A murit Dumnezeu pe o cruce?

A murit Dumnezeu pe o cruce?

 

Dragi fraţi şi surori, aş dori foarte mult ca împreună cu voi să ajutăm pe unii să iasă din labirintul întunecos al tradiţiilor omeneşti, indiferent de unde vin ele, la lumina sublimă a evangheliei. Şi Dumnezeu să ne ajute la aceasta, în numele şi prin meritele Fiului Său, Isus, Amin!

Harul şi pacea să vă însoţească pe toţi, de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Christos!

 

Era mai demult la radio Speranţa (adventişti) o emisiune evanghelică, care avea mereu acelaşi intro... şi era difuzată în fiecare zi cu acelasi intro... „Dumnezeu din ceruri a venit şi a murit pe cruce pentru tine...” Iar o biserică penticostală a făcut un tract cu acelaşi mesaj: “Dumnezeu a murit pe cruce pentru tine” ...

Citeşte articolul cu atenţie scris pe baza dovezilor Bibliei şi istoriei şi află dacă acest enunţ e adevărat sau greşit.

 

Evanghelia spune astfel: Din iubire pentru neamul omenesc, Dumnezeu şi-a trimis singurul-născut Fiu ceresc, care oglindeşte (reflectă) gloria şi fiinţa lui Dumnezeu (asemănarea în natura, chip şi caracter).

Fiul său unic-născut a venit din cer - tot din iubire, nesilit de nimeni, învăţându-ne ce înseamnă cu adevărat iubirea de Dumnezeu şi de semeni, dându-şi viaţa ca preţ de răscumpărare pentru noi, pentru ca să ne mântuiască din păcat şi din moartea eternă, ce ne paşte pe fiecare din noi (Ioan 1:1, Evrei 1:1-3, Ioan 3:16, Exod 21:23, Matei 20:28).

Aceasta este evanghelia adevărată (vestea bună)! Ea conţine conlucrarea plină de iubire dintre Tatăl şi Fiul său, iar Dumnezeu Tatăl l-a făcut pe Fiul Său Domnul şi Mântuitorul nostru pe vecie.

Aşasar, nu Dumnezeu însuşi a venit pe pământ, nici nu Dumnezeu însuşi a murit pe cruce - cum se cântă sau predică la diferite ocazii; acestea sunt slogane greşite, dar vechi, strecurate pe furiş în creştinătatea secolului II şi III, din scrieri apocrife.

Corifeii lor falsificau fără jenă chiar şi textele Noului Testament şi scrierile episcopilor, după cum se plângea episcopul Dionisie ( Hist. Eccl . , Bk . 4 . 23 ), care raportează că epistolele sale au fost falsificate, chiar de către colegii săi ierarhi:

"Atunci când colegii mei creștini m-au invitat să le scriu scrisori, am făcut așa. Acesti apostoli ai diavolului s-au umplut cu neghină, au scos unele lucruri și au adăugat altele. Pentru ei, vaiul este rezervat. Nu e de mirare atunci, dacă unii au îndrăznit să se atingă chiar și de cuvântul Domnului însuși, atunci când aceştia au conspirat să mutileze propriile mele eforturi umile".

Cine au fost aceşti hăbăuci – numiţi de Biserica Creştină „eretici” - conform surselor istorice? Patripassianii – numiţi şi sabellianii, adică cei care susţineau că chiar Dumnezeu Tatăl, adică Creatorul cerului şi al pământului a murit pe cruce.

Corifeu înseamnă unul care dă tonul, care începe ceva, care instrumentează ceva. În sens negativ pornitor de erezii, arhieretic.

Apocrif înseamnă ascuns, dubios, nedemn de încredere.

Hăbăuc este unul care nu poate judeca limpede fiind într-o stare de tulburare temporară; buimac; năuc; zăpăcit.

Eretic înseamnă cineva care se distanţează de învăţătura bisericii lui Dumnezeu, adoptând un punct de vedere contrar ei.

Patripassian înseamnă cel care crede că Isus a fost numele Tatălui ceresc pe pământ, Tatăl ceresc devenind Fiul pe pământ, suferind şi murind pe cruce.

Patripasianism („Tatăl suferind”), în alte locuri fiind numită (sabellism, monarchianism modalistic sau simplu modalism) este o etichetă aplicată de apologetul Hipolit din Roma unor creştini cu vederi greşite din punct de vedere biblic, destui de numeroşi în acel timp. Aceştia au declanşat conflictul despre „homoousia” şi nu Arius din Alexandria, cum se crede în mod eronat.

Homoousia este un termen teologic speculativ adoptat la Sinodul de la Niceea (325) privind natura Fiului, mai mult de frica împăratului care o găsea potrivită, fiind echivalent termenului „identic, deofiinţă (cu Tatăl)”. Conceptul este inclus în Crezul de la Niceea deşi înaintea acestui sinod era folosit de ereticii gnosticişi monarhieni şi a fost respins categoric în mare majoritate la Conciliul de la Antiochia în 267 de linia oficială a bisericii, adepţii ei fiind excomunicaţi. Ulterior chiar şi împăratul Constantin - interesându-se mai bine despre deciziile Conciliilor anterioare - şi-a dat seama de greşeala făcută, dar vreascurile neştiinţei au fost aruncate deja pe foc, făcând un imens serviciu ereziei condamnate anterior.

Conform lui Hipolit, Tertullian şi alţi autori, acești creștini eretici credeau că Isus din Nazaret era identic (homoousia) cu Dumnezeu Tatăl, că Dumnezeu Tatăl ar fi venit în lume prin Isus și a suferit pe cruce. Unii pun la îndoială această afirmaţie, deşi sunt dovezi în acest sens şi în alte scrieri. De exemplu, la Conciliile de la Smirna şi Antiochia (267), unde au fost prezenţi 50 de episcopi importanţi ai acelor vremuri, conduşi de episcopul Macarie al Edessei, această învăţătură homoousiană a fost declarată erezie.

Respinsă în Orientul Mijlociu şi în Africa de Nord, se cuibăreşte o vreme la Roma, dar este alungată şi de aici. Mă refer la Bisericile oficiale plantate de apostoli şi ucenicii lor, care cunoşteau bine Sfintele Scripturi şi care pe atunci încă nu erau contaminate aşa de tare ca bisericile ereticilor. Vedem că oficialii din Biserica apostolică din acel timp acţionează unitar şi dur împotriva acestei erezii, excomunicând pe arhieretici.

Dar ce se întâmpla în bisericile rătăciţilor? În aceste cuiburi de erezii au fost răspândite foarte multe copii ale Sfintelor Scripturi contaminate cu diferite erezii, fiindcă aceştia nu erau în unitate ci în certuri unii cu alţii, conţinând şi această rătăcire.

Un prezbiter de la Roma pe nume Gaius (AD 175-200 AD), se plânge astfel de situaţia haotică creată:

"Prin urmare, şi-au pus mâinile cu îndrăzneală pe Scripturile divine, susținând că le-au corectat. Că eu nu vorbesc în mod fals de ei în această chestiune, oricine dorește poate să învețe. Căci dacă oricine va colecta respectivele copii ale lor, și să le compare una cu alta, el va găsi că acestea diferă foarte mult. Acelea de-a lui Asclepiades, de exemplu, nu sunt de acord cu cele de-a lui Theodotus. Și multe dintre acestea pot fi obținute, pentru că discipolii lor au scris asiduu corecțiile, cum le numesc ei, care sunt o corupție, fiecare dintre ele. Din nou, cele de la Hermophilus nu sunt de acord cu acestea, precum și cele de Apollonides nu sunt consecvente cu ele însele. Pentru că puteți compara cele pregătite de ei la o dată anterioară cu cele pe care le-au corupt mai târziu, și le veti gasi foarte diferite. Dar ce indrazneata este această infracțiune, ea nu este ca si cum ei înșiși sunt ignoranți. Pentru ca nici ei nu cred că scripturile divine au fost rostite de Duhul Sfânt, și, astfel, sunt necredincioși, sau altfel, ei cred sunt mai înțelepti decât Duhul Sfânt, și în acest caz, ce altceva sunt decât îndrăciți? Căci ei nu pot nega comiterea crimei, deoarece copiile au fost scrise de către propriile lor mâini. Pentru ca ei nu au primit astfel de scripturi de la instructorii lor, nici nu pot produce copii de la cele care au fost transcrise".

Această erezie îi este atribuită trioului eretic Sabellios (Sabellius), Noetos (Noetus) şi Praxeas (Praxeam). Sabellius Africanul (Sabelie în română) a răspândit o formă a acestei doctrine eretice în Roma secolului al III-lea, alături de Noetus şi Praxeas, mulţi trecând de partea lor. Hipolit de Roma, un scriitor apologet și martir creștin din prima parte a secolului III, îl cunoștea personal pe Sabelius și îl menționează în cartea „Respingerea tuturor ereziilor”, iar Praxeas este amintit de Tertullian în cartea „Împotriva lui Praxeam”, capitolul II.

Erezia lui Noetus din Efes, stabilit la Smirna - deşi excomunicat de Conciliul de la Smirna, a fost adoptată de Sabellius şi de enoriaşii lui din Cirenaica, cărora, Dimitrie, Patriarhul Alexandriei, le-a scris scrisori de avertizare împotriva acestei credințe.

Hipolit şi Tertullian - apologeţii lideri ai luptei impotriva sabellianismului - au etichetat mișcarea cu numele de "patripassianism", de la cuvintele latine “patris” pentru "părinte" și “passus” pentru "a suferi", deoarece ea implica faptul că chiar Tatăl a suferit pe cruce, după cum mărturisea Noetus în faţa Conciliului din Smirna. Noetus a fost excomunicat ca eretic la Conciliul de la Smirna şi Sabelius a fost excomunicat ca eretic la Concilului de la Roma, pe timpul episcopului Calixtus I (220 AD).

Deşi fără un suport biblic, în zilele noastre sabellismul este acceptat din nou în principal doar de unele grupări deloc sau prost informate. Una dintre aceste informaţii greşite este menţionată satiric de Nehemia Gordon, un traducător al Sulurilor de la Marea Moartă.

Vizionare înţeleaptă şi de folos!

RO 3:59 / 1:06:05 Pope Benedict XVI's Theological Three Card Monte - NehemiasWall.com

https://www.youtube.com/watch?v=Xh5vwAa1Aec&t=245s

 

Ajutaţi pe fraţii voştrii! Şi fie ca Dumnezeu să ne ajute pe toţi! Amin!