său înţeles complet.

O carte evreiască numită Talmudul din jurul secolului V AD, susţine că nişte evrei foloseau numele lui Dumnezeu în cărţile numite Gilion (o abreviere a cuvântului grec Evanghelion) şi dădea instrucţiuni cum să se procedeze cu aceste cărţi.

De foarte mult timp numele lui Dumnezeu, a obținut o utilizare largă în traducerile Bibliei şi se regăseşte în multe limbi, ca de exemlu în versiunea Bibliei Standard Americană din 1901, de aceea ar fi prea multe de menţionat.

 

Iată o listă parţială a Bibliilor vechi româneşti în care a fost redat numele lui Dumnezeu:

 

Pralia de la Orăştie – considerat de unii un monument al limbii române, este prima traducere parțială a Vechiului Testament în limba română, demers realizat în anul 1582.

Biblia de la 1705 – o ediţie nu prea cunoscută, posibil o variantă a Bibliei de la București (1688), a lui Șerban Cantacuzino sau o continuare a Praliei de la Orăştie

Biblia de la Blaj (doar nota de subsol) - a apărut la 1795 şi a fost tradusă de Samuil Micu-Klein

Biblia de la Pesta, 1873, publicată de Societatea Biblică pentru Britania şi Străinătate.

Biblia de la Iaşi, 1874, fiind tipărită în două ediţii.

Noul Testament cu Psalmii, ediţie de buzunar, având Numele lui Dumnezeu în Psalmi, editat în 1877, de Societatea Biblică pentru Britania şi Străinătate.

 

Societatea Biblică Britanică Şi Străină (prescurtat SBB) este o societate care edită Biblii, membră a Alianței Biblice Universale. A fost fondată pe 7 martie 1804, pentru a edita Biblii pentru întreaga lume.

Numele lui Dumnezeu a mai apărut în:

Biblia de la 1911

Biblia de la 1913

Biblia, Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, 1921 (N. Nitzulescu)

 

De ce nu are versiunea lui Dumitru Cornilescu Numele lui Dumnezeu?

 

Biblia Cornilescu 1924 (la notă), Numele lui Dumnezeu fiind eliminat din versete nu din raţiuni teologice, ci economice. Dumitru Cornilescu fiind întrebat „De ce aţi scos Numele lui Dumnezeu din Biblie?” Traducătorul a răspuns: „Ca să se vândă mai bine la fraţii ortodocşi.” (Sursa traducătorul Viorel Raţiu, Arad).

Singurii care au rămas pe poziţie şi nu au dat înapoi, pentru a înlocui Numele lui Dumnezeu cu Domnul, au fost cei din cultul Martorii lui Iehova, pentru care merită menţionaţi. Din fericire, în ultimul timp au început să reapară dorinţe şi la membrii celorlalte culte de a avea Biblii cu Numele lui Dumnezeu, în spaţiul românesc şi fie ca bunul Dumnezeu să le binecuvânteze aceste dorinţe. Părerea autorului este că nu se poate face o „trezire finală” sau o „reformaţiune finală” - dacă vă place să o numiţi astfel, fără a repune „Numele” măreţ al lui Dumnezeu la locul lui de renume, slavă, laudă şi sfinţire în Biblie şi prin ea în vieţile credincioşilor. Reţineţi: Nu poate exista principiul Sola Scriptura fără numele lui Dumnezeu în Biblie, aşa cum ne-a fost lăsat de Dumnezeu însuşi.

 

 

Dacă sunteţi de acord cu regele David, psalmistul psalmiştilor şi cu Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, spuneţi un „Amin! Aleluia!” după ce veţi citi următoarele:

"Să laude oamenii Numele Tău cel mare şi înfricoşător, căci este sfânt! (Psalmul 99:3)

Şi eu zic: Amin! Aleluia!

”Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău! Vie împărăţia Ta! Facă-se voia Ta!” (Matei 6:9)

Amin! Aleluia!

 

Diferite versiuni PDF ale Sfintei Scripturi, cum ar fi  PRIMA Biblie românească cu litere LATINE (4 volume), având numele lui Dumnezeu, le puteţi găsi pe blogul MUZEUL BIBLIEI.

https://muzeulbibliei.blogspot.com/

Notă: 

Cine doreşte să se implice în această lucrare de restabilire a numelui lui Dumnezeu în Biblie, într-o nouă ediţie românească, să-mi lase un comentariu.

         

Sfinţească-se numele Tău (Matei 6:9)

Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Christos ne-a învățat să ne rugăm astfel "sfinţească-se numele Tău". Înseamnă că Dumnezeu are un nume. Care este acest nume? De ce şi cum trebuie sfinţit?

 

În poezia „Numele lui Dumnezeu”, care este un mic tractat despre numele lui Dumnezeu, fratele baptist Iosif Ladar ne atrage atenţia că Adonai (Domnul) şi El Shaddai (Dumnezeul Atotputernic) – precum şi lista cu celelalte aşa-zise nume - nu sunt numele ci atributele  lui Dumnezeu.  Oricărui demnitar omenesc, i se atribuie un nume şi apoi funcţia şi ereditatea, ca de exemplu: „Ştefan Cel Mare, Domn al Ţării Moldovei.” Din titulatura de mai sus, oricine ar putea găsi cu uşurinţă, care este numele acestui domn moldovean vestit şi ne-ar putea spune de ce cuvântul „domn” din această titulatură nu este numele său. Nu este greu să găsim explicaţii cu privire la diferenţa dintre numele lui Dumnezeu şi titlurile onorifice sau altfel spus atributele ce le găsim în acestea. Numele Creatorului nu este „Dumnezeu” (în ebraică Elohim), nu este nici “Domnul” (în ebraică Adonai) ci Iehova.

Atât cuvântul Dumnezeu (Elohim) cât şi Domnul (Adonai) este un titlu, ce însoţeste uneori numele lui Dumnezeu.

Există o altă greşeală când unii suţin că Dumnezeu are un nume compus: Iehova – Nisi, Iehova – Rafa, etc.. Dar dacă mergem pe o stradă şi vedem o casă cu inscripţia „Casa Darius”, nu vom spune că „casa” face parte din numele lui Darius. La fel, este ciudat să spui că „steagul” (în ebraică „nisi”) face parte din numele lui Dumnezeu, deoarece apare lângă numele lui Dumnezeu, ca Iehova-Nisi, sau că „vindecă” (în ebraică „rafa”) face parte sau este din numele lui Dumnezeu, deoarece se asociază cu numele Iehova (ca Iehova-Rafa, Exodul 15:26). Deci, numele lui Dumnezeu este numai Iehova. Atît. Acest nume trebuie sfinţit. Ce înseamnă sfinţirea unui nume? Înseamnă punerea deoparte pentru închinare, mărire, onorare şi laudă, fără a-l folosi nedemn, în batjocură sau în mod nepotrivit. Când noi spunem Aleluia (în ebraică „Hallelu-Yah”), tocmai asta facem. „Yah” este o prescurtare poetică în formă de alint, a numelui Creatorului, care în ebraică este Yehowah. De aici s-a restrâns la „Y....ah” (Yah). În limbile semitice există acest tip de prescurtare, prin care se crează forme de alint, ca de exemplu Al-illah (Dumnezeul), este redus la Allah.

Încă din antichitate la Cina de paşti, evreii cântau câţiva psalmi ai lui David, unde era frecvent întâlnit numele lui Dumnezeu, fie în forma lungă, fie în forma scurtă de alint. Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Christos n-ar fi spus să sfinţim numele Tatălui său, dacă nici El n-ar fi făcut-o:

"După ce au cântat imnuri de laudă, au ieşit pe Muntele Măslinilor." (Marcu 14:26)

Când la Ierusalim începea seara Paştelui - şi pentru o parte din populaţie începea sărbătoarea Paștelui evreiesc mai târziu - căci în această privinţă oraşul era divizat în două - evreii pioşi, la fel ca Domnul Isus (Yeşhua în ebraică) şi apostolii săi cântau psalmii de laudă învățate încă din copilăria lor. Erau nişte psalmi din Sfintele Scripturi, nu alese după spânceană, ci alese special pentru această ocazie, pe care fiecare participant era obligat să le cânte. Era colecția Psalmilor 113-118, intitulată Lauda ieşirii din robia egipteană. Primii doi se cântau înainte de masa pascală iar ceilalți patru după terminarea ei.

 

Psalmul 113:

1 Lăudaţi-l pe YAH!

Lăudaţi, slujitori ai lui YEHOWAH,

lăudaţi numele lui YEHOWAH!

2 Să fie numele lui YEHOWAH binecuvântat,

de acum şi până-n veci!

3 De la răsăritul soarelui şi până la apusul lui,

binecuvântat să fie numele lui YEHOWAH!

 

Psalmul 117

1 Lăudaţi-L pe YEHOWAH, voi toate popoarele!

Lăudaţi-l pe El, voi toate triburile!

2. Căci mare este faţă de noi a Lui bunătate-miloasă, şi adevărul Lui YEHOWAH ţine în veci. Lăudaţi-l pe YAH!

Replica vechilor baptişti (anabaptişti) numiţi şi picarzi, adică valdenzi, în faţa lui Schwenckfeld şi perioada lor de glorie, Partea 10

Schwenckfeld arată că în vremea lui erau patru biserici: cea papală, cea luterană, cea zwingliană, şi cea baptistă sau picardă – iar el dorea unitatea acestora. Este ciudat că nu menţionează biserica ortodoxă, posibil din cauză că o considera o anexă a celei papale.

 

Dorinţa sa mare era de a realiza unitatea bisericii. ,,Ah Doamne binevoieşte ca noi să fim cu adevărat trupul lui Hristos, uniţi prin legăturile dragostei... dar vai! Pînă în prezent noi nu vedem: nimic care ar putea să se asemene cu prima biserică, unde credincioşii erau o inimă şi un gînd..." „Noi voim cu toate acestea să rămînem fermi în libertatea la care Hristos ne-a chemat, fără să formăm secte omeneşti sau să ne întoarcem de la biserica creştină, universală. Noi nu voim să ne punem din nou sub jugul robiei, ci noi ne ataşăm la secta divină cea a lui Isus Hristos. Dorinţa inimii mele este de a putea ajuta pe fiecare să înţeleagă adevărul şi unitatea lui Hristos şi a Sfîntului Său Duh; eu nu vreau să propag duhul sectar de a fi cauza de împărţire şi separare de Hristos... în prezent există patru aşa numite biserici: cea papală, cea luterană, cea zwingliană, şi cea baptistă sau picardă (valdenză, de aici se vede că baptiştii, zis şi anabaptişti sunt continuatorii tradiţiilor valdenze). Fiecare din ele anatemizează pe cealaltă căci este clar că Luther condamna biserica lui Zwingli ca şi pe cei fanatici. Se poate pune deci întrebarea: care este adevărata adunare sau biserică a lui Hristos — sau vor fi ele toate!... sau care este aceea în care găsindu-te să primeşti binecuvîntarea? Noi răspundem la această întrebare cu cuvintele apostolului Petru: „în adevăr văd că Dumnezeu nu este părtinitor ci că în orice neam, cine se teme de El şi lucrează neprihănire este primit de El (Fapt. Ap. 10, 34 —35). Astfel cu cît aceste biserici se condamnă mai mult unele pe altele, cu atât mai mult aceia care se tem de Dumnezeu, trăiesc în neprihănire şi în mod creştinesc vor fi primiţi de Domnul şi nu condamnaţi.

 

Pînă în prezent eu nu m-am ataşat la nici una din aceste biserici... însă eu nu am dispreţuit nici congregaţii, nici conducători, nici învăţători; eu doresc să servesc pe toţi oamenii în Dumnezeu, să fiu prieten şi frate cu oricine este zelos pentru Dumnezeu şi iubeşte pe Hristos din toată inima sa.... Eu îl rog deci pe Domnul de a mă călăuzi în toate, de a mă face destoinic după regula apostolică de a deosebi toate duhurile şi mai ales Duhul lui Isus Hristos.

Dumnezeu să îmi ajute ca să cercetez toate lucrurile, apoi să aleg; şi să păstrez ceea ce este bun. Apoi, în aceste timpuri de luptă şi dezbinări, eu să ajung cu un cuget curat şi bun în Hristos, la adevăr şi unitate... Libertatea mea nu convine tuturor... unii mă tratează ca excentric... pentru alţii eu sînt suspect... însă Dumnezeu cunoaşte inima mea.... Eu nu sînt un sectar şi cu ajutorul lui Dumnezeu eu nu voi deveni un factor de turburare... Eu aş vrea mai bine să mor, decît să distrug vreun lucru bun. De aceea eu nu mă ataşez la nici un partid, la nici o sectă sau biserică pentru ca să pot după voia lui Dumnezeu şi prin harul Său, sămservesc toate partidele, rămînînd în afara tuturor."

 

Învăţătura lui Schwenchfeld şi dezvoltarea cercurilor pe care le-a creat, a atras asupra lui atenţia regelui Ferdinand, care vedea în el un calomniator al sacramentelor cinei. El a fost deci obligat (1529) să părăsească patria sa, unde el s-a bucurat întotdeauna de o frumoasă poziţie şi de o înaltă preţuire. Ultimii treizeci de ani ai vieţii sale au fost cei ai unui nomad, persecutat de biserica luterană care l-a declarat în mod formal ca eretic. Însă exilul său i-a permis ca să dea o mai mare extindere grupelor de credincioşi pe care le învăţa peste tot în Germania de sud, unde unele autorităţi l-au protejat. Aceste grupări nu se considerau biserici, ci ei credeau că luînd poziţie ca membri ai unei biserici, ei ridicau o barieră între ei şi credincioşii din diverse părţi, pe care ei doreau ca să-i servească.

 

Greşelile lui Schwenchfeld

 

Ei lăsară la o parte botezul şi frîngerea pîinii aşteptînd timpuri mai bune. Ei s-au dedat rugăciunii şi căutau o nouă revărsare a Duhului Sfînt, înainte de revenirea Domnului, care va face atunci unirea bisericii Sale. Misiunea lor consta în studii biblice, în vizite şi alt forme de mărturisire, în scopul de a pregăti sfinţii pentru această „Reîntoarcere". Ei propovăduiau de asemenea Evanghelia celor neconvertiţi pentru ca cel mai mare număr posibil să fie făcuţi participanţi la binecuvîntările promise.

 

Abţinîndu-se de la orice mărturie eclesiastică, în scopul de a evita dificultăţile care decurgeau din aceasta, ei deveniră o sursă de slăbiciune mai degrabă decît de putere pentru acei fraţi, care după exemplul apostolilor se conformau învăţăturii Scripturii în ceea ce priveşte bisericile. Aceste principii scripturare, practicate aşa cum trebuie, nu au provocat nici înfiinţarea vreunei secte, nici separarea de acei creştini care nu se alăturaseră lor, ci numai formarea unui teren pe care era posibil de a se întîlni cu toţi credincioşii, terenul împărtăşirii lor cu Hristos şi în Hristos.

 

Pilgrim Marbeck (decedat în 1556), împreună cu alţii a răspuns în scris lui Schwenckfeld privitor la critica acestuia către credincioşii care se strîngeau în adevăr pentru a practica botezul şi frîngerea pîinii.

Schwenckfeld îşi exprimase dezaprobarea printr-o lucrare intitulată : „Asupra noilor scrieri ale fraţilor baptişti publicată în anul 1542". Replica lui Marbeck avea un titlul de optzeci şi trei de cuvinte. Citind obiecţiunile lui Schwenckfeld, el le opune o sută de răspunsuri. El şi fraţii scriau între altele: „Nu este exact spus, că noi nu recunoaştem ca creştini pe aceia care resping forma noastră de botez şi că noi îi privim ca suflete rătăcite care tăgăduiesc pe Hristos. Nu este treaba noastră de a judeca sau de a condamna pe acela care nu se botează după porunca lui Hristos.”

Perioada de glorie a anabaptiştilor

O lucrare despre anabaptişti spune că după dezastrul din Munster, mişcarea anabaptistă a ajuns sub persecuţii cumplite. Melchioriţii - care erau partida majoritară printre anabaptişti erau dezamăgiţi de eşecul propriilor profeţi, iar spusele acestora se dovediseră false. În această perioadă de declin a apărut Menno Simons şi s-a alăturat mişcării năpăstuite, la care a aparţinut şi fratele său. Menno avea să influenţeze atât de profund mişcarea melchiorită, încât aceasta îşi va abandona tendinţele spiritualiste. Prin eforturile lui în formarea gândirii şi practicii anabaptiste, aproape întreaga mişcare anabaptistă se va reuni până la urmă într-o denominaţie care încă îi poartă numele.

Menno Simons (1496-1561): Născut la Witmarsum, Friesland, Menno a fost îndrumat către preoţie şi hirotonit în 1524, la vârsta de 28 de ani, preluând un vicariat catolic în târgul Pingjum. În 1532 devine preot catolic. Apoi, după o lungă perioadă de căutări - timp în care a încercat şi el să reformeze fără succes biserica catolică - devine unul dintre înţelepţii predicatori anabaptişti. În Groningen, la începutul lui 1537, Menno şi-a început misiunea de reformare a anabaptiştilor olandezi, luptând ca şi un alt lider al anabaptiştii evanghelici pe nume Marpeck, din interiorul grupării împotriva anabaptiştilor numiţi spiritualişti, care au creat atâtea probleme anabaptiştilor, prin viziunile lor interioare. Precaut, Menno călătorea în secret, cu soţia şi familia, mereu pe drum, de la o congregaţie la alta, pentru a învăţa şi îmbărbăta. A devenit cea mai căutată persoană din Europa zilelor sale, dar nu a fost vreodată prins, căci Dumnezeu l-a protejat. După o scurtă perioadă de boală, Menno a murit în locuinţa sa, pe 31 ianuarie 1564, lăsând în urma sa biserici întărite spiritual, curăţate de multe erezii spiritualiste radicale sau raţionaliste (ca de exemplu, că Isus nu are origine cerească, fiind doar un mare profet omenesc, ca Moise, punct susţinut de anabaptiştii conduşi de un oarecare Adam Pastor).

Învăţături pe care se baza

- autoritatea unică a Scripturii, lucrarea de iluminare a Duhului Sfânt, renaşterea şi sfinţenia vin prin Cuvântul propovăduit şi prin sfintele taine, rolul bisericii laolaltă cu disciplina bisericească în educarea creştinului, calitatea de membru  pe baza botezului credinciosului, păzită prin separarea faţă de lume. În controverse, nu a luat parte la apărarea doctrinei trinităţii, dar a susţinut originea cerească a Fiului lui Dumnezeu şi a susţinut că sufletul doarme până la înviere, aşa că nici un sfânt, nici Maica Domnului, nu poate mijloci la Dumnezeu pentru cei vii, singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni fiind Fiul lui Dumnezeu, care şade la dreapta lui Dumnezeu Tatăl în ceruri.

Anabaptismul după moartea lui Menno

Mişcarea anabaptistă a început să se integreze în curentul menonit, unii numindu-se formal ca menoniţi pentru a scăpa de interdicţii, după ce li s-a acordat libertate în Olanda. Din pricina aceasta existau tensiuni – dar schismaticii (spiritualiştii şi raţionaliştii) au rămas formal la menoniţi, pentru a beneficia de protecţia legii. Anabaptişii englezi s-au separat şi au luat numele de baptişti. În perioada de toleranţă, prin anul 1650, cam 200.000 de olandezi erau menoniţi. Dincolo de hotarele Olandei, Marpeckienii şi Frăţia Elveţiană au continuat să sufere persecuţii. Mulţi se intitulau acum menoniţi, pentru a se asocia cu conotaţiile respectabile obţinute în Olanda. Cu toate acestea, multe grupări erau forţate să emigreze, în aşazisa Lume Nouă (America). În prezent, convingerile menonite, variază de la o grupare la alta.

 

 

Controversele şi numele dat de Schwenckfeld vechilor pocăiţi: baptişti. Partea 9

Schwenckfeld a dat vechilor pocăiţi numele de baptişti, dar i-a numit şi picarzi, adică valdenzi.

În ceea ce priveşte botezul Schwenckfeld învăţa că el nu mîntuieşte şi că poţi fi mîntuit şi fără ca să fii botezat (aluzie la târharul pocăit de pe cruce). Totuşi el vedea importanţa acestui act, că atunci cînd credincioşii se botează, ei fac mărturisirea lor de credinţă. În ceea ce priveşte copii din leagăn, spunea el, ei nefiind în stare să aibă credinţă ei nu sînt în stare să fie botezaţi.

El nu s-a alipit de aşa numiţii anabaptişti. Cu toate că îi descria ca oameni evlavioşi, despărţiţi de marea mulţime a celor indiferenţi, remarcaţi pentru purtarea lor bună şi pentru convingerilor lor serioase, el îi acuza de legalism şi ignoranţă. El nu a negat că acolo erau şi mulţi alţii oameni, remarcând pe fraţii evlavioşi şi care sufereau pe nedrept.

El a văzut toate elementele fanatice ale războiului ţăranilor, cu excentricii de la comuna din Munster şi cu făptuitorii de desordini în numele religiei. Susţine că a cunoscut pe „primii baptişti " şi descrie apoi mişcarea care a fost compromisă şi distrusă din cauza războiului ţăranilor. Menţionează oameni de tipul lui Balthazar Hubmeyer, ca fiind ucenici ai lui Hans Hut, deşi Hubmeyer era un adversar hotărît al învăţăturilor exagerate şi neponderate ale lui Hut. Aminteşte din nou zvonul că Hut s-ar fi sinucis în închisoare, însă el adaugă posibilitatea că acest act a fost probabil involuntar şi el dă numele de „baptişti Hutiţi" tuturor acelora care au fost numiţi în general „anabaptişti". El povesteşte anumite anecdote defavorabile, care i-au fost comunicate prin scrisoare şi repetă părerea unei persoane care părăsise una din adunările „Hutiste" cu toate că el nu avea decît o sărmană opinie despre creştinismul său. El spune că aceşti baptişti nu aveau decît cunoştinţe superficiale asupra credinţei, asupra mîntuirii prin har şi a siguranţei mîntuirii şi că peste tot ei nu au înţeles idealul adevăratei biserici apostolice.

 

„Ei îşi închipuie, spunea el, că... de îndată ce ei sînt primiţi în mod vizibil... în propriile lor adunări, ei aparţin poporului sfînt al lui Dumnezeu, poporului pe care El şi l-a ales dintre toate celelalte, bisericii curate şi fără pată. Totuşi darurile Duhului Sfînt, frumuseţea şi ornamentele bisericilor creştine aşa cum sînt descrise în Scripturi, nu se manifestă deloc la ei. Pentru ei o drept credincioşie exterioară este semnul adevăratei biserici a lui Hristos. De asemenea un duh de critică antibiblic şi de mîndrie spirituală îi caracterizează. Ei sînt atît de satisfăcuţi de ei înşişi şi de tot ceea ce fac ei, încît condamnă pe toţi aceia care nu gîndesc ca ei, adică pe cei care nu au acceptat modul lor de botez şi nu frecventează adunările lor. Ei îi consideră ca afară din adunarea sfinţilor şi sub puterea lui Satan. Chiar dacă ceilalţi fraţi erau plini de credinţă ca Ştefan, umplut de Duhul Sfînt şi de înţelepciune divină, acest lucru nu are decît puţină valoare pentru aceşti baptişti, căci ei sînt atât de mult legaţi, mai ales conducătorii lor, în judecăţi uşuratice, de dragoste de ei înşişi şi de mîndrie duhovnicească, în adunările lor ei frîng întotdeauna pâinea; cina şi botezul ocupînd în sinea lor locul cel mai important. Dacă vizitaţi una din adunările lor, îi veţi socoti pe ei drept poporul lui Dumnezeu, căci nu se poate îndoi nimeni de evlavia lor în conduita lor exterioară".

 

El arată apoi că fariseul din pildă, avea o mai mare aparenţă de evlavie decît vameşul. Eu, adaugă el, eu nu blamez evlavia exterioară la baptişti sau la călugări, însă acest lucru nu este îndeajuns pentru a spune: „veniţi aici să fiţi botezaţi". El mai constată apoi că se tiranizează conştiinţa membrilor, că legalismu se ataşează la numite obiceiuri, la lucrări exterioare, cum ar fi îmbrăcămintea. Apoi în sfîrşit, el combate vederile lor în ceea ce priveşte prestarea de jurămînt, războiul şi participarea la guvernarea civilă. Din toate acestea se poate trage concluzia că printre aceşti credincioşi ca şi în orice comunitate puţin mai mare, au existat slăbiciuni şi erori şi că îngustimea şi legalismul despre care vorbeşte Schwenckfeld erau limitări la care baptiştii – aşa cum îi numeşte el pe anabaptişti - erau supuşi şi împotriva cărora cei mai buni dintre ei nu încetau să protesteze.

 

Schwenckfeld condamna cruzile persecuţii îndreptate împotriva lor. „Eu aş fi vrut să cruţ pe oamenii simpli şi evlavioşi întîlniţi la ei", spunea el, şi reaminteşte auditorilor  săi că există printre aceşti fraţi, adevăraţi creştini, care chiar dacă nu au cunoştinţă, au totuşi viaţă din Dumnezeu. El menţionează bucuria lor în mijlocul suferinţelor şi adaugă că, dacă cum se spune, sînt răsvrătiţi, este treaba guvernului civil de a se ocupa de acest lucru. După socoteala sa, el i-a găsit întotdeauna trăind în pace, fără cel mai mic gînd de răsvrătire.

 

Datorită lucrării sîrguincioase a lui Schwenckfeld, s-au format cercuri de credincioşi în toată Silezia, la Lignitz şi în împrejurimi.

 

Ei erau un model de adevărată evlavie pentru cei din jurul lor. Abuzîndu-se prea mult de Sfînta cină, Schwenckfeld a oprit prăznuirea ei un oarecare timp, şi influenţa învăţăturii sale — cum să evite a lua cina în chip nevrednic — a fost aşa încît clerul luteran din Liegnitz a început ca să urmeze exemplul său (1526). De aici acuzaţia ce i s-a adus cum că el depreciază Cina Domnului cu toate că tocmai contrariul l-a împins ca să acţioneze astfel.