Regii şi împăraţii catolici au fost cei mai mari persecutori ai creştinilor de rit vechi (numele vechilor pocăiţi) sau altfel zis al anabaptiştilor.
Au sa va dea afara din sinagogi: ba inca, va veni vremea cand oricine va va ucide sa creada ca aduce o slujba lui Dumnezeu. (Ioan 16:2)
Carol Quintul cunoscut ca Carol al V-lea (spaniolă Carlos I; daneză Karel V; germană Karl V.; italiană Carlo Quinto; franceză Charles Quint; n. 24 februarie 1500 – d. 21 septembrie 1558) a fost împărat romano-german din 1519, până la abdicarea sa în 1556. A domnit, de asemenea, ca rege al Spaniei, cu titulatura „Carol I”, din 1516 până în 1556. Ca moștenitor a patru dintre casele regale importante din Europa, a realizat o uniune personală a unor teritorii întinse și dispersate, incluzând Sfântul Imperiu Roman, Aragon, Castilia, Napoli, Sicilia, Țările de Jos și coloniile spaniole din Americi. Când a renunțat la tron, și-a împărțit ținuturile între fiul său, Filip al II-lea al Spaniei, și fratele său, împăratul Ferdinand I.
În raportul consiliului arhiepiscopului din Colonia asupra mişcării
anabaptiste adresat lui Carol Quintul, este spus că anabaptişti se consideră ca „adevăraţi creştini", că ei practică comunitatea bunurilor, lucru pe care ei l-au făcut întotdeauna de mai bine de o mie de ani, după cum mărturisesc istoria şi legile imperiale.
Cu ocazia dizolvării dietei dela Spire, s-a constatat că „noua sectă
a anabaptiştilor" „fusese deja condamnată cu sute de ani mai înainte şi oprită prin legea comună (seculară)". Este adevărat că, mai mult de douăsprezece secole botezul acela pe care ei îl învaţă şi îl descrie Noul Testament, a fost privit ca o infracţiune a legii şi era pedepsit cu moartea.
Trezirea generală cauzată de Renaştere, a adus la lumină multe adunări de credincioşi care au vieţuit în mod secret din cauza persecuţiilor. Un edict eclesiastic decretat la Lyon împotriva unuia
din fraţi spunea : „Din cenuşa lui Valdo au răsărit noi lăstari: va
trebui dat un exemplu impunînd o pedeapsă foarte severă".
Alţi credincioşi au apărut venind din văile elveţiene. Ei îşi dau numele de fraţi şi surori şi sînt perfect conştienţi că nu au întemeiat nimic nou ci numai să perpetueze mărturia acelora care de-a lungul veacurilor au fost persecutaţi ca eretici şi au suferit martiriul.
În Elveţia, fraţii persecutaţi se refugiau peste tot prin munţi, în timp ce în Germania ei au găsit un puternic ajutor în corporaţiile de artizani. Reforma a făcut să apară la lumină credincioşi ascunşi, care se alăturară adunărilor existente şi formară altele noi. Dezvoltarea lor rapidă şi marea lor activitate, alarmară bisericile de stat romano-catolice şi luterană. Un observator simpatic din afara cercului lor scrie în 1526, că “s-a format un nou partid, care s-a întins repede, a umplut toată ţara cu doctrina sa şi a cîştigat mulţi adepţi. Mulţi care s-au unit cu ei erau sinceri cu inima
şi zeloşi faţă de Dumnezeu. Se pare că nu învaţă altceva decît dragostea, credinţa şi crucea. Ei sînt umiliţi şi răbdători în mijlocul
multor suferinţe, frîng pîinea între ei, în semn de unitate şi dragoste, şi se ajută în mod credincios unii cu alţii. Ei nu formează decît un trup şi cresc atât de repede că lumea se teme de o revoluţie. Deşi ei sînt găsiţi întotdeauna nevinovaţi de astfel de gînduri”.
Totuşi în multe cazuri ei au fost maltrataţi.
Pagina 149
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu