Dar ce se întâmplă cu duhul omului?
Biblia spune – şi nu eu – că după ce iese din om, duhul (spiritul) omului (şi
nu sufletul omului) se duce la Dumnezeu, care l-a dat: “Şi ţărâna se
întoarce în pământ cum a fost şi duhul (“ruach” în ebraică) se
întoarce la Dumnezeu care l-a dat” (Eclesiastul 12:7). Biblia spune şi mai exact unde anume la Dumnezeu: “Tată,
în mâinile tale îmi încredinţez duhul” (“pneuma” în greacă)” (Luca 23:46).
Aţi observat unde: “în mâinile lui Dumnezeu”. Vedeţi, se întoarce în mâinile
lui Dumnezeu, nu în iad, nu în rai şi nu în alte părţi. Domnul şi Mântuitorul nostru
Iesus, Unsul lui Dumnezeu ştie cel mai bine amănuntele. Ştia că "mâna lui
Dumnezeu" nu este raiul, altfel n-ar fi spus că înainte de învierea lui
încă n-a fost la Tatăl, n-a fost în
paradis (Ioan 20:17). Din nefericire, mulţi interpretează foarte greşit
versetele, deoarece se iau după interpretările bisericilor îndepărtate de
adevărul lui Dumnezeu, fiind înşelaţi de falsurile adăugate la Biblie şi de
traducerile distorsionate a unor versete, care susţin ca şi ei lucruri
distorsionate, preluate din păgânism… Din nefericire, la ora
actuală Ortodoxia şi Catolicismul, precum toate mişcările derivate din
ele, arată mai degrabă ca un păgânism filozofic grec, reformat insuficient şi
nu ca modelul lăsat nouă de Noul Testament. Miscarea gnostica din secolele I-III
a reuşit să infiltreze în creştinism principalele elemente ale culturii
religioase din păgânism. Puzderia de zei păgâni au fost rebotezaţi cu numele
sfintilor din Biblie şi au devenit aşa-zisii patroni ai diferitelor meserii şi
stări, ca şi în păgânism. Zilele de sărbătoare ale principalelor zeităţi
păgâne, acum purtând nume creştine, au devenit principalele zile de sărbătoare
ale “păgâno-creştinilor”. Acestor elemente păgâne, care au supravieţuit
travestiţi în straie şi denumiri creştine li s-a adus închinare şi au devenit
“mediatori” între Dumnezeu şi oameni. Toate acestea au devenit posibile
datorită credinţei în nemurirea sufletului (greșită/erezie).
Iată o mărturie, care ar
trebui să fie o mărturie şocantă pentru cei ce cred în nemurirea sufletului. În
ultima rugăciune a martirului episcop Policarp al Smirmei (secolul II), el îşi
exprimă credinţa că sufletul lui va fi înviat (aspect ce confirmă adevărul că
sufletul moare). El a fost ucenicul apostolului Ioan.
“Atotputernice Dumnezeule, Tată al iubitului şi binecuvântatului tău slujitor,
Iesus Christos, prin care am ajuns la cunoştinţa ta, Dumnezeul îngerilor, a
puternicilor, a tuturor creaturilor şi a tuturor celor drepţi, care trăim
înaintea feţei tale: Te preamăresc, că m-ai socotit vrednic pentru această zi
şi acest ceas, ca să am parte la numărul martirilor tăi, în paharul
Christosului tău, la
învierea sufletului şi a trupului la viaţa veşnică prin neputrezirea din duhul
sfânt. Să fiu primit printre ei înaintea feţei tale, ca o jertfă grasă şi
plăcută, aşa cum tu, veşnic drept Dumnezeu ai hotărât mai dinainte, mi-ai făcut
de cunoscut în prealabil, iar acum împlineşti. Pentru toate acestea te laud, te
preamăresc şi te slăvesc prin veşnicul tău mare preot ceresc, Fiul tău drag, Iesus
Christos. Prin el şi împreună cu el, a ta este slava luminoasă în duhul sfânt,
acum şi în eternitatea care va veni. Amin.”
Nemurirea este condiţionată de
pocăință, de credință, dar mai ales de ascultarea de Dumnezeu şi se primeşte
numai la învierea celor morţi (Ioan 5:28,29).
“Pocăiţi-vă”, le-a zis Petru, “şi fiecare din
voi să fie botezat în numele lui Isus Christos, spre iertarea păcatelor
voastre; apoi veţi primi darul sfântului duh.” (Fapte 2:39)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu