Har şi pace tuturor
de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Christos!
Septuaginta (LXX) este considerată a fi prima traducere a unui text biblic mai amplu, din ebraică într-o altă limbă. Aceasta s-a făcut în limba greacă, dar asta nu exclude faptul că anumite părţi, au fost traduse în greacă şi înainte de LXX. Cât? Nu se ştie exact. Există mărturii antice care arată că au existat părţi din VT traduse în greacă şi înainte de Septuaginta, poate chiar întregul Pentateuh (primele cinci cărţi, adică Tora, atribuite lui Moise).
Septuaginta (LXX) este considerată a fi prima traducere a unui text biblic mai amplu, din ebraică într-o altă limbă. Aceasta s-a făcut în limba greacă, dar asta nu exclude faptul că anumite părţi, au fost traduse în greacă şi înainte de LXX. Cât? Nu se ştie exact. Există mărturii antice care arată că au existat părţi din VT traduse în greacă şi înainte de Septuaginta, poate chiar întregul Pentateuh (primele cinci cărţi, adică Tora, atribuite lui Moise).
Se spune că ideea unei astfel de traduceri a aparţinut fie regelui Ptolemaios II al Egiptului, fie bibliotecarului său şef (pe atunci Israelul era sub dominaţia sa) şi a
fost primită pozitiv de elita conducătoare din Israel, care a dat curs
împlinirii satisfacerii doleanţei regelui, trimiţând la Alexandria
numărul de înţelepţi ceruţi de rege.
"Ptolemeu al II-lea Philadelphus (greacă: Πτολεμαῖος Φιλάδελφος, Ptolemaĩos Philádelphos" (n. 309 î.Hr. — d. 246 î.Hr.), a fost rege al Egiptului ptolemeic între anii 283 î.Hr. și 246 î.Hr.. El a fost fiul fondatorului regatului Egiptului ptolemeic Ptolemeu I Soter și Berenice." Wikipedia
Aceşti traducători au fost selectaţi pe placul aristocraţiei preoţeşti, în mare parte saducheizată, deci putem spune că lucrarea a fost o traducere după o doctrină saducheică. În mod paradoxal, saducheismul era îmbibat de filozofia politeistă panteistă, îngerii fiind consideraţi doar diferite "epifanii" sau "măşti" ale aceluiaş Dumnezeu, de aici ipoteza că ei nu credeau în îngeri. Vorba vine, ei se puteau scuza spunând că acceptau existenţa acestora, dar nu în sens tradiţional, nu conform tradiţiei biblice, ca fiinţe de sine stătătoare. Vedem aici nu o apărare a monoteismului, cum s-ar părea la prima vedere, ci mai degrabă o uşă teologică spre a putea conlucra cu politeistii.
Rabinii şi poporul nu au primit bine Septuaginta, din cauza unor pasaje
traduse intenţionat necorespunzător, făcute de traducători din anumite
motive. De exemplu, în loc de "să facem" ei au redat "să fac" (Geneza
1:26). Nemulţumirea lor a fost aşa de mare încât au decretat ziua în
care s-a terminat lucrarea traducerii, ca zi de doliu şi post perpetuu (8 Tebet). Se spune că după terminarea traducerii s-a aşternut un întuneric de trei zile peste Egipt, în care rabinii au văzut un semn al dezaprobării divine.
Traducerea a fost numită "Hebdomikonta" (sau Evdomikonta)
(în greacă) şi ulterior "Septuaginta" (în latină), prescurtată LXX, care
s-a impus ca termen în vogă. A fost numită aşa după numărul
aproximativ al celor implicaţi în traducerea ei, după unii 70 după alţii
ar fi fost 72 de persoane, câte şase învăţaţi din toate triburile lui
Israel. Ei s-au axat exclusiv pe traducerea Pentateuhului (a celor cinci
cărţi atribuite lui Moise), lucrând în fiecare zi de lucru (adică şase
zile pe săptămână) conştiincios şi cu sârguinţă de la ora mesei de
dimineaţă până la ora cinci după masă şi au terminat lucrarea în 72 de
zile.
Există surse antice care arată că exista-se o traducere anterioară în greacă, dar dezagreată, care e posibil să fi fost revizuită, ca să fie pe placul celor care au comandat noua traducere, dar nu putem exclude nici ipoteza unei lucrări luate de la zero, ambele varinate fiind plauzibile.
Există surse antice care arată că exista-se o traducere anterioară în greacă, dar dezagreată, care e posibil să fi fost revizuită, ca să fie pe placul celor care au comandat noua traducere, dar nu putem exclude nici ipoteza unei lucrări luate de la zero, ambele varinate fiind plauzibile.
În
mod ciudat, Septuaginta conţine o altă versiune a anilor din Geneza,
faţă de textele evreieşti, această variaţie fiind fie de la cei ce au
redactat manuscrisul original, fie a apărut pe urmă, de la un anumit copist - această varinată fiind mai puţin probabilă.
Un exemplu (sunt mai multe):
"Adam a trăit două sute treizeci de ani (230) şi atunci i s-a născut un fiu după asemănarea sa" Septuaginta Bizantină (ortodoxă)
"Când Adam era de o sută treizeci (130) de ani, i s-a născut un fiu" Textul Masoretic (evreiesc)
Probabil, autorii traducerii sau poate cei care au comandat-o au fost contrariaţi de faptul ca anumiţi patriarhi (ca exemplu Sem, care a fost încă în viaţă în timpul lui Avraam), au trăit chiar mai mult ca strănepoţii lor, fapt considerat de aceştia imposibil, aşadar au aranjat în aşa fel textul ca acest aspect să fie exclus.
Aceste diferenţe sunt semnificative între Septuaginta şi Textul Masoretic, aşadar orice eroare de copist este exclusă, fiind vorba de o imixtiune clară a traducătorilor în textul redat. De exemplu Septuaginta prezintă de la Adam până la Potop 2262 de ani, pe când Textul Masoretic indică doar 1656 de ani. De la Potop până la chemarea lui Avraam, Septuaginta prezintă 1307 de ani, pe când Textul Masoretic 427 de ani.
Din cauza aceasta, precum şi din cauza altor diferenţe, marele sfat al învăţaţilor evrei, întruniţi la Iamnia (în jurul anului 90 e.n.) propune o recenzie a Septuagintei, lucrarea aceasta fiind încredinţată unui fost creştin, pe nume Aquila, devenit prozelit şi discipol al marelui rabin Akiba.
Marele sfat al învăţaţilor evrei întruniţi la Iamnia (cunoscut şi ca Iabne) a apărat canonul cărţilor considerate inspirate, respingând cărţile considerate "apocrife", printre care unele au fost cuprinse şi în Septuaginta. Pe lângă cărţile apocrife ale Septuagintei, au respins şi cele ale essenienilor, cum ar fi Cartea lui Enoh, Cartea Jubileelor, etc.. Aşadar versiunea lui Aquila nu a cuprins aceste cărţi şi în cele din urmă acest canon s-a impus şi în lumea creştină. La acest consiliu a fost analizată cartea Cântarea Cântărilor, pe care unii învăţaţi ar fi scos-o din canon, dar la iniţiativa rabinului şef, Akiba, a fost menţinută în lista cărţilor sfinte.
Câteva lucruri despre versiunea învăţatului Aquila din Sinope (cunoscut de evrei ca Onkelus sau Onkelos):
Elev al marelui rabin Akiba, a fost mai întâi creştin, mai apoi s-a convertit la iudaism.
Se spune ca în traducerea sa a folosit o limbă simplă şi directă, iar unde a întâlnit numele divin l-a lăsat netradus, scriindu-l în textul grec cu litere paleo-ebraice. La câţiva ani după cel de-al doilea război mondial, au fost descoperite în Egipt bucăti de papirus din sec. I, cu un text grecesc având numele divin scris cu litere ebraice. Fenomenul a fost cercetat de către eruditul Nehemia Gordon, unul dintre traducătorii Sulurilor de la Marea Moartă, care a constatat că numele divin apare într-o formă sau alta în majoritatea manuscriselor LXX antice.
Un exemplu (sunt mai multe):
"Adam a trăit două sute treizeci de ani (230) şi atunci i s-a născut un fiu după asemănarea sa" Septuaginta Bizantină (ortodoxă)
"Când Adam era de o sută treizeci (130) de ani, i s-a născut un fiu" Textul Masoretic (evreiesc)
Probabil, autorii traducerii sau poate cei care au comandat-o au fost contrariaţi de faptul ca anumiţi patriarhi (ca exemplu Sem, care a fost încă în viaţă în timpul lui Avraam), au trăit chiar mai mult ca strănepoţii lor, fapt considerat de aceştia imposibil, aşadar au aranjat în aşa fel textul ca acest aspect să fie exclus.
Aceste diferenţe sunt semnificative între Septuaginta şi Textul Masoretic, aşadar orice eroare de copist este exclusă, fiind vorba de o imixtiune clară a traducătorilor în textul redat. De exemplu Septuaginta prezintă de la Adam până la Potop 2262 de ani, pe când Textul Masoretic indică doar 1656 de ani. De la Potop până la chemarea lui Avraam, Septuaginta prezintă 1307 de ani, pe când Textul Masoretic 427 de ani.
Din cauza aceasta, precum şi din cauza altor diferenţe, marele sfat al învăţaţilor evrei, întruniţi la Iamnia (în jurul anului 90 e.n.) propune o recenzie a Septuagintei, lucrarea aceasta fiind încredinţată unui fost creştin, pe nume Aquila, devenit prozelit şi discipol al marelui rabin Akiba.
Marele sfat al învăţaţilor evrei întruniţi la Iamnia (cunoscut şi ca Iabne) a apărat canonul cărţilor considerate inspirate, respingând cărţile considerate "apocrife", printre care unele au fost cuprinse şi în Septuaginta. Pe lângă cărţile apocrife ale Septuagintei, au respins şi cele ale essenienilor, cum ar fi Cartea lui Enoh, Cartea Jubileelor, etc.. Aşadar versiunea lui Aquila nu a cuprins aceste cărţi şi în cele din urmă acest canon s-a impus şi în lumea creştină. La acest consiliu a fost analizată cartea Cântarea Cântărilor, pe care unii învăţaţi ar fi scos-o din canon, dar la iniţiativa rabinului şef, Akiba, a fost menţinută în lista cărţilor sfinte.
Câteva lucruri despre versiunea învăţatului Aquila din Sinope (cunoscut de evrei ca Onkelus sau Onkelos):
Elev al marelui rabin Akiba, a fost mai întâi creştin, mai apoi s-a convertit la iudaism.
Se spune ca în traducerea sa a folosit o limbă simplă şi directă, iar unde a întâlnit numele divin l-a lăsat netradus, scriindu-l în textul grec cu litere paleo-ebraice. La câţiva ani după cel de-al doilea război mondial, au fost descoperite în Egipt bucăti de papirus din sec. I, cu un text grecesc având numele divin scris cu litere ebraice. Fenomenul a fost cercetat de către eruditul Nehemia Gordon, unul dintre traducătorii Sulurilor de la Marea Moartă, care a constatat că numele divin apare într-o formă sau alta în majoritatea manuscriselor LXX antice.
În
Hexapla lui Origen (sau Origene) (şase versiuni ale Vechiului
Testament, scrise în şase coloane paralele) versiunea lui Aquila era a
treia după textul ebraic şi textul ebraic scris cu litere greceşti,
urmată de traducerea academică a lui Symachus (ebionit iudeo-creştin),
versiunea Septuaginta cu adnotările făcute de Origene şi versiunea
eruditului Theodotion (sec. II, de origine evreu).
În afară de aceste versiuni, într-o a doua şi a treia ediţie, lângă aceste texte s-au mai ataşat alte două traduceri, cea a lui Lucian din Antiochia şi a lui Pamfiliu din Cesareea.
Pe care o urmează suporterii actuali ai LXX? Unii nici nu sunt în cunoştinţă de cauză despre acest fenomen. Un prieten a călătorit lângă un reprezentant de seamă al BOR şi i-a cerut părerea despre Septuaginta. Spre surprinderea lui, acest domn i-a spus că această traducere nu este aşa de bună, precum se vehiculează. Nu este de mirare că deviza unor LXX-işti este acum "Înapoi la Hexapla".
În afară de aceste versiuni, într-o a doua şi a treia ediţie, lângă aceste texte s-au mai ataşat alte două traduceri, cea a lui Lucian din Antiochia şi a lui Pamfiliu din Cesareea.
Pe care o urmează suporterii actuali ai LXX? Unii nici nu sunt în cunoştinţă de cauză despre acest fenomen. Un prieten a călătorit lângă un reprezentant de seamă al BOR şi i-a cerut părerea despre Septuaginta. Spre surprinderea lui, acest domn i-a spus că această traducere nu este aşa de bună, precum se vehiculează. Nu este de mirare că deviza unor LXX-işti este acum "Înapoi la Hexapla".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu