Har şi pace tuturor
de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Christos!
Avem
nevoie de o reformatiune finală în creştinism? De unde să înceapă şi ce să
cuprindă?
Ce înseamnă cuvântul
“reformaţiune”? Unii se feresc de cuvânt ca de Dracul, deoarece pentru ei are
iz politic sau de inovaţie. Însă reformatorii din creştinătate l-au folosit
când au vorbit de treburile bisericeşti. Conform dicţionarului explicativ al
limbii române principalele ei sensuri sunt: schimbare,
îmbunătățire, reformă.
Aşadar avem nevoie de
schimbare, de îmbunătăţire, de reformă în creştinătate sau totul e OK?
Unii dintre autorii
creştini susţin că reformaţiunea încă nu s-a încheiat şi numesc lumea creştină
în care trăim “creştinism păgân” sau “creştinism elenistic (grecizat)”. Au ei
dreptate? Cum putem şti, cum a arătat creştinismul clasic?
Ar spune cineva,
“Evident că din Biblie!”. De acord! Este normal ca Biblia să fie lucrarea
clasică de referină pentru creştinismul clasic. Dar se naşte întrebarea, a
ajuns Biblia la noi în forma ei clasică? Şi aici mă refer la text, mai exact la
conţinut, nu la forma de scriere sau aspect.
În cartea "Dilemele Fidelităţii", lector univ. dr. Emanuel Conţac expune un factor interesant de
studiat şi anume moştenirea prin care citeşti şi traduci Biblia, dacă eşti
traducător.
Din prezentarea cărţii: "Demersul de faţă pleacă de la premisa că fiecare cercetător al Scripturii se apropie de textul Scripturii cu o grilă de interpretare prealabilă. Această grilă sau lentilă hermeneutică îl predispune pe cercetător către o anumită interpretare şi, deci, către o anumită traducere. Deoarece grila de interpretare ajunge să funcţioneze ca un veritabil pat procustian, cercetătorul Scripturii are datoria de a-şi examina propriile presupoziţii, interacţionând permanent cu opiniile exprimate de cercetători care nu-i împărtăşesc grila hermeneutică." Editura Stephanus
Conform DEX-ului hermeneutica este „Știință și artă a interpretării textelor vechi, în special biblice.”
Din păcate, studiul
manuscriselor biblice, a Bibliilor timpurii din antichitate sau din evul mediu
şi până în zilele noastre – şi aici mă refer din lumea creştină în general,
arată că acest fapt întâlnit de Emanuel Conţac în spaţiul românesc, este
întalnit peste tot, acolo unde sunt păreri şi denominaţii diferite.
În disputa lui cu un
fost creştin pe nume Celsus, fiind acuzat de acesta că creştinii au modificat
textul biblic, vestitul teolog Origene (bănuit şi el de erezii, excomunicat şi
reprimit, apoi anatemizat definitiv cu secole în urmă după moartea sa),
originar din Alexandria (secolele II-III) îi dă dreptate şi se lamentează – dar
se justifică în acelaşi timp, fiindcă şi el era vizat, descriind situaţia
deplorabilă a scribilor creştini din acel timp:
"E un fapt
învederat astăzi că există printre manuscrise o mare felurime, fie din pricina
nepurtării de grijă a scribilor, fie din pricina îndrăznelii deşănţate a
oamenilor care îndreaptă scrierea, sau chiar din cauză că sunt unii care o
înmulţesc sau o împuţinează după voia lor, rânduindu-se corectori cu de la ei
putere."
Ca urmare a acestei stări, în manuscrisele timpurii avem multe variante importante de redare, pe care unii încearcă acum să le minimalizele ca importanţă şi unii chiar să le ascundă.
De ce s-a ajuns la
această stare şi cum a fost posibil?
În cartea „Marcion, Ereticul Pe Care Biserica Îl
Urmează”, autorul vorbeşte de cel mai infuent om în elenizarea
creştinătăţii (grecizarea creştinătăţii şi aici se referă la păgânizarea ei);
el remarcă pe un arhi-eretic vestit, pe nume Marcion, care a fost în fruntea
acestui proces de bombardare a creştinismului clasic, cu ghiulele păgâne.
O scurtă biografie a
lui Marcion
Markión sau Markion (greacă: Μαρκίων Σινώπης, Marcion din
Sinope cc. 85 - 160), un comerciant înstărit din Asia Mică (armator de corăbii,
care se ocupa cu comerţul maritim în Mediterana), a fost un eretic renumit, cu
mulți adepţi de-a lungul Imperiului Roman de atunci. Urmașii săi erau marcioniții.
A fost acuzat de erezie încă din tinereţe de către tatăl
său, episcopul din Sinope şi excomunicat din biserica locală. Fiind armator de
corăbii şi călătorind foarte mult, învățăturile lui Marcion se extind rapid
până în Europa, Africa şi Asia.
Marcion s-a născut în jur de 85 de ani. Era din Sinope, de pe coasta Mării Negre. În timpul domniei lui Antoninus Pius, în jurul anului 140 AD, s-a stabilit la Roma şi a donat o mare sumă de bani comunităţii, încercând totodată să ajungă fruntaşul creştinilor, adică episcopul Romei. Nereuşind, şi fiind excomunicat acum a doua oară în anului 144, s-a despărțit de biserica locală și a întemeiat o nouă biserică, cerându-şi fondurile înapoi.
Una dintre ideile principale ale învățăturii sale greşite a fost afirmația că Isus a predicat un alt Dumnezeu şi nu Dumnezeul Bibliei ebraice.
Prin urmare, el a respins Vechiul Testament şi a proclamat un alt Dumnezeu. Scopul său a fost să anihileze din creștinism tot ce venea din Vechiul Testament.
Noua sa Scriptură era formată din trei părți. Prima parte
conținea Evanghelia noii revelații, evanghelia după Luca modificată, a doua conținea scrisorile lui Pavel (nu toate
şi evident modificate), iar a treia consta din propria lui carte Antitezele.
Conform credinței sale, Christos nu a devenit într-adevăr o
ființă umană și nu a murit de fapt pe cruce, deoarece corpul său era un corp
fenomenal, aparent (de aici denumirea de „docetism”), pe care l-a asumat doar o
perioadă, posedând un om pe nume Isus în timpul misiunii sale pământeşti.
Conform ipotezei sale, doar omul Isus a murit pe cruce, nu şi divinul Christos.
Această viziune a fost atacată cu înverșunare de Tertulian în cartea sa „De Carne Christi” (Despre carnea lui Christos).
Adepţii lui au trebuit să postească în mod regulat și au fost impuse interdicții stricte de mâncare în perioade de semi-post. Căsătoria a fost interzisă clerului. Fapt ce se vede şi acum în catolicism şi parţial în ortodoxie.
Tertulian a raportat la sfârșitul secolului al II-lea că tradiția ereticului Marcion a umplut întreaga lume, evident infuenţând şi bisericile nemarcionite în diferite feluri. Şi asta deoarece biserica eretică marcionită a durat aproximativ două sute de ani, dar în jurul anului 320, împăratul Constantin cel Mare a interzis practicarea religiei lor, iar membrii lor au fost convertiţi forţat la creştinismul agreat de împărat.
În această perioadă de 200 de ani marcioniţii au avut mână liberă de la autorităţile păgâne romane pentru a face din creştinism ce au vrut ei. Mărturiile creştine din acea epocă arată că aceştia nu erau persecutaţi de autorităţile imperiale păgâne, ci chiar era o colaborare între stat şi eretici, aceştia din urmă denunţând pe creştinii care li se opuneau. Aşadar marcionismul era un cult recunoscut de stat. Această sectă este de fapt o făcătură a cancelariei păgâne romane, făcute pentru ai combate pe creştini, aşadar Marcion nu este decât un securist al imperiului roman. Se şi vede din vasta lui activitate: pe unde merge el are mână liberă să intre în adunări, să confişte scrierile autentice creştine şi să pună în locul lor pe cele contrafăcute. Şi evident să denunţe autorităţilor imperiale păgâne pe opozanţii lui.
În această debandadă scribală şi asuprire a Bisericii de
circa 200 de ani s-au creat noi grupe de eretici, în afara bisericii
marcionite. Aceştia nu agreau nici măcar cărţile Nou Testamentale propuse şi
rescrise de Marcion. Mai fanatici ca Marcion, unii nu acceptau decât Evanghelia
după Ioan, evident în forma modificată de ei (a se vedea manuscrisul numit The
Egerton Gospel), alţii şi mai fanatici ca aceştia, nu acceptau nimic din
Evanghelii, nici chiar în forma măsluită de Marcion sau ereticii din grupa
cealaltă. Alţii au acceptat doar cele patru evanghelii, din care au făcut prin
complilare doar una, eliminand genealogia evangheliilor şi ce nu le plăcea. Şi
mai erau grupe eretice, care acceptau parţial Noul Testament, cu excepţia unor
căţi, ca de exemplu Apocalipsa, evident lăsându-şi amprenta pe textele copiate,
după cum citim în aceste fragmente:
Mărturia lui Origen, secolul II-III:
„E un fapt învederat astăzi că există
printre manuscrise o mare felurime, fie din pricina nepurtării
de grijă a scribilor, fie din pricina îndrăznelii deşănţate a oamenilor care
îndreaptă scrierea, sau chiar din cauză că sînt unii care o înmulţesc sau o
împuţinează după voia lor, rînduindu-se corectori cu de la ei putere."
Mărturia din Codex Vaticanus, nota marginală de la Epistola
către evrei: "Nebuni
şi netrebnici, de ce nu puteţi lăsa în pace vechea redare şi
să nu o alteraţi?"
Mărturia episcopului Dionisie (secolul III)
"Atunci când colegii mei creștini m-au invitat să le scriu scrisori, am
făcut așa. Aceşti apostoli ai diavolului s-au umplut cu neghină, au scos unele
lucruri și au adaugat altele. Pentru ei, vaiul este rezervat. Nu e de mirare
atunci, dacă unii au îndrăznit să se atingă chiar și de cuvântul Domnului
Însuși, atunci când aceştia au conspirat să mutileze propriile mele eforturi
umile".
Mărturia prezbiterului Gaius (AD 175-200): "Prin
urmare, şi-au pus mâinile cu îndrăzneală pe scripturile divine, susținând că le-au corectat. Că eu nu vorbesc
în mod fals de ei în această chestiune, oricine dorește poate să învețe. Căci
dacă oricine va colecta respectivele copii ale lor, și să le compare una cu
alta, el va găsi că acestea diferă foarte mult. Acelea de-a lui Asclepiades, de
exemplu, nu sunt de acord cu cele de-a lui Theodotus. Și multe dintre acestea
pot fi obținute, pentru că discipolii lor au scris asiduu corecțiile, cum le
numesc ei, care sunt o corupție, fiecare dintre ele. Din nou, cele de la
Hermophilus nu sunt de acord cu acestea, precum și cele de Apollonides nu sunt
consecvente cu ele însele. Pentru că puteți compara cele pregătite de ei la o
dată anterioară cu cele pe care le-au corupt mai târziu, și le veti găsi foarte
diferite.”
Sursa: Eusebiu De Cesareea (secolul III-IV), Istoria
Bisericească
Mai sunt şi alte scrieri de comparaţie textuală, care
tratează acest subiect al debandadei scribale din acel timp:
Bruce M. Metzger: Textul Noului Testament: Transmisia
lui, coruperea lui şi restaurarea lui;
Bart D. Ehrman: Coruperea ortodoxă a Scripturilor:
Efectul controverselor christologice asupra textului Noului Testament;
John William Burgon, Revizia Revizuitei
Nu este de mirare că în această debandadă de 200 de ani de asuprire
a textului biblic şi a bisericii, textul biblic a devenit incert pe alocuri –
mai ales în ce priveşte Christologia - şi a lăsat loc multor interpretări.
Marcioniţii vedeau în Christos epifania lui Dumnezeu, şi de aceea au încercat
şi au reuşit să introducă în texte cuvinte care să sprijine această optică.
Recenzia făcută de eruditul creştin Lucian al Antiochiei în secolul III AD, a
încercat să restabilească textul manipulat de marcioniţi şi alţi eretici, însă
ediţia lui s-a pierdut (unii spun că nu, ci a fost găsit de patriarhul Chiril
al Alexandriei, care l-a trimis în dar regelui Iacob al Angliei). Mai târziu,
în secolul IV, împăratul Constantin însărcinează pe episcopul Athanasie din
Alexandria să alcătuiască un text al Bibliei credibil şi astfel avem textul
codexului Vaticanus. După ce acesta cade în dizgraţia împăratului, episcopul
Eusebiu de Cesareea este propus să alcătuiască un text biblic agreat, astfel
avem textul codexului Sinaitic.
Cum putem şti cu siguranţă, care din aceste trei ramuri de
manuscrise (făcute de Lucian, Athanasie şi Eusebiu), face o recenzie sută la
sută corectă? Greu de spus. Dar nimic nu este imposibil la Dumnezeu! El poate
ridica oameni competenţi la această misiune, oricât de grea ar fi ea. De aceea deviza
istoricilor şi a manuscriptologilor creştini este înapoi la toate manuscrisele
biblice. De aici ar trebui începută reforma finală, să se facă un text biblic
pe care să ne putem baza sută la sută, eliminând toate marcionismele şi
eretismele grupurilor sectare din textul biblic, grupuri care au ajuns la
considerabila cifră de 70, pe la sfârşitul secolului II AD.
Pentru cei care doresc să ne edificăm împreună, vă invit în grupul Biblia De Studiu pe Facebook:
https://www.facebook.com/groups/289841265419722/
https://www.facebook.com/groups/289841265419722/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu