DEZLEGAREA TAINELOR (Carte)

 

"Binecuvântat să fie Numele lui Dumnezeu, din veşnicie în veşnicie! A Lui este înţelepciunea şi puterea.

El schimbă vremurile şi împrejurările; El răstoarnă şi pune pe împăraţi; El dă înţelepciune înţelepţilor şi pricepere, celor pricepuţi!

El descoperă ce este adânc şi ascuns; El ştie ce este în întuneric şi la El locuieşte lumina." Daniel 2:20-22

 

 

 

 

 

Motto

“Un profet este un om care ‘vede’ înainte în istorie. Un istoric ‘vede’ înapoi în istorie.”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Aveţi în faţa voastră cartea istorică-biblică “DEZLEGAREA TAINELOR DIN CARTEA PROFETULUI DANIEL”

 

 

2020

 

 

Yohanan Oreg –Creştinism Clasic

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

MEMENTO

Ce este un profet şi ce este o profeţie?

 

Profeţia constă în cuvinte, vedenii sau vise de inspiraţie divină, pe care le primeşte cineva prin revelaţie de la Dumnezeu. Profeţiile pot fi didactice, cu scopul de a învăţa, corecta şi preveni sau cu scopul de a avertiza asupra unor evenimente din viitor. Un alt scop al lor este de a încuraja şi a consola.

Un om trebuie să fie numit de Dumnezeu, ca să poată fi profet.

Satan Diavolul se luptă pentru a lua locul de suveran al Creatorului şi de aceea este vrăjmaşul declarat al lui Dumnezeu, târând şi pe cei pe care îi poate înşela în această ofensivă. El ridică profeţi falşi şi interpreţi neinspiraţi pentru a zădărnicii profeţiile lui Dumnezeu.

Nici o profeţie din Sfintele Scripturi nu este de origine omenească (2 Petru 1:20), şi deoarece Dumnezeu este mai puternic decât Diavolul, toate profeţiile vor fi împlinite.

Ştiaţi că uimitoarele profeţii din Cartea Profetului Daniel au fost confirmate de istorie? Ştiţi ce spune această carte despre viitor? Pentru cei care nu ştiu aceste lucruri, ca unul care “vede” înapoi în istorie, adică  ca şi istoric biblic care se ocupă de studiul profeţiilor din 1992, mi-am propus să fiu o mână de ajutor.

Vă doresc un timp binecuvântat şi plin de învăţăminte prin studierea profeţiilor!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Prezentarea capitolelor acestei cărţi

 

(Capitolele nu sunt prezentate în ordine cronologică)

 

Cuprins

 

Prefață

 

De ce să studiem şi cum să studiem?

 

Oră de istorie

 

Referințe principale

 

Capitolul I

Regele Darius negat

-      Istoria îl confirmă

Regele misterios ajutat de îngerul lui Dumnezeu

-      Istoria confirmă profeţii Bibliei: Isaia, Ieremia şi Daniel

 

Capitolul II

Revolta (Revoluţia) Macabeilor prezisă

-      Confirmată de istorie

Profeţia despre "cele două mii trei sute de seri şi dimineţi"

Daniel capitolul 8

 

Capitolul III

Stăpânul Alexandru Cel Mare şi moştenitorii “diadohi” prezişi

-      Confirmaţi de istorie

Profeţiile despre regii misterioşi ai “nordului” şi “sudului”

Daniel capitolul 11

 

Capitolul IV

Evenimente prezise cu exactitate

-      Confirmate de istorie

Profeţiile despre luptele dintre regii rivali prezise cu exactitate

 

Capitolul V

Prezicerea despre un “dumnezeu” nebun

-      Confirmat de istorie

Regele din nord şi regele din sud, până la moartea lui Antiochus Cel Mare. Urcarea pe tron a lui Antiochus Epifanes, “dumnezeul” nebun

 

Capitolul VI

Potopul de “vaiuri”, prezise pentru evrei

-      Confirmate de istorie

Lupta dintre regele din nord şi regele din sud, până la a doua campanie militară în Egipt a lui Antiochus Epifanes şi implicaţiile din Iudeea

 

Capitolul VII

Moartea “dumnezeului” nebun

-      Confirmată de istorie

Lupta dintre regele din nord şi regele din sud, până la moartea în chinuri groaznice a lui Antiochus Epifanes

 

Capitolul VIII

Nebucadneţar, un rege vestit, ce s-a crezut coleg cu Dumnezeu

-      Confirmat de istorie

Profeţia despre smerirea unui dumnezeu autoproclamat (cu Dumnezeu nu poţi fi coleg)

 

Capitolul IX

Învăţămintele dintr-o profeţie veche

-      Confirmată de istorie

Extraordinara profeţie despre cele 70 de săptămâni de ani şi învăţămintele ce le putem trage

Daniel capitolul 9

 

Capitolul X

Ultimul “dumnezeu” nebun

-      Va fi confirmat în viitor sută la sută – dar nu poţi să fii un dumnezeu, dacă eşti om

Ce spune profetul Daniel despre Antichrist?

Daniel capitolul 7

 

Capitolul XI

Cine citeşte să înţeleagă!

-      Nu are relevanţă dacă eu sau tu nu credem, cursul istoriei este fixat de Dumnezeu şi merge înainte cum vrea El, cu noi sau fără noi

Ce legătură au cele spuse de Domnul Isus în Matei 24:20 şi cele spuse în Cartea Profetului Daniel? – Confirmarea lor în istorie

 

Capitolul XII

Finalul prezis

-      Confirmarea nu este departe

Profeţiile lui Daniel despre stadiul politic final al lumii

Daniel capitolul 2 în comparaţie cu evenimentele politice descrise în Cartea Apocalipsa

 

Capitolul XIII

Ce ar fi dacă ... nu ar exista Dumnezeu?

Ce ar fi dacă nu ar veni împărăţia lui Dumnezeu?

Dumnezeii nebuni ar face praf tot ce este în jurul nostru

 

Capitolul XIV

Festivitatea

-      Şi tu eşti invitat la Eveniment!

Festivitatea primirii Fiului Tatălui nostru ceresc şi instalarea legii împărăţiei lui Dumnezeu (Legea iubirii, dar şi a toiagului de fier)

 

Post Scriptum

-      De reţinut

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Prefaţă

 

De ce să studiem şi cum să studiem?

 

Dragi interesaţi,

Sunteţi invitaţi la un studiu istoric  despre profeţii împlinite şi profeţii în curs de împlinire din Cartea Profetului Daniel. Uimitoarele profeţii ale lui Dumnezeu, din această carte a Bibliei ne întăresc credinţa, de aceea analiza acestor profeţii biblice importante, este benefică tuturor credincioşilor. Iar cei care nu cred în Biblie au şansa să se hotăreasca.

Profeţiile împlinite şi profeţiile în curs de împlinire ale acestei cărţi biblice importante sunt subiecte intens discutate de veacuri în creştinătate dar şi în alte cercuri religioase.

Uimitoarele profeţii ale Bibliei încă neâmplinite, din această carte, bat la uşa timpului nostru.

Analiza unor astfel de profeţii biblice importante, în special cele împlinite şi demostrabile din istorie sunt de mare actualitate, pentru a arăta credibilitatea acestor sfinte scripturi.

De ce? Deoarece mulţi nu mai cred în Biblie. Ei spun că Biblia nu are dreptate în multe privinţe şi profeţiile ei nu sunt de inspiraţie divină, ci sunt simple speculaţii omeneşti, cu evenimente, locuri şi personaje care nu se regăsesc în istorie sau conţin inexactităţi istorice.

 

Şi dacă totuşi Biblia are dreptate, dar unii o înţeleg şi o interpretează greşit?

Ar fi înţelept din partea unui om logic să creadă că atâtea profeţii împlinite la precizia unui ceas elveţian ar fi pure coincidenţe? Prea multe coincidenţe ar fi!

Respingerea Bibliei a creat şi crează mult haos în societate, fiindcă ea este o carte a speranţei, care prezice o lume mai bună şi pune pe credincioşi să fie nobili, virtuoşi şi statornici în a face tot ce este bun şi bine, pentru a o putea câştiga. S-a constat că în comunităţile în care Biblia este crezută şi are valoare, iar prescripţiile Noului Legământ, Cuvântul lui Dumnezeu pentru astăzi este aplicat în vieţile oamenilor, comunităţile au mult folos, sunt prospere, sănătoase şi fericite. În schimb acolo unde nu, creşte numărul addicţilor de tot felul, a sinuciderilor şi a tentativelor de suicid, a criminalităţii şi a celor ce nu pot sau nu doresc să se autoântreţină, să întemeieze o familie, să facă copii sau să aibă grijă de membrii familiilor (la finalul cărţii prezint câteva statistici). E coincidenţă sau cartea aceasta are ceva supranatural?

Există o carte scrisă de Werner Keller “Biblia ca istorie” - la noi a apărut sub titlul "Şi totuşi Bibia are dreptate" (în engleză "The Bible as History") - în care autorul aduce argumente solide că Biblia este corectă din punct de vedere istoric.

Werner Keller (13 august 1909 la Gut Nutha, Anhalt - 29 februarie 1980 la Ascona) a fost un funcționar public, jurnalist, autor de non-ficțiune și luptător al rezistenței anti-naziste. În 1955 a publicat "Biblia ca Istorie", cea mai cunoscută și de succes carte a sa, care a corelat textul Bibliei cu rezultatele săpăturilor arheologice din Orientul Mijlociu, oferind, potrivit lui Keller, o confirmare pentru veridicitatea Bibliei care nu depinde de credința religioasă. A avut o circulație de peste un milion în Germania și a fost tradusă în mai mult de 20 de limbi, iar în 1957 a obținut premiul literar italian Bancarella. Printre altele, a fost tradusă cu succes în ebraică, într-o perioadă în care relațiile culturale cu Germania erau departe de a fi luate în considerare în Israel; cotidianul „Davar” Labour din Tel Aviv, în 1958, a distribuit exemplare gratuite ale cărții lui Keller la abonații săi.

Nu el este singurul autor ce susţine atuul istoric al Bibliei. Nelson Glueck scria “Timp de 30 de ani am făcut săpături arheologice . . ., iar în ce priveşte exactitatea istorică, am descoperit că Biblia a avut întotdeauna dreptate.„

Nelson Glueck (4 iunie 1900 - 12 februarie 1971) a fost un rabin american, academician și arheolog. A fost președinte al Uniunii Colegiului Ebraic din 1947 până la moartea sa, iar activitatea sa de pionierat în arheologia biblică a dus la descoperirea a 1.500 de situri arheologice (localităţi vechi).

Dar Biblia mai are un atu, pe lângă cel istoric: orizonturile ei profetice, cele din trecut, cele din prezent şi cele din viitor.

De exemplu profetul Daniel prezice nişte evenimente istorice cu exactitate, cu mult înainte ca personajele din profeţii să se fi născut.

Conform unei surse din Turcia, care descrie oraşul Laodicea, citim: “Cine a fost Laodicea în Biblie?

Puternicul rege Alexandru cel Mare l-a învins pe bogatul și faimosul rege persan Darius al III-lea în 331 î.Hr. și a fondat cel mai mare imperiu din lume. A murit la o vârstă fragedă și nu a avut un moștenitor legitim, fiul său Alexandru al IV-lea de Roxane fiind născut după moartea lui Alexandru. Tovarășii lui Alexandru l-au întrebat pe patul de moarte căruia i-a delegat regatul; răspunsul său laconic a fost „tôi kratistôi” - „către cel mai puternic”. Imperiul său a fost împărțit în 4 părți. Lysimachus a luat Tracia și o mare parte din Asia Mică. Cassander a controlat Macedonia și Grecia. Ptolemeu I (Regele Sudului) a condus Egiptul, Palestina, Cilicia, Petra și Cipru. El a fondat dinastia Ptolemaică, care a durat până la moartea Cleopatrei VII în 30 î.Hr. Seleucus I Nicator (Regele Nordului) a fost chiar mai puternic decât Ptolemeu I (Regele Sudului) și a condus părțile rămase din Asia și a fondat Imperiul Seleucid care era compus din Mesopotamia, Levantul, Persia și o parte din India. Seleuc a fost asasinat de Ptolemeu, iar fiul său Antioh I a condus Imperiul Seleucid. În jurul anului 262 î.Hr., Antioh a încercat să rupă puterea crescândă a Pergamului, dar a suferit înfrângere lângă Sardes și a murit la scurt timp după aceea. El a fost succedat în 261 î.Hr. de al doilea fiu al său, Antioh II Theos. După câțiva ani a început un război între Ptolemeu al II-lea (regele sudului) și Antiochus al II-lea (regele nordului). Ca termen de pace, Antioh al II-lea a fost de acord să divorțeze de soția sa Laodicea, să-și dezmoștenească fiul și să se căsătorească cu Berenice (fiica lui Ptolemeu II) și să se alăture celor două imperii. Cu toate acestea, nu a funcționat așa cum era de așteptat. La scurt timp după nuntă, Ptolemeu al II-lea a murit, iar Antioh al II-lea a divorțat de Berenice și s-a recăsătorit cu Leodicea. Cu toate acestea, Leodicea nu și-a uitat trădarea; l-a otrăvit pe Antioh al II-lea și a executat pe Berenice, fiul ei și însoțitorii ei. Laodicea și-a proclamat apoi fiul, Seleucus II, noul rege al Imperiului Seleucid. După ce am citit aceste scurte informații istorice, înțelegem mai bine Daniel 11:2-7 și ne facem o idee despre originea numelui orașului Laodicea, una dintre cele Șapte Biserici.” Ertunga Ecir

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ORĂ DE ISTORIE

 

 Te-ai informat corect?

 

Cu mulţi ani în urmă, tatăl meu m-a întrebat, cam aşa: oare mai este mult până se va împlini profeţia despre pustiirea Ierusalimului (Luca 21:20)? Tot auzea despre conflictul dintre evrei şi arabi şi în sinea lui se gândea dacă nu cumva timpul acela este aproape... Nu ştia faptul că Ierusalimul a fost pustiit în anul 70 AD! De unde să ştie? Avea doar patru clase la zi şi încă patru în stil comunist, făcute la plan şi deşi era credincios de mult timp şi citea Biblia zilnic, de mulţi ani, nu a auzit nimic despre pustiirea Ierusalimului de către armata condusă de generalul Titus. Acesta era fiul împăratului roman Vespasian. Sub comanda acestuia s-a împlinit profeţia despre distrugerea Templului din Ierusalim (Daniel capitolul 9), împlinind şi profeţia din Matei 24:1,2. Vedem în acest exemplu, ce uşor este să interpretezi greşit nişte profeţii relativ simple, dacă nu eşti informat.

Tatăl meu nu a fost informat, fiindcă mediul de la sat în care trăia nu cunoştea istoria antică. Însă unii care au fost bine informaţi, dar au respins informaţia, nu au fost bine pregătiţi din punct de vedere al înţelepciunii interioare, lăsându-se seduşi de alte interese şi au plătit scump, cu propriile lor vieţi, nu înainte de a suferi cumplit.

Logica greşită le-a fost fatală. În timpul asediului Ierusalimului, pe care l-ar fi putut evita, au murit foarte mulţi oameni, evrei şi prozeliţi, aşa că au încetat să-i mai numere. Pe lângă populaţia însemnată a oraşului, mai erau acolo circa 2 milioane de oaspeţi din multe părţi ale ţării şi a lumii şi majoritatea au murit în chinuri cumplite, de foamete, boli sau jaf. Au venit la o sărbătoare, dar au ajuns în groapă... Şi ar fi putut să se salveze, dacă ar fi acţionat logic! Iată un exemplu, la care putem să medităm.

Cartea Profetului Daniel are încă câteva profeţii neâmplinite. Vom putea fi noi logici în timpul examinării dovezilor? Sau vom repeta greşelile istoriei?

Dacă orizonturile profetice ale Bibliei cu privire la trecut şi prezent sunt veridice, trebuie să ne aşteptăm să fie la fel şi cu privire la viitor. Fie ca Dumnezeu să ne dea o minte înţeleaptă pentru timpul în care trăim - căci cine ştie, putem păţi ca cei pe care i-a prins asediul în Ierusalim, murind în chinuri lungi şi groaznice, deşi lumea a fost avertizată despre ce i se va întâmpla acestui oraş.

 

 

 

 

Referinţe principale

 

Biblia - pe care o studiez din 1991, cu pasiune, zilnic

Werner Keller, Şi Totuşi Biblia Are Dreptate (varianta în română a cărţii The Bible As History - Biblia Ca Istorie)

Iosif Flaviu, Războiul iudeu

Biblia De La Geneva, apărută la 1599, o Biblie protestantă având multe comentarii

John H. Alexander, Cartea Profetului Daniel

Carl Olof Johnson, Timpurile Naţiunilor Reconsiderat

Cărţile Macabeilor

Istorii, de Herodot

Ciropedia, de Xenophon

Viaţa lui Alexandru Cel Mare

Conflictul dintre clanul Oniazilor şi Tobiazilor

Revolta Macabeilor

Diadohii

Şi multe alte referinţe secundare

 

Internetul este Biblioteca Lumii şi ne pune la picioare multe referinţe principale, ce privesc evenimentele descrise în Cartea profetului Daniel.

Citeşte şi studiază direct Cartea Profetului Daniel din Biblia ta şi caută cu pasiune să o înţelegi. Unde nu o înţelegi, informează-te de la alţii.

Werner Keller, în cartea sa numită The Bible As History - Biblia Ca Istorie (Şi Totuşi Biblia Are Dreptate (varianta în română a cărţii) scria următoarele: 

     "Având în vedere abundenţa de dovezi autentice, precum şi efortul
scepticismului  care  din  secolul  al  XVIII-lea  încearcă  să  desfiinţeze  Biblia,  nu-mi  rămâne  decât  o  singură  concluzie  îndreptăţită:  „Biblia  are  totuşi dreptate”.  (Hamburg, Septembrie 1955)

Iosif Flaviu (Josephus), autor evreu din secolul I AD, a scris Războiul iudeu. Citind "Războiul iudaic” (în greacă :Περί τού Ίουδαίκοΰ πολέμου, latină: Bellum Judaicum), putem înţelege prin ce urgie catastrofală a trebuit să treacă poporul evreu, acel mare "vai" l-a care s-a referit Domnul Isus.

Luca 21:20. Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape.

21. Atunci, cei din Iudeea să fugă la munţi, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă afară din el, şi cei de prin ogoare să nu intre în el.
22. Căci zilele acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce este scris.

23. Vai de femeile care vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţâţă în acele zile! Pentru că va fi o strâmtorare mare în ţară şi mânie împotriva norodului acestuia.

24. Vor cădea sub ascuţişul sabiei, vor fi luaţi robi printre toate neamurile; şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de Neamuri, până se vor împlini vremurile Neamurilor.

Cartea descrie războiul anti-roman din Iudea început la 66 AD, şi prezintă suferinţele cumplite îndurate de toată naţia până la cucerirea și distrugerea Ierusalimului de către Titus şi chiar după. Scrisă inițial în arameică a fost tradusă de Iosephus în limba greacă prin anii 75-79. Într-o secvenţă din carte surprinde şi relatează rezistența unui grup de luptători evrei care s-au refugiat în pustiu, la Masada, o cetate de pază construită de regele Irod, pe un pisc din apropierea Mării Moarte. Aici au rezistat un timp îndelungat atacurilor romane, apoi, după ce şi-au dat seama că vor fi cuceriţi, majoritatea lor s-a sinucis, împreună cu soțiile și copii.

Biblia De La Geneva, apărută la 1599, este o Biblie protestantă având multe comentarii interesante, pe care le poţi citi şi la Cartea Profetului Daniel.

John H. Alexander a scris Cartea Profetului Daniel, interpretând evenimentele descrise acolo.

Carl Olof Johnson, a scris Timpurile Naţiunilor Reconsiderat, încercând să clarifice când anume a căzut Ierusalimul în mâinile lui Nebucadneţar, regele din Babilon.

Cărţile Macabeilor sunt cărţi istorice, care prezintă perioada de cucerire a Iudeii, de către greci, sub Alexandru Cel Mare şi asuprirea ce a urmat din partea lor, culminând cu eliberarea promisă în Cartea Profetului Daniel.

În cartea "Istorii", scrisă de istoricul antic de Herodot, poţi "vedea" lumea antică din orientul mijlociu (şi nu numai) de înainte şi de după cucerirea Ierusalimului de către regele Nebucadneţar. Istoriile (în greaca veche Ἱστορίαι, Historíai) lui Herodot, cel considerat părintele fondator al studiului istoriei, a fost scrisă între anii 450-420 î.Hr. şi este un tezaur de informații despre vechile tradiții antice, politică, geografie și ciocniri ale diverselor culturi cunoscute din zona Mării Mediterane și Asiei de Sud-Vest în antichitate.

Cartea descrie ridicarea Imperiului Persan și rǎzboaiele lor cu grecii din secolul V-lea î.Hr.

Istoriile lui Herodot au fost studiate cu pasiune secole la rând, fiind o sursa principalǎ despre lumea antică pentru numeroși curioşi şi istorici.

Cyropedia, cartea scrisă de grecul Xenofon oferă date importante despre conflictul dintre mezi şi babilonieni (pe care el îi numeşte diferit). Cyropedia, este o biografie romanţată a lui Cirus cel Mare, fondatorul primului Imperiu Persan. Cartea a fost scrisă în jurul anului 370 î.Hr. de Xenofon, un atenian, devenit comandantul suprem al unui corp de armată de mercenari greci, care a luptat în Persia. În timpul acestei expediţii militare a cules informaţiile prezentate în cartea sa. Xenofon, ca student al lui Socrate se remarcă ca bun istoric, care ştie prezenta în chip real tainele evenimentelor istorice. Titlul latinizat Cyropaedia derivă din greaca Kúrou paideía (Κύρου παιδεία), care înseamnă „Educația lui Cirus”.

Viaţa lui Alexandru Cel Mare a fost prezentată de mulţi scriitori. La fiecare aflii noi şi noi detalii. Aici aflăm şi amânunte despre "diadohi", aceştia fiind generalii din armata lui Alexandru, care s-au bătut pentru a prelua domnia în noul imperiu macedonean-grec, după moartea acestuia.

Conflictul dintre clanurile conducătoare din Iudea, cel al Oniazilor versus cel al Tobiazilor este relatat parţial de istoricul mai sus numit, Iosif Flaviu (Josephus), în cărţile sale, numite Războiul iudaic şi Antichităţi  iudaice. Clanul ce a condus Iudeea sub persi, Oniazii, fiind detronaţi de clanul Tobiazilor (cu ajutorul grecilor sirieni, stabiliţi la Antiochia) sunt nevoiţi să fugă în Egiptul Ptolemaic (la grecii stabiliţi în Alexandria). Aici, clanul a primit dreptul de a construi Templul iudeu de la Leontopolis. Relatarea lui Iosif Flaviu din cartea Antichități este, că un tânăr pretendent la conducerea Iudeii, în momentul morții tatălui său - acesta fiind asasinat de clanul rival, a fugit la curtea din Alexandria ca urmare a persecuțiilor siriene, crezând că ajutorul va veni pentru poporul său persecutat din Egipt. Ptolemeu al VI-lea era regele Egiptului la acea vreme şi nu renunțase încă la pretențiile sale teritoriale din Orientul Mijlociu și Iudeea. El a primit cu bucurie un astfel de personaj important din țara vecină. Onias i-a cerut regelui și soției sale, Cleopatra, să-i permită să construiască un sanctuar în Egipt asemănător cu cel de la Ierusalim, unde avea să angajeze leviți și preoți din propriul său clan. El a citit o profeţie a profetului Isaia că un templu evreiesc va fi ridicat în Egipt. Acest fapt arată că în acel timp se studiau cu interes profeţiile Bibliei şi căutau să desluşească interpretarea lor.

Potrivit lui Josephus, împăratul roman Vespasian se temea că prin acest templu Egiptul ar putea deveni un nou centru pentru evrei şi ar putea da motiv la o nouă rebeliune, prin urmare, a ordonat demolarea edificiului. Templul a fost închis, personalul a fost alungat, comorile au fost confiscate, iar construcţia a fost demolată în anul 73 AD. La săpăturile de la Tell al-Yahudi din anii 1905-1906, arheologul Flinders Petrie a scos la suprafaţă rămășițele acestui templu măreţ. 

Interesul pentru descifrarea profeţiilor Bibliei o aflăm şi din descrierea epopeii revoltei (răscoalei) Macabeilor, descrisă în Cărțile I și II ale Macabeilor. Răscoala Macabeilor este privită ca o mișcare de rezistenţă națională şi de credinţă contra politicii culturale de aservire. Regele grec din Antiochia, Antiochus IV este chemat să intervină în disputele dintre evreii tradiționaliști și cei elenizați. Autoritățile rânduite de el modifică drastic cultului iudaic (practic îl desfiinţează), ceea ce a provocat în anul 166 î.Hr. răscoala evreilor sub conducerea preotului Matatia (Matityahu) din familia Hasmoneilor. Conflictul este câştigat de tradiţionalişti, iar  elenizaţii iau calea exilului în Siria. Devin independente Iudeea, Samaria și Galileea, și împreună cu alte câteva regiuni adiacente, formează, sub conducerea urmașilor lui Matatia, a fraților Macabei, a unui nou stat evreiesc independent. 

Desigur, există multe alte surse interesante, care întăresc relatările profeţiilor şi evenimentelor din Biblie.

Cu toate aceste dovezi, unii doresc încă să-l arunce pe profetul Daniel în groapa de gunoi a istoriei, contestând chiar existenţa lui, după cum şi alţii l-au aruncat în groapa cu lei, contestând astfel misiunea lui de profet.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Capitolul I

Regele Darius negat

-      Istoria îl confirmă

 

Regele misterios ajutat de îngerul lui Dumnezeu

Istoria confirmă profeţii Bibliei: Isaia, Ieremia şi Daniel

 

"Binecuvântat să fie Numele lui Dumnezeu, din veşnicie în veşnicie! A Lui este înţelepciunea şi puterea.

El schimbă vremurile şi împrejurările; El răstoarnă şi pune pe împăraţi; El dă înţelepciune înţelepţilor şi pricepere, celor pricepuţi!

El descoperă ce este adânc şi ascuns; El ştie ce este în întuneric şi la El locuieşte lumina." Daniel 2:20-22

 

Darius Medul apare ca un suveran enigmatic în Cartea profetului Daniel, mulţi dintre istorici nereuşind să îl identifice. Profetul Daniel notează că acest rege a fost ajutat de îngerul lui Dumnezeu. Nereuşind să îl identifice în istorie, unii dintre istorici au considerat că este un personaj inventat, iar ce a spus Daniel despre el este un basm.

 

Cine a fost enigmaticul Darius Medul din cartea profetului Daniel?

A trăit cu adevărat în regatul Mediei sau este o invenţie omenească?

• Şi a pus mâna pe împărăţie Darius, medul, care era în vârstă de şaizeci şi doi de ani. (Daniel 5:31)
• "În anul dintâi al lui Darius, medul, eram şi eu la el, ca să-l ajut şi să-l sprijin. (Daniel 11:1)

În prorocia despre prăbuşirea Babilonului, profetul Isaia - care a trăit cu mult timp înainte de aceste evenimente, a profeţit că Dumnezeu îi va folosi pe medi, pentru această lucrare, dar nu a dat numele unui rege:

Isaia 13:

1. Prorocie împotriva Babilonului, descoperită lui Isaia, fiul lui Amoţ. (...)

17. Iată, aţâţ împotriva lor pe medi, care nu se uită la argint şi nu poftesc aurul.

 

Nici profetul Ieremia nu dă un nume de rege al Mediei:

Ieremia 51:11. Ascuţiţi săgeţile, prindeţi scuturile! Yehowah a aţâţat duhul împăraţilor Mediei, pentru că vrea să nimicească Babilonul; căci aceasta este răzbunarea lui Yehowah, răzbunarea pentru Templul Său.

 

Numele regelui misterios - ajutat de îngerul lui Dumnezeu, îl dă doar profetul Daniel. El îl numeşte „Darius”. Dacă medii trebuiau să fie unealta lui Dumnezeu în această lucrare de pedepsire, conform profeţiei din Isaia 13, atunci textele citate din Cartea Profetului Daniel se armonizează perfect cu profeţia din Cartea Profetului Isaia şi Ieremia 51. Profetul Ieremia foloseşte forma de plural „duhul împăraţilor Mediei” şi într-adevăr ostilităţile au început pe timpul regelui Astiages, cum vedem şi din Ciropedia şi au continuat şi în timpul lui Ciaxares, numit de perşi „Darius”. Vedem aici că Biblia are dreptate, chiar şi în detalii.

 

Istoricii consemnează că Babilonului a fost cucerit în 539 î.Hr de către persanul Cirus, care a condus o alianţă a medilor şi a perşilor. Persanul Cirus este foarte bine cunoscut de istorici, pe când Darius Medul, nu. De aceea pentru a-l cunoaşte mai bine, pe lângă Biblie, sursa primară este Ciropedia, scrisă de istoricul grec Xenofon din Atena (c. 430 - 354 î.Hr.). El a fost un lider militar, filozof și istoric născut în Atena. La vârsta de 30 de ani Xenofon a fost ales comandantul celor zece mii de mercenari greci, care au fost chemaţi în Persia de un nobil persan, pentru a-l ajuta să preia domnia. Aşadar Comandantul Xenofon a avut surse de primă mână în a afla istoria perşilor şi implicit a medilor. În această calitate el a scris Cyropaedia (Ciropedia), istoria romanţată a educaţiei, a dinastiei lui Cirus Cel Mare, regele Perşilor şi cucerirea Babilonului.

 

Am pus trei citate din această carte care dizolvă misterul:

 

Cartea 1, Capitolul 2:1 „Tatăl lui Cirus, așa merge povestea, a fost Cambises, un rege al perșilor și unul dintre Perseizi, care îl privesc pe Perseus ca fiind întemeietorul rasei lor. Mama sa, toţi cad de acord, era Mandana, fiica lui Astiages, regele mezilor.”

...

Cartea 1, Capitolul 5:2 „Acum, în plinătatea vârstei, Astiages a murit în Media, iar fiul său Ciaxares (numit în Biblie Darius Medul), fratele mamei lui Cirus, a luat împărăția în locul lui. În acest timp, regele Asiriei („chaldeenii” sau altfel spus „babilonenii” erau un trib asirian, de aceea Xenofon îi numeşte aşa pe bună dreptate) supusese toate triburile Siriei, îl supusese pe regele Arabiei, îi adusese pe hircanieni sub stăpânirea sa și îi ținea în asediu pe bactrieni. Prin urmare, a ajuns să creadă că, dacă ar putea să slăbească puterea mezilor, i-ar fi ușor să-și extindă imperiul asupra tuturor națiunilor din jurul său, deoarece mezii erau, fără îndoială, cei mai puternici dintre toți. (3) În consecință, și-a trimis ambasadorii în toate părțile stăpânirii sale: la Croesus, regele Lidiei, la regele Capadociei, cât şi la Frigi, la Paflagonieni și la Indieni, la Carieni și Cilicieni. Și le-a poruncit să răspândească calomnii peste persani și mezi și a spus în plus că acestea erau regate mari și puternice care se adunaseră și făcuseră alianță prin căsătorie între ele, și numai dacă un om nu ar fi circumspect cu ei și să-i doboare, nici o putere nu va mai putea fi, ci că ar cădea pe fiecare dintre vecinii lor la rândul lor și îi vor supune unul câte unul. Așa că națiunile i-au ascultat pe ambasadori și s-au aliat cu regele Asiriei: unii au fost convinși de ceea ce au spus, iar alții au fost cuceriți de daruri și aur, pentru că bogățiile asiriene erau mari. (4) Acum Ciaxares, fiul lui Astiages, a fost conștient de aceste comploturi și pregătiri și s-a pregătit de partea lui, în măsura în care depindea de el, trimițând cuvânt statului persan și regelui Cambises, care avea pe sora lui soție. Și el l-a trimis și lui Cirus, rugându-l să vină cu toată iuţimea în fruntea oricărei forțe care ar putea fi furnizate, dacă așa ar fi putut, şi Consiliul Persiei i-ar da oameni de armă. Căci în acest moment Cirus își împlinise cei zece ani în rândul tinerilor și acum era înscris la bărbații mari. (5) Avea dreptate să meargă, iar Consiliul Bătrânilor l-a numit pentru a comanda forța (armata) pentru (a ajuta) Media. I-au cerut să aleagă două sute de oameni dintre colegi (nobili) şi fiecare dintre ei să aleagă alți patru dintre semenii lor. Astfel s-a format un corp de o mie de semeni: și fiecare dintre cei o mie avea ordine de a ridica treizeci de oameni din bunurile (zonele) comune - zece țintari, zece aruncători și zece arcași - și astfel au fost prelevate trei regimente, 10 000 de arcași, 10 000 de aruncători și 10 000 țintari, deasupra celor o mie de colegi. Toată forța urma să fie pusă sub comanda lui Cirus. (6) De îndată ce a fost numit, primul său act a fost să ofere sacrificii și, când predicţiile au fost favorabile, și-a ales cei două sute de semeni, și fiecare dintre ei și-a ales cei patru tovarăși. Apoi a convocat întregul corp și le-a vorbit ...”

...

Cartea 8, capitolul 5: (17) „Și acum, când marșul i-a adus în Media, Cirus s-a întors pentru a-l vizita pe Ciaxares. După ce s-au întâlnit și s-au îmbrățișat, Cirus a început prin a-i spune lui Ciaxares că un palat din Babilon și o moșie i-au fost puse deoparte pentru ca el să poată avea o reședință proprie ori de câte ori va veni acolo și i-a oferit alte daruri, cele mai bogate și frumoase. (18) Și Ciaxares s-a bucurat să le ia de la nepotul său, iar apoi a trimis după fiica sa, iar ea a venit, purtând o coroană de aur, brățări și un colier din aur forjat și cea mai frumoasă robă mediană, gătată cât se poate de splendidă. (19) Fecioara a așezat coroana pe capul lui Cirus și, așa cum a făcut-o, Ciaxares a spus: „O să ți-o dau, Cirus, pe propria mea fiică, ca să-ți fie soție. Tatăl tău s-a căsătorit cu fiica tatălui meu, iar tu ești fiul lor; și aceasta este micuța „servitoare” pe care ai purtat-o ​​în brațe când erai cu noi ca un flăcău și, ori de câte ori era întrebat cu cine vrea să se căsătorească, ea răspundea întotdeauna „Cirus”. Iar pentru zestrea ei îi voi da toată Media: din moment ce nu am nici un fiu legal. "

 

Xenofon a scris această carte pentru a lămuri lucrurile istoriei din jurul lui Cirus şi a spăla originea ponegrită a acestuia, de către babilonieni, după cum notează despre regele rival Nabonidus „În consecință, și-a trimis mesagerii în toate părțile stăpânirii sale: la Croesus, regele Lidiei, la regele Capadociei, cât şi la Frigi, la Paflagonieni și la Indieni, la Carieni și Cilicieni. Și le-a poruncit să răspândească calomnii peste persani și mezi”.

 

Potrivit Cyropaediei lui Xenophon (1.5.2), Ciaxares l-a urmat pe regele Astiages pe tronul Regatului Median și el a fost fratele lui Mandane, mama lui Cirus cel Mare (1.2.1, 1.4.7). El îl descrie pe Cirus persanul drept conducătorul campaniei de cucerire a Babilonului în 539 î.Hr., în timp ce unchiul său, regele med Ciaxares a rămas să apere Media, iar tatăl său Cambises a rămas să apere Persia, în cazul unei mişcări în acest sens ale trupelor babiloniene. Ciaxares era pe atunci bătrân și Cirus era la comanda campaniei trupelor medo-persane. Cirus încă nu era regele de drept al Persiei căci tatăl său Cambises, regele oficial al Persiei mai trăia. După ce Cirus i-a învins pe babilonieni, l-a invitat pe regele Ciaxares şi nu pe tatăl său Cambises la un palat pe care i-l pregătise în Babilon, iar Ciaxares i-a acordat fiica sa (verișoara primară a lui Cirus) în căsătorie, cu regatul median ca zestre. Ulterior, Ciaxares a domnit din Babilon ca monarh-șef al noului imperiu medo-persan până la moartea sa. La moartea lui Ciaxares, imperiul a trecut în pace pe Cirus, acesta devenind rege de drept. Deci Biblia are dreptate.

 

Din această sursă putem reconstitui lista ultimilor regi ai Mediei:

 

-      Regele Astiages, este tatăl lui Darius Medul, numit aici Ciaxares. El este nepotul Regelui med Ciaxares I, zis Cel Mare, care a fost tatăl lui Astiages

-      Regele Ciaxares II, adică Darius Medul, este ultimul rege medan, fiind nepotul lui Ciaxares I.

 

Darius Medul, este fratele lui Mandane, mama lui Cirus, fata lui Astiages. Aşadar regele Darius Medul este unchiul lui Cirus, şi avea 62 de ani când a cucerit Babilonul. Mandane, mama lui Cirus, era sora lui Darius şi era din Media, fiind fiica regelui Mediei, Astiages, măritată în curtea regală din Persia, după regele Cambises; astfel, Cirus a luat ca soţie fata regelui Darius Medul şi moştenit atât tronul medilor cât şi cel al perşilor, unind cele două ţări într-un imperiu puternic. Sub domnia lui Cirus începe repatrierea evreilor din exil.

 

Cine a fost regele Asiriei, menţionat de Xenofon în Ciropedia?

 

Chaldeea sau Babilonia a fost un district al imperiului Asiriei, condusă de la Ninive. Asiria a fost cucerită de regele babilonian răsculat, Nabopolassar, tatăl lui Nebucadneţar, fiind ajutat la aceasta de regele Mediei, Ciaxares I, tatăl lui Astiages şi bunicul lui Ciaxares II. După căderea Ninivei, Babilonia în cele din urmă a cucerit toată Asiria şi din acest motiv este succesoarea Asiriei şi este numită astfel de Xenofon. Astfel, regele Asiriei din acel timp a fost Nabonid, care era ocupat cu extinderea imperiului babilonian înspre nord, asediind Bactria şi apoi Media. În cilindrii lui Nabonid se scrie că el era în război cu Media, deoarece aceştia au distrus nişte temple babiloniene, iar acesta susţinea că zeul principal Marduc i-a ordonat să îi bată pe medi şi să reconstruiască templele. El a făcut o alinaţă cu statele vasale ei, atacând şi Media.

Armenia şi Persia erau vasale Mediei şi i-au venit în ajutor, deşi Armenia nu de bună voie, ci silită de o armată medo-persană, condusă de Cirus. Nabonid este învins şi ucis. Ulterior Cirus câştigă noi aliaţi şi înaintează spre Babilon, pe care îl cucereşte. Fiul lui Nabonid, care era regele moştenitor al tronului, Belşaţar, este ucis şi el.

 

Situaţia geo-politică de înaintea capturării Babilonului, prezentată în Biblie:

“Atunci mi-am ridicat ochii şi am văzut, şi iată un berbece care avea două coarne (Darius Medul şi Cirus Persanul) stătea în picioare în faţa râului şi cele două coarne erau înalte, DAR UNUL ERA MAI ÎNALT ca celălalt (era mai puternic, adică Cirus) şi cel mai înalt a ieşit ultimul (Cirus era mai tânar)” Daniel 8:3

În 539 începe domnia mezilor şi perşilor peste Babilon. Primul rege al noului imperiu medo-persan a fost Ciaxares II denumit în Biblie ca Darius Medul. Darius a fost fiul lui Astiages, regele mezilor şi a condus imperiul din Babilon, unde a şi murit. Sora lui Astiages, pe nume Amitis, a fost soţia lui Nebucadneţar.

 

Darius este un nume persan, cum a ajuns un rege med să poarte nume persan şi nu median?

 

Ciaxares II este ultimul rege al Mediei, a cărui domnie este descrisă de istoricul grec Xenophon. Însă Darius este o traducere a numelui Ciaxares în limba perşilor. Perşii l-au numit astfel. Ciaxares în limba medă înseamnă „Conducător bun”, iar Darius în limba persană înseamnă aproximativ acelaşi lucru, „Cel care conduce bine”. El nu este menționat în istoriile lui Herodot sau Ctesias, deoarece nu a lăsat o dinastie, neavând fii, iar regatul mezilor s-a contopit pașnic cu cel al perșilor în aproximativ 537 î.Hr., după cum a povestit Xenophon (8.6.22, 8.7.1). Deoarece babilonienii au făcut campanie împotriva lui Astiages, regele Mediei, dar acesta a murit cu puţin timp înainte ca trupele lui Nabonidus să intre în război, iar următorul rege Ciaxares II a domnit relativ puţin, el nu a devenit un nume popular în istorie.

 

Vedem şi din acest capitol al istoriei că în ciuda criticilor, totuşi Biblia are dreptate.

 

 Conform istoricul grec Herodot, Babilonul, cetatea în care a fost dus captiv evreul Daniel, avea un zid de apărare de 100 m înălţime, 30 de m lăţime şi 250 turnuri de apărare şi era bine aprovizionat. Părea imposibil de cucerit cu armate. Şi totuşi a fost.

Cronologia împăraţilor Babilonului, pe cei 70 de ani de supremaţie:

Ascensiunea s-a făcut în a doua parte a domniei lui Nabopolasar.

625 - 605 Nabopolasar, întemeietorul imperiului chaldeu (20 de ani de domnie). Încă de pe timpul domniei tatălui său, Nebucadneţar a fost implicat în campanii militare, fiind comandantul suprem al armatelor babiloniene, şi conducea războiae de cucerire - pe una dintre tăbliţele de lut găsindu-se scris rangul său “sar sarim” (comandantul comandanţilor). În acest fel îl vedem mai târziu pe tânărul prinţ Cirus, care la comanda trupelor aliate medo-persane şi a aliaţilor ulteriori, cucereşte Babilonia.

605 – 562 Nebucadneţar, fiul lui Nabopolasar (43 de ani de domnie)

562 - 560 Evil Merodac (2 ani de domnie)

560 - 556 Nergal Sareţer (4 ani de domnie) menţionat în Ieremia 39:3

556 – Labashi Marduc, doar câteva luni, fiind ucis de Nabonidus

556 - 538 Nabonidus şi Belşaţar (12 ani de domnie)

539 - În acest an, Darius din Media şi Cirus din Persia preiau conducerea Babilonului, suveranul suprem fiind Darius Medul, aşa cum spune Biblia şi Xenofon.

 

Ambasadorii babilonieni - la porunca lui Nabonidus - au lansat un război psihologic lansând unele falsităţi, ţesând legenda falsă că deşi este din neam regal, Cirus a fost crescut de un păstor, după ce a fost luat cu forţa de la părinţi şi dat să fie ucis, fiind ascuns şi salvat de un păstor şi astfel nu ar avea educaţia necesară pentru a domnii peste popoare. Pe regele med Astiages, strămoşul pe linia maternă al lui Cirus, l-au zugrăvit ca pe un tiran peste măsură de crud, sugerând că Cirus poate fi la fel de crud.  Iată de ce, varianta istorică a lui Xenofon este contestată azi de istoriografia moderna, fără temei. Atunci când avem relatări istorice diferite, trebuie să analizăm în principal credibilitatea sursei. Cine citeşte Ciropedia lui Xenofon şi apoi citeşte Istoriile lui Herodot, îşi poate da seama care poate fi mai credibil. Da, Ciropedia ar putea fi considerat un roman istoric, dar bazat pe resurse istorice de la faţa locului (cântece şi istorisiri,de care autorul aminteşte vag), în acelaşi timp poate fi chiar o versiune persană a evenimentelor, o epopee adusă din timpul expediţiei condusă de Xenofon, tradusă şi aranjată în limba greacă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Capitolul II

Revolta (Revoluţia) Macabeilor prezisă cu mult timp înainte

-      Confirmarea ei în istoria laică

 

Profeţia despre "cele două mii trei sute de seri şi dimineţi"

Daniel capitolul 8

 

Când s-au împlinit "cele două mii trei sute de seri şi dimineţi" din Daniel 8:12-14,26?

 

Iată textul în discuţie:

Pentru a ne fi mai uşor putem accesa un site unde putem compara Biblia Cornilescu cu cea Ortodoxa: 12 Oastea a fost pedepsită din pricina păcatului săvârşit împotriva jertfei necurmate; cornul a aruncat adevărul la pământ şi a izbutit în ce a început. 12 Si peste jertfa de fiecare zi el a pus nelegiuirea si a aruncat adevarul la pamant, si el a facut si a izbutit. 13 Am auzit pe un sfânt vorbind; şi un alt sfânt a întrebat pe cel ce vorbea: "În câtă vreme se va împlini vedenia despre desfiinţarea jertfei necurmate şi despre urâciunea pustiirii? Până când va fi călcat în picioare Sfântul Locaş şi oştirea?" 13 Si am auzit un sfant care graia, si un alt sfant a zis catre cel ce graia: "Pana cand va dura vedenia si jertfa de fiecare zi nu se va mai aduce si un pacat al pustiirii va fi pus in loc si templul si ostirea vor fi calcate in picioare?" 14 Şi el mi-a zis: "Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va fi curăţat!" 14 Atunci el i-a raspuns: "Pana la doua mii trei sute de seri si de dimineti; dupa aceasta templul isi va avea din nou rostul lui". 26 Iar vedenia cu serile şi dimineţile, de care a fost vorba, este adevărată. Tu, pecetluieşte vedenia aceasta, căci este cu privire la nişte vremuri îndepărtate." 26 Iar vedenia despre seri si despre dimineti, care a fost spusa, este adevarata; tu insa pecetluieste vedenia, ca se va intampla dupa multe zile".

Profeţia de mai sus se leagă şi de cea din Daniel 12:11 De la vremea când va înceta jertfa necurmată şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile. 11 Si din vremea cand va inceta jertfa cea de-a pururi si va incepe uraciunea pustiirii vor fi o mie doua sute nouazeci de zile. 12 Ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile! 12 Fericit va fi cel ce va astepta si va ajunge la o mie trei sute treizeci si cinci de zile.

 

Când s-a împlinit această profeţie? Este veridică afirmaţia acelora care plasează împlinirea acestei profeţii în perioada Noului Legământ?

 

Dacă citim toată profeţia, ea ne spune clar că ea trebuia să se împlinească pe timpul unui rege: Daniel 8:9 Dintr-unul din ele a crescut un corn mic, care s-a mărit nespus de mult spre miazăzi, spre răsărit şi spre ţara cea minunată. 9 Si din unul dintre ele a iesit un corn mic, care a crescut afara din cale, catre miazazi, catre rasarit si catre tara stralucirii. ... 23 La sfârşitul stăpânirii lor, când păcătoşii vor fi umplut măsura nelegiuirilor, se va ridica un împărat fără ruşine şi viclean. 23 La sfarsitul stapanirii lor, la vremea covarsirii pacatelor lor, se va ridica un rege cu chip semet si istet in lucrurile ascunse.

24 El va fi tare, dar nu prin puterea lui însuşi; el va face pustiiri de necrezut, va izbuti în tot ce va începe, va nimici pe cei puternici şi chiar pe poporul sfinţilor. 24 Si stapanirea lui va creste in putere - dar nu prin puterea lui insusi - si va face pustiiri uriase si in orice lucru va izbuti si va prabusi pe cei tari si pe poporul sfintilor.

25 Din pricina propăşirii lui şi izbândirii vicleniilor lui, inima i se va îngâmfa, va pierde pe mulţi oameni care trăiau liniştiţi şi se va ridica împotriva Domnului domnilor, dar va fi zdrobit fără ajutorul vreunei mâini omeneşti.       25 Din pricina istetimii lui, va izbuti inselaciunea in mana lui si se va semeti in inima sa si in plina vreme de pace va dobori pe multi. Si se va ridica impotriva Regelui regilor, dar va fi aruncat la pamant nu de mana omeneasca.

Profeţia ne dă un indiciu clar: un rege! A existat un astfel de rege în perioada Noului Legământ, care să fi acţionat astfel?

– Aşadar comentatorii care au dorit să fixeze timpul din această profeţie în istorie, trebuiau să caute cine a fost acest rege? Şi l-au găsit în persoana lui Antiochus IV, supranumit "Epifanes".

Cine a fost acest rege şi ce spune istoria despre el?

Geneva Study Bible, a fost o Biblie editată în limba engleză, în anul 1560 la Geneva, Elveţia. Editată de refugiaţii englezi care au găsit refugiu în acel oraş, ea conţinea comentarii unanim acceptate de creştinii studioşi de pe timpul Reformei.

La Daniel 8:9 autorii acestei traduceri au pus următorul comentariu:

"Care a fost Antioh Epifan, care era de natură servilă și măgulitoare, și, de asemenea, erau și alții între el și împărăție: și, prin urmare, el este numit aici cornul mic, pentru că nu erau în el nici condiții domnești, nici alt lucru pentru care trebuia să obțină acest regat."

Antiochus IV a fost un rege din dinastia seleucizilor - care s-a supranumit el însuşi ca şi "Theos Epiphanes" (însemnând "manifestarea zeului"). El a fost regele Siriei elenistice în timpul dominaţiei greceşti. A trăit între 215-164 î.e.n, domnind între 175-164. Un străbunic al lui Antiochus IV a fost unul din cele patru coarne simbolice (Daniel 8:8,9), denumit Seleucus I Nicator, fiind unul din ofiţerii lui Alexandru Cel Mare. Urmasii lui Seleucus au fost descrişi ca "regii (împăraţii) nordului" (Daniel capitolul 11), deoarece Antiochia Siriei de unde domneau, se afla la nord de Ierusalim.

Aşadar, unul dintre urmaşii lui Seleucus I Nicator a fost Antiochus IV Theos Epifanes. Antiochus a întreprins două campanii de cucerire asupra Egiptului, al cărui rege a fost numit „regele sudului”, deoarece Alexandria Egiptului de unde domneau, a fost la sud de Ierusalim.

Prima campanie militară a fost încununată cu succes. Însă a doua campanie militară s-a soldat cu un esec, conform cu relatările istorice şi biblice (Daniel 11:28-30). Regele din Alexandria a cerut protecţia Romei, iar ambasadorul roman trimis în zonă, l-a somat pe Antiochus IV să se întoarcă înapoi, altfel are de a face cu mânia Romei. Antiochus a cerut un răgaz de o zi ca să se consulte cu sfetnicii săi, ceea ce nu i s-a permis. Trimisul Romei a desenat un cerc în jurul regelui - care l-a făcut celebru - obigându-l pe acesta să dea un răspuns promt, atunci şi acolo, iar dacă ieşea din cerc, urma să intre în conflict cu Roma.

La reântoarecerea din teatrul de operaţiuni, acest rege al Siriei s-a oprit în "ţara cea minunată" (Daniel 8:9), adică în Israel, şi la instigarea marelui preot Menelaus, s-a implicat în treburile interne ale evreilor.

Cu ajutorul acelei partide dintre evrei care au rupt legământul sacru (partida evreiască filo-grecă, păgânizată) (Daniel 11:31), Antiochus a dispus păgânizarea forţată a tuturor evreilor.

Furios pe "legământul sacru" (Daniel 11:30) a interzis acest legământ sub pedeapsa capitală, a distrus scrierile sacre şi a făcut să înceteze jertfa necurmată, adusă zilnic înaintea lui Yehowah, Dumnezeul lui Israel, în Templul din Ierusalim. A pus statuia idolească a lui Jupiter Olimpus în Templu şi în semn de sacrilegiu a adus în cinstea acestui idol o scroafă pe altar. Apoi a dispus ca evreii să se închine lui Jupiter în toate locurile, şi a pedepsit crunt pe evreii credincioşi care i s-au împotrivit:

"a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele şi le-a călcat în picioare" Daniel 8:10

Cei integrii sunt consideraţi în faţa lui Dumnezeu ca "stelele cerului" (Daniel 12:3).

Această "urâciune", adică jertfele idoleşti păgâne, au durat mult timp, fiind numită ca o perioada de 2.300 de seri şi dimineţi. Deoarece jertfele se aduceau seara şi dimineaţa în Templu, avem de a face cu 2.300 de jertfe, 1150 de jertfe seara şi 1150 de jertfe dimineaţa, de la profanarea Templului din Ierusalim şi până la curăţarea lui. Astfel socotind, avem 1150 de zile, a se compara cu Daniel 12:11,12, unde se dau 1290 şi 1335 de zile. Aceste zile se suprapun cu cele 2300 de seri şi dimineţi şi diferenţa rămasă arată alte două mari evenimente ce au avut loc atunci: eliberarea completă a Ierusalimului, prin izgonirea garnizoanei lui Antiochus şi apoi biruinţa completă prin alungarea armatei lui Antiochus din ţară.

 Având o mare credinţă în Dumnezeu, trupele de gherilă victorioase conduse de liderul evreu Iuda Macabeul, un fiu de preot, au eliberat Templul în luna a 9-a din anul 165 (Daniel 8:13,14) şi au purces la curăţarea locului sfânt, după cum a fost profeţit, dar încă nu au eliberat complet Ierusalimul:

Daniel 8:13. "Am auzit pe un sfânt vorbind; şi un alt sfânt a întrebat pe cel ce vorbea: "În câtă vreme se va împlini vedenia despre desfiinţarea jertfei necurmate şi despre urâciunea pustiirii? Până când va fi călcat în picioare Sfântul Locaş şi oştirea?"

14. Şi el mi-a zis: "Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va fi curăţat!"

Apoi au continuat lupta, până ce au alungat complet inamicul din Ierusalim şi apoi din ţară.

 

Ce s-a întâmplat în timpul acestui rege în Iudeea? Ce urâciune pustiitoare a fost impusă evreilor (Daniel 8:13)?

Scurt istoric ce priveşte această "urâciune", ce a fost ea şi cum a fost impusă:

- în 174 regele Antiochus IV Epifanes îl scoate din slujba de mare preot pe Onias, un om fidel legământului sacru şi pune un colaboraţionist corupt, pe elenizatul (grecizatul) Iason, în schimbul unei importante sume de bani, oferit de acesta; Onias moare asasinat în exil

- în 173 - 172 Antiochus IV vizitează Ierusalimul şi prin colaboraţionistul Iason jefuieste vistieria Templului

- în 171 Iason este destituit de catre Antiochus IV, care pentru o sumă şi mai mare de bani oferit de Menelaus, un alt colaboraţionist elenizat (şi mai corupt), îl pune pe acesta mare preot.

- în 168, în timpul domniei acestui colaboraţionist fără scrupule (Menelaus), Antiochus IV Epifanes impune tuturor evreilor ruperea legământului sacru, fortând pe evrei să se închine idolului Jupiter Olimpianul, deci "urâciunea pustiitoare" era acest idol, iar jertfa către el pe altar, apare în anul 168 î.d.Ch. şi va ţine 2300 de seri şi dimineţi, adică 1150 de zile, până când Templul profanat de regele păgân a fost curăţat  (Daniel 8:13,14).

Cronicile Macabeilor consemnează, cum s-au derulat lucrurile:

1Macabei 1:57 ”Iar în ziua a cincisprezecea a lunii Chislev, în anul o sută patruzeci şi cinci (ai domniei grecilor), au ridicat urâciunea pustiirii pe altarul lui Dumnezeu şi în cetăţile Iudei de jur împrejur au zidit capişti.”

1Macabei 4:52-54 „Şi au mâncat dimineaţa în douăzeci şi cinci de zile ale lunii a noua, care este luna Chislev a anului o sută patruzeci şi opt.

Şi au adus jertfă după lege pe jertfelnicul arderilor de tot cel nou, pe care îl făcuseră.

Pe vremea şi în ziua în care l-au pângărit pe el neamurile, întru aceea s-a înnoit cu cântări şi cu alăute şi cu harpe şi cu chimvale. Şi a căzut tot poporul cu faţa la pământ şi s-a închinat şi a binecuvântat pe Dumnezeul Cerului, Cel care i-a ajutat. Şi au făcut înnoirea jertfelnicului în opt zile şi au adus arderi de tot cu veselie şi au jertfit jertfă de pace şi de laudă.”

Anii menţionaţi aici sunt socotiţi după domnia dinastiei Seleucide, iar lipsa celor 45 de zile din cele 1150 se datorează faptului că acest cronicar menţiononează doar sfârşitul curăţirii interioare a Templului, care a durat opt zile, nu şi al Templului în ansamblu, care a durat mai mult, rededicarea completă a Templului (Hanuka), fiind iarna, în luna decembrie (Ioan 10:20).

Iosif Flavius, un evreu foarte învăţat din secolul I AD, din neam de preoţi evrei, a scris o carte numită „Antichități Iudaice”. În volumul II al „Antichități iudaice”, descrie urâciunile pe care evreii au trebuit să le suporte: Regele Antiochus IV Epifanes a adus un porc ca jertfă pe altarul de la Templul din Ierusalim şi a pus statuia lui Jupiter Olimpianul în Templu, a impus tuturor evreilor să aducă porci ca jertfe şi să se închine lui Jupiter. Cei care își tăiau copiii împrejur, erau răstigniți şi copilul tăiat împrejur era spânzurat, fiind atârnat de gâtul tatălui răstignit. Aşadar, răscoala Macabeilor a fost o revoltă împotriva păgânizării forţate stabilită de dementul rege Antioh IV Epifanes. Să păstrăm un moment de reculegere în memoria acelor Evrei credincioşi care au suferit pentru credinţă, dându-ne o pildă ca eroi sfinţi şi martiri ai credinţei.

Iată un extras din această carte:

„În vremea aceea în satul Modiim din ludeea locuia un om numit Mattathias, fiul lui Ioannes, fiul lui Simeon, fiul lui Asamoneu: era preot din tagma lui Ioarib, originar din Hierosolyma (Ierusalim). Avea cinci fii: Ioannes, poreclit Gaddes; Simon, care se mai numea Matthes; Iudas, care se chema Macabeul; Eleazar, căruia i se zicea Auran şi Ionathas, poreclit Apfus. Acest Mattathias a deplâns în faţa fiilor săi jalnica stare a lucrurilor, devastarea oraşului, jefuirea Templului şi nenorocirile îndurate de popor, spunându-le că ar fi preferat mai degrabă să moară pentru legile Domnului decât să ducă o viaţă atât de umilitoare. Când au sosit în satul Modiim slujbaşii împuterniciţi de rege să-i constrângă pe iudei să aplice ordinele sale, au cerut celor de faţă să înfăptuiască jertfa aşa cum poruncise suveranul. L-au rugat pe Mattathias, care datorită învăţăturii sale dobândise o mare faimă, să înceapă el jertfa (căci consătenii lui îi vor urma exemplul şi el se va bucura de preţuirea regelui). Dar Mattathias a refuzat să facă acest lucru şi le-a spus că, indiferent dacă toate celelalte neamuri se vor supune poruncilor lui Antioh, fie că le era frică, fie că voiau să facă hatârul regelui, el şi fiii săi nu se vor lăsa puşi în situaţia de a părăsi datina strămoşilor lor. După ce el a tăcut, a ieşit în faţă un iudeu şi a adus jertfa aşa cum ordonase Antioh. Văzând fapta asta, mâniosul Mattathias şi fiii săi au tăbărât cu sabia în mână asupra iudeului şi l-au răpus lângă altar, apoi l-au ucis pe regescul slujbaş care îl silise să aducă jertfa, Apelles, împreună cu puţin numeroşii lui oşteni. A dărâmat apoi altarul şi a strigat: „Cel ce simte râvna obiceiurilor străbune şi a cinstirii Domnului să mă urmeze!” După ce a grăit astfel, s-a refugiat împreună cu fiii săi în pustiu, lăsându-şi de izbelişte întreaga avuţie în sat. Mulţi alţii i-au urmat pilda şi au fugit în deşert, împreună cu copiii şi nevestele lor.”

         Preotul erou Mattathias şi fii săi au lansat un război de gherilă împotriva colaboraţioniştilor păgânizaţi şi a trupelor regelui, câştigând victorii importante, una din victoriile de seamă fiind recapturarea Templului din Ierusalim şi rededicarea lui (după trecerea unei perioade de jertfe ce trebuiau aduse 2300 de seri-dimineţi, adică 1150 de zile), apoi eliberarea completă a Ierusalimului, prin alungarea garnizoanei grecilor (după 1290 de zile) şi apoi eliberarea ţării (după 1335 de zile), perioadele acestea fiind suprapuse.

 

Una dintre sursele mele principale, la tematica acestui subiect, a fost BIBLIA DE LA GENEVA.

Biblia de la Geneva este una dintre cele mai semnificative traduceri istorice ale Bibliei în engleză, precedând Versiunea King James cu 51 de ani. A fost Biblia principală a protestantismului englez din secolul al XVI-lea și a fost folosită de William Shakespeare, Oliver Cromwell, John Knox, John Donne și alții. A fost una dintre Bibliile duse în America pe Mayflower. (Muzeul Pilgrim Hall a adunat mai multe Biblii ale pasagerilor din Mayflower.) Biblia de la Geneva a fost folosită de mulți disidenți englezi și încă era respectată de soldații lui Oliver Cromwell în timpul războiului civil englez, în broșura The Souldiers Pocket Bible. - Wikipedia

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Capitolul III

Stăpânul Alexandru Cel Mare şi moştenitorii “diadohi” prezişi

-      Confirmaţi de istorie

 

Profeţiile despre regii misterioşi ai nordului şi sudului

Daniel capilolul 11

 

Cine au fost regii nordului şi sudului, menţionaţi în acest capitol?

 

Situaţii geo-politice care au condus la apariţia “regelui nordului” şi “regelui sudului”

Studiul profeţiilor despre aceşti regi din Daniel capitolul 11.

 

Situaţia geo-politică de înainte de capturarea Babilonului

 

Profeţii lui Dumnezeu au prezis atât ridicarea unor mari imperii, cât şi declinul lor. Prin profeţi, Dumnezeu a prezis ridicarea a patru mari imperii: Imperiul Babilonian, Imperiul Medo-Persan, Imperiul Macedono-Grec şi Imperiul Roman.

Conform profetului Ieremia, Imperiul Babilonian trebuia să domine lumea civilizată de atunci timp de 70 de ani, urmând să robească multe popoare, inclusiv pe evrei, ducându-i în captivitate.

Dar iată ce zice Yehowah: "De îndată ce vor trece şaptezeci de ani ai Babilonului, îmi voi aduce aminte de voi şi voi împlini faţă de voi făgăduinţa mea cea bună, aducându-vă înapoi în locul acesta.

Căci eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Yehowah, gânduri de pace, şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde.

Voi mă veţi chema şi veţi pleca; mă veţi ruga, şi vă voi asculta.

mă veţi căuta, şi mă veţi găsi, dacă mă veţi căuta cu toată inima.

Mă voi lăsa să fiu găsit de voi, zice Yehowah, şi voi aduce înapoi pe prinşii voştri de război; vă voi strânge din toate neamurile şi din toate locurile în care v-am izgonit, zice Yehowah, şi vă voi aduce înapoi în locul de unde v-am dus în robie." Ieremia 29:10-14

Conform istoricul grec Herodot, Babilonul, cetatea în care a fost dus captiv evreul Daniel, avea un zid de apărare de 100 m înălţime, 30 de m lăţime şi 250 turnuri de apărare şi era bine aprovizionat. Părea imposibil de cucerit cu armate. Şi totuşi a fost.

Cronologia împăraţilor Babilonului, pe cei 70 de ani de supremaţie:

Ascensiunea imperială s-a făcut în a doua parte a domniei lui Nabopolasar.

Iată lista regilor babilonieni şi anii în care au domnit:

625 - 605 Nabopolasar, întemeietorul imperiului chaldeu (20 de ani de domnie). Încă de pe timpul domniei tatălui său, Nebucadneţar a fost implicat în domnie, fiind comandantul suprem al armatelor babiloniene, şi efectua expediţii de cucerire - pe una dintre tăbliţele de lut găsindu-se scris rangul său “sar sarim” (comandantul comandanţilor)

605 - 562 Nebucadneţar, fiul lui Nabopolasar (43 de ani de domnie)

562 - 560 Evil Merodac (2 ani de domnie)

560 - 556 Nergal Sareţer (4 ani de domnie)

556 – Labashi Marduc, câteva luni, fiind ucis de Nabonidus

556 - 538 Nabonidus şi Belsaţar (12 ani de domnie)

539 - Belşaţar pierde tronul Babilonului şi este ucis, acesta fiind cucerit de alianţa mezilor şi perşilor condusă de Cirus, viitorul rege al Persiei.

Cine au fost Darius Medul şi Cirus Persanul?

Darius Medul a fost fratele lui Mandane, mama lui Cirus, aşadar unchiul lui Cirus şi avea 62 de ani când a cucerit Babilonul. Mandane, mama lui Cirus, era sora lui Darius şi era din Media, fiind fiica regelui Mediei, Astyages, măritată în curtea regală din Persia. Cirus s-a căsătorit cu fiica regelui Medei, Darius şi astfel Cirus a moştenit atât tronul mezilor cât şi cel al perşilor, unind cele două ţări într-un imperiu puternic. Sub domnia lui Cirus începe repatrierea evreilor.

Capturarea Babilonului

“Atunci mi-am ridicat ochii şi am văzut, şi iată un berbece care avea două coarne (Darius Medul şi Cirus Persanul) stătea în picioare în faţa râului şi cele două coarne erau înalte, DAR UNUL ERA MAI ÎNALT ca celălalt (era mai puternic, adică Cirus) şi cel mai înalt a ieşit ultimul (Cirus era mai tânar)” Daniel 8:3

În 539 începe domnia mezilor şi perşilor peste Babilon. Primul rege al noului imperiu medo-persan a fost Ciaxares II denumit în Biblie ca Darius Medul. Darius a fost fiul lui Astiages, regele mezilor şi a condus imperiul din Babilon, unde a şi murit. Sora lui Astiages, pe nume Amitis, a fost soţia lui Nebucadneţar.

Cilindrii regelui Nabonidus spun că nemulţumit de politica independentă şi ostilă a lui Astiages, Nabonid provocă o alianţă contra Mediei. Xenofon completează că Armenia fiind vasală Mediei se răscoală şi nu mai plăteşte tribut. Între timp Astiages moare şi este urmat la tron de către fiul său, Ciaxares, iar Armenia este recâştigată. După ce forţele armate babiloniene venite în Media au fost învinse, forţele medo-persano-armene au trecut la contraofensivă, cucerind în cele din urmă Babilonul, cetatea ce părea de neânvins.

Simţind pericolul, Belşaţar şi-a strâns toţi nobilii de seamă şi idolii de aur la Babilon, sub pretextul unui ospăţ, dar mai degrabă ca tezaurul să fie bine protejat şi nimeni să nu dezerteze la inamic. Regele Nabonid era într-o campanie militară şi Belşaţar, fiul său cel mai vârstnic, fusese făcut rege moştenitor. Nabonidus a lipsit mult timp din capitală, ceea ce arată că babilonienii au scăpat situaţia politică de sub control în unele provincii cucerite, iar regele s-a dus să restabilească autoritatea lor în aceste teritorii vasale, zidind mai apoi garnizoane trupelor babiloniene de ocupaţie şi temple principalelor zeităţi din Babilon, religia astfel exportată, jucând un rol important în ţinerea supuşilor în ascultare faţă de rege.

Un cilindru spune că fiul său a neglijat prescripţiile religiei oficiale a imperiului, ceea ce a supărat pe regele Nabonid şi preoţimea, nu e de mirare că după ce a ajuns rege oficial, el face exces de zel în a lăuda zeii autohtoni, bând şi mâncând din cupele şi vasele dedicate lui Dumnezeu, ceea ce era evident o insultă:

Daniel 5

1. Împăratul Belşaţar a făcut un mare ospăţ celor o mie de mai mari ai lui şi a băut vin înaintea lor.

2. Şi, în cheful vinului, a poruncit să aducă vasele de aur şi de argint pe care le luase tatăl său, Nebucadneţar, din Templul de la Ierusalim, ca să bea cu ele împăratul şi mai marii lui, nevestele şi ţiitoarele lui.

3. Au adus îndată vasele de aur care fuseseră luate din Templu, din casa lui Dumnezeu din Ierusalim, şi au băut din ele împăratul şi mai marii lui, nevestele şi ţiitoarele lui.

4. Au băut vin şi au lăudat pe dumnezeii de aur, de argint, de aramă şi de fier, de lemn şi de piatră.

 

 Nemulţumiţi de prestaţia regelui lor faţă de ei, doi vasali importanţi ai regelui Belşaţar, Gobrias şi Gadatas au pregătit o răscoală în imperiul babilonian şi au dat oraşele lor pe mâna inamicului, întărindu-l şi sfătuindu-l pe Cirus cum să cucerească capitala.

 

Situaţia geo-politică de după capturarea Babilonului

 

Se spune că regele Nebucadneţar avea o soţie din Media, pe nume Amitis, sora regelui Mediei, Astiages. Ca să îi facă pe plac, a zidit faimoasele grădini suspendate. Însă aceste relaţii bune cu Media s-au sfârşit şi iată-i pe mezi împreuna cu perşii la graniţele imperiului babilonian.

Nemulţumiţi de prestaţia lui Belşaţar faţă de ei, doi nobili importanţi se aliază cu duşmanii. Babilonul este cucerit într-o singură noapte. Din neglijenţă porţile dinspre fluviul Eufrat au fost lăsate neînchise şi după ce strategii lui Cirus au deviat apele lui într-un lac de acumulare, făcut pentru irigaţii, ei au pătruns prin albia secată în oraş, luându-l prin surprindere, în timp ce babilonienii benchetuiau, exact cum spune Biblia. Belşaţar a fost ucis împeună cu cei care s-au opus, dar ceilalţi care s-au supus şi oraşul a fost cruţat.

Preluarea administraţiei s-a efectuat relativ paşnic şi regele Darius, noul monarh-şef, a dat curs invitaţiei ginerelui său, de a prelua frâiele administraţiei imperiale. Dar pacea nu a ţinut mulţi ani. După câţiva ani, cetăţenii Babilonului se revoltă şi alungă garnizioana stăpânii medo-persane pe oraş. Însă armata medo-persană pune din nou stăpânire pe oraş, prin viclenie. De data aceasta urmează represalii dure, iar zidurile cetăţii sunt dărâmate. Treptat oraşul devine un morman de ruine, tot ce a putut fi refolosit în construcţii este cărat în alte cetăţi, ultima dată de greci, în 275 BC, care iau tot ce a mai rămas şi deportează toţi locuitorii pentru a clădi şi popula noul oraş Seleucia. Degeaba i-au aclamat babilonienii pe Alexandru şi pe greci ca fiind eliberatori, nu au fost cruţaţi. În locul faimoasei capitale au rămas doar ruine, exact cum a fost prezis în Biblie:

Isaia 13:19-22 Şi astfel Babilonul, podoaba împăraţilor, falnica mândrie a haldeilor, va fi ca Sodoma şi Gomora, pe care le-a nimicit Dumnezeu. El nu va mai fi locuit, nu va mai fi niciodată popor în el. Arabul nu-şi va mai întinde cortul acolo, şi păstorii nu-şi vor mai ţărcui turmele acolo, ci fiarele pustiului îşi vor face culcuşul acolo, bufniţele îi vor umple casele, struţii vor locui acolo, şi stafiile se vor juca acolo. Şacalii vor urla în casele lui cele regeşti pustii, şi câinii sălbatici, în casele lui de petrecere. Vremea lui este aproape să vină, şi zilele nu i se vor lungi.

 

Medo-perşii au cucerit o mare parte din Asia, de la strâmtoarea maritimă Bosfor până departe în India; au cucerit Egiptul, Cirenaica în nordul Africii şi câteva zone din Europa.

Căderea imperiului Medo-Persiei profeţit

“iată, un ţap a ieşit dinspre vest” Daniel 8:5

Imperiul medo-perşilor cade sub faimoasele lănci lungi ale macedono-grecilor. Bine echipaţi şi instruiţi, aceştia aveau lănci de circa 7 m, fiind compuse din două bucăţi de lemn de corn, asamblabile, cu suliţa la vârf. Suliţa era în formă de frunză de salcâm, pentru a fi uşor de smuls din victimă. Lancea astfel formată avea un cap ascuţit din metal la capăt, pentru a putea fi împluntată în pământ, pentru sprijin. Organizaţi în cete numite falanxuri, acestea aveau între 8 şi 16 rânduri, înşiraţi pe distanţe foarte lungi, uneori de circa 1,5 km, în formă de triunghi, cu vârful ascutit spre inamic. Cine putea sta împotriva unui asemenea arici?! Nimeni!

Într-un mars victorios în Orientul Mijlociu, în Egipt şi Cirenaica, iar mai apoi până în capitala Persilor, nedând nici un răgaz de reorganizare medo-perşilor, ei cuceresc imperiul din mâna lor. Ierusalimul nu se implică în război, deşi este vasal perşilor. Marele preot primeşte o înştiinţare în vis ca să deschidă porţile în faţa lui Alexandru şi să îl aclame ca noul stâpân. Astfel intră Alexandru în cetate şi vizitează Templul, intrând doar până unde era permis. Oraşul este cruţat dar i se pun condiţii: trebuie să plătească tribut, să de colonişti la construcţia Alexandriei, provizii şi soldaţi armatei grecilor şi 3000 de copii de parte bărbătească să fie numiţi Alexandru, în cinstea noului stăpân. Aşa începe lungul şi greul jug al elenizării Iudeei.

 

Situaţia geo-politică după cucerirea imperiului Medo-Persiei

 

Daniel 11 descrie situaţia geo-politică de după cucerirea imperiului Medo-Persiei: “De aceea ţapul a crescut foarte mare, şi când a fost puternic, marele corn (Alexandru Cel Mare) a fost rupt. Şi în locul lui au ieşit patru (coarne) însemnate (generalii lui care au preluat domnia) înspre cele patru vânturi ale cerului …” Daniel 8:8

După moartea lui Alexandru Cel Mare, el fiind marele corn menţionat de Daniel, încep războaiele diadohilor (generalilor), adică a celor care se luptau pentru a pune mâna pe moştenitoriea lui, care îşi disputau teritoriile fostului lor stăpân. Aceste războaie sunt descrise parţial în cartea lui Daniel capitolul 11, ca războiul între regele nordului şi regele sudului şi sunt comentate în Biblia protestantă cu comentarii pentru studiu, editată la Geneva, în Elveţia, pe timpul Reformei.

Cine au fost cele patru coarne însemnate (liderii diadohi)?

“Diadohii (pluralul cuvântului latin Diadochus, din greacă: Διάδοχοι, Diadokhoi, „Urmași”) erau generalii rivali din familia și prieteni ai lui Alexandru cel Mare care, după moartea acestuia în 323 î.Hr., s-au luptat între ei pentru controlul imperiului. Războaiele între diadohi a fost o perioadă turbulentă de la începutul erei elenistice.

Conform articolelor de pe Wikipedia primele ranguri ale diadohilor erau ocupate de generalii Perdiccas, Craterus și Antipater. Rangurile secundare erau atribuite lui Somatophylakes și satrapilor macedonieni. Alți pretendenți la tron erau cei din familia lui Alexandru: Filip al III-lea al Macedoniei, Alexandru al IV-lea al Macedoniei, Olympias, Eurydice al II-lea al Macedoniei și Cleopatra a Macedoniei.” Wikipedia

“Războaiele între diadohi sau Războaiele de succesiune a lui Alexandru au fost o serie de lupte între generalii lui Alexandru cel Mare pentru conducerea imperiului său între 322 și 275 î.Hr.. Lupte au avut loc în Macedonia, Grecia, Tracia, Anatolia, Levant, Egipt, Babilonia și Persia între Antigonus, Demetrius, Perdiccas, Seleucus, Ptolemeu, Lysimachus, Eumenes, Antipater.” Wikipedia

În cele din urma, din aceasta dispută au iesit patru generali victorioşi, care şi-au adjudecat teritorii însemnate şi şi-au luat titlul de rege: Lysimachos (Tracia şi o mare parte din Asia Mica), Cassander (Macedonia şi Grecia fără Epir),  Ptolemeu I Soter (Cirenaica, Egiptul, Cloe Siria şi insulele din regiune) și Seleucus I Nicator (Asia Mică de est, de la Siria până în India de nord).

Dintre cele patru regate elenistice, după o mică introducere (versetele 1 - 4), Daniel 11 se ocupă cel mai mult de cele mai importante două, regatul (împărăţia) din nord şi regatul (împărăţia) din sud. Erau numite aşa, deoarece ambele se situau în vecinătatea Israelului, una la sud de Israel (cea condusă de Ptolemeu şi urmaşii săi) şi una la nord de Israel (cea condusă de Seleuchus şi urmaşii săi).

Îngerul care vorbea cu Daniel, a spus:

“De asemenea, şi eu, în anul întâi al lui Darius Medul, am stat să îl îmbărbătez şi să îl întăresc.”  Daniel 11:1

Îngerul îl asigură pe Daniel, că Darius Medul a biruit cu ajutorul său şi nu strict prin forţe proprii.

“Şi acum îţi voi arăta adevărul. Iată, se vor ridica încă trei regi în Persia. Şi al patrulea va fi cu mult mai bogat decât ei toţi şi prin tăria lui, prin bogăţiile sale va stârni pe toţi împotriva domeniului Greciei.” Daniel 11:2

Primul a fost Cambises, fiul lui Cirus, care a cucerit Egiptul şi Cirenaica, în nordul Africii, apoi au urmat lupte de tron şi s-a ridicat, al treilea rege, care a fost Darius, fiul lui Hystaspes, prietenul lui Cirus, care a cucerit teritorii din Europa, în Balcani şi Sciţia Mică, dar este înfrânt de greci la Marathon în anul 490 î.d.Ch. Xerxes, fiul lui Darius a fost al patrulea ca importanţă, care în 480 î.d.Ch a pus în mişcare o armată imensă de circa 900000 de oameni împotriva Greciei, repetând greşeala lui Nabonidus, crezând că numărul mare de oşteni garantează victoria. El dorea atât de mulţi oşteni încât nu a scutit pe nimeni care era obligat să se înroleze conform legilor de atunci, iar pe cei care încercau să evite înrolarea îi ardea în foc.

Totuşi, a fost înfrânt în patru mari bătălii decisive şi s-a întors înapoi cu ruşine. Istoricul grec Herodot (484 î.Hr. - d. cca. 425) povesteşte cu lux de amănunte cum s-au desfăşurat lucrurile.

După aceste evenimente apare un nou lider militar, foarte puternic, simbolizat în Biblie printr-un mare corn de berbec păros (Alexandru Cel Mare), care în cele din urmă a fost rupt.

Apariţia lui Alexandru Cel Mare (Alexandru Macedon) profeţită astfel:

“Şi un rege puternic se va ridica, care va stăpâni cu mare stăpânire şi va face conform voinţei sale.” Daniel 11:3

Acesta a fost Alexandru Cel Mare.

          Moştenirea lui Alexandru Cel Mare împărţită

“De aceea ţapul a crescut foarte mare, şi când a fost puternic, marele corn (Alexandru Cel Mare) a fost rupt. Şi în locul lui au ieşit patru (coarne) însemnate (generalii lui care au preluat domnia) înspre cele patru vânturi ale cerului …” Daniel 8:8

 “Şi cum se va întări, aşa se va şi sfărâma regatul lui şi va fi împărţit în cele patru vânturi ale cerurilor, dar nu între urmaşii lui, şi nici nu va fi tot atât de puternic pe cât era sub el, căci va fi făcut bucăţele şi va trece la alţii, afară de aceştia.” Daniel 11:4

Cum s-a rupt cornul cel mare?

O scurtă biografie a sfârşitului

Când era în floarea domniei, Alexandru Cel Mare moare otrăvit de Cassander. Acesta s-a simţit nedreptăţit, cum spun unii, după ce i s-a refuzat căsătoria cu o prinţesă din Persia, aceasta fiind dată unui rege vasal din India. Alexandru trăia zile în şir în chef şi beţii şi era despotic. În cartea Viaţa Lui Alexandru Cel Mare se spune că era nespus de crud, exterminând opozanţii, uneori toţi bărbaţii dintr-un popor, ucigând chiar şi dintre prietenii care îl criticau sau nu îl cinsteau cum se cuvine. El vroia să cucerească Europa şi a făcut planul, dar nu a mai apucat. Familia lui a fost măcelărită după ce regatul său a fost împărţit mai întâi între doisprezece aspiranţi, după care patru aspiranţi la domnia regală şi-au însuşit teritorii însemnate, dar nici unul dintre aceştia nu a reuşit să ajungă la mărirea pe care a avut-o Alexandru Cel Mare.

          Totuşi, doi dintre aceşti regi, şi-au adjudecat teritorii importante, faţă de ceilalţi pretendenţi. Aceştia au fost regele  Ptolemeu I Soter (Cirenaica, Egiptul, Israelul, Cloe Siria şi insulele din regiune) și regele Seleucus I Nicator (Asia Mică de est, din Siria, până în India de nord).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Capitolul IV

Evenimente prezise cu exactitate

-      Confirmate de istorie

 

Profeţiile despre luptele dintre regii rivali prezise cu exactitate

 

Lupta dintre regele din nord şi regele din sud, până la bătălia de la Rafia.

Prima persecuţie a evreilor lansată de regele sudului.

            Un proverb spune că pe cine nu-l laşi să moară, nu te va lăsa să trăieşti - mai ales în timp de război. Dumnezeu a prezis cu exactitate nişte evenimente, care au implicat două dinastii regale din Orientul Mijlociu.

Cei doi rivali şi cele două dinastii regale prezise, confirmate de istorie

"Regele din sud (Egipt) va deveni tare. Dar unul din mai marii lui (unul dintre ofiterii lui) va fi şi mai tare decât el şi va domina. Dominaţia sa va fi mare." Daniel 11:5

Istoria confirmă profeţia:

Ptolemeu I Soter (fiul lui Lagos), unul dintre generalii lui Alexandru Cel Mare, a pus mâna pe multe teriorii şi întemeiază dinastia Ptolemeilor cu sediul la Alexandria, în Egipt, intrând astfel în conflict cu Antigonus, regentul imperiului macedono-grec.

În acel timp, satrapul Babiloniei, Seleucus este destituit de Antigonus, regentul imperiului şi se refugiază la Ptolemeu, în Egipt, unde este investit ca amiral al flotei acestuia şi mai apoi comandant al trupelor de uscat. Pentru ai răsplăti serviciile, Ptolemeu I îi pune la dispozitie un mic corp de armată, format din numai 1000 de oameni, cu care porneşte într-o expediţie temerară pentru aşi recâştiga satrapia Babilon. Expediţia sa este încununată de success şi îşi recâştigă domnia, unde va lua supranumele de Nicator (Biruitorul). Dar i s-ar fi potrivit şi supranumele de “Mincinosul”. “Întotdeauna minţea” scria istoricul Appian în “Istoria Romei”. De aceea nu va rămâne un supus al lui Ptolemeu I, cum ar fi dorit acesta, ci îşi întemeiază o dinastie proprie, intrând în conflict cu politica dinastiei Ptolemeilor. Seleucus Nicator preia dominaţia din Siria până în India. El întemeiază dinastia Seleucilor, având capitala la Antiochia, în Siria. În cele din urmă moare asasinat de către fiul cel mare al lui Ptolemeu I, Ceraunus, care s-a refugiat la curtea lui Seleucus. Expansiunea teritorială a Seleucilor este stopată pe moment, dar frecuşurile între Ptolemei şi Seleuci vor continua până ce ambele regate vor fi înghiţite de Imperiul Roman.

Bătăliile dintre regii sudului şi regii nordului

(Referinţă: Biblia de la Geneva cu comentarii 1557-1560)

Cărţile istorice ale Macabeilor, descriu suferinţele îndurate de evrei pe timpul stăpânirii grecilor, numită şi perioada elenistică. Datorită relatărilor din aceste cărţi, putem înţelege mai bine derularea unor evenimente profeţite atât de misterios în Biblie. Tot în această perioadă elenistică are loc prima traducere a Bibliei (Vechiul Testament) în limba greacă, numită Septuaginta (având sigla LXX). Traducerea Septuagintei a avut loc în Alexandria la porunca regelui egiptean Ptolemeu al II-lea Philadelphos (283-246 î.Hr.), fiul lui Ptolemeu I Soter.

Scrisoarea lui Aristeas, cea mai veche mărturie cunoscută despre originea Septuagintei, descrie cum a fost sfătuit regele Ptolemeu al II-lea să se împace cu evreii nedreptaţiţi în timpul războiaielor purtate de înaintaşul lui cu ceilalţi rivali. El a trimis un ambasador cu daruri şi a luat legătura cu marele preot Eleazar din Ierusalim și i-a cerut să îi trimită traducători, pentru a cunoaşte mai bine legile lor. Din fiecare din cele doisprezece triburi ale lui Israel au fost aleși câte șase traducători, ajungându-se astfel la numărul larg acceptat de șaptezeci și doi. Regele a inclus în celebra bibliotecă din Alexandria înțelepciunea tuturor vechilor religii din lume. Deoarece greaca era limba oficială din Alexandria, Scripturile evreieşti au fost în consecință traduse în această limbă, atât pentru rege cât şi pentru diaspora evreiască din Egipt, fiind codul de legi al unei comunități importante din Egipt, cum era comunitatea evreiască.

În această perioadă Israelul este prins la mijloc, teritoriul său fiind disputat de ambele dinastii rivale. După o tentativă de împăcare pe timpul regelui Ptolemeu II, cele două dinastii intră din nou în conflict, care va dura foarte mult.

Tentative de împăcare eşuate

"După câţiva ani se vor uni (alia politic) şi fiica regelui de la sud (de la dinastia Ptolemeilor din Egipt) va veni la regele din nord (la dinastia Seleucilor din Siria), ca să facă o alianţă de pace (prin căsătorie). Dar ea nu îşi va păstra puterea braţului (va fi "săpată" politic) şi nici el (tatăl fetei) nu va rezista, nici braţul lui. Şi ea va fi părăsită (abandonată), ea şi cei care au adus-o şi cel datorită căruia s-a născut şi cel care o ajuta în acele timpuri." Daniel 11:6

Istoria confirmă profeţia:

Antioh Theos, din Siria Seleucilor, o ia în căsătorie pe Berenice, fiica lui Ptolemeu II din Egipt. Dar la moartea lui Ptolemeu II, Antioh Theos o recheamă pe prima sa soţie, pe nume Laodicea. Aceasta se răzbună crunt pe Berenice, otrăvind-o atât pe ea cât şi pe fiul Berenicei, moştenitorul tronului.

Consecinţe: Războiul în care câştigă regele din sud

Un proverb spune că "Răzbunarea este arma prostului". "Prostia" care a făcut-o Laodicea, va costa mult regatul de nord. "Casus belli" (motivul de război) fiind servit, să urmărim deznodămintele, dar nu înainte de a vedea ce a prezis profetul Daniel în cartea sa.

"Dar se va ridica în locul ei un lastar (fratele ei) din aceeaşi rădăcină (dinastie) cu ea şi va veni împotriva armatei (din nord), va intra în cetaţuia regatului(capitala) din nord, va face ce va voi cu ea şi se va arăta puternic." Daniel 11:7

Istoria confirmă profeţia:

Ptolemeu III Evergetes, fratele lui Berenice, înaintează din Egipt spre Antiochia Siriei, pentru aşi răzbuna sora otrăvită şi nepotul otrăvit. Este victorios în Siria şi cucereşte capitala regatului de nord, Antiochia.

Consecinţele înfrângerii regatului de nord: Jefuirea tezaurului

"Va ridica şi va strămuta în Egipt, odată cu cei captivi, chiar şi pe dumnezeii şi chipurile lor turnate, împreună cu vasele lor scumpe din argint şi aur. Apoi va lăsa câţiva ani în pace pe regele de la nord." Daniel 11:8

Istoria confirmă profeţia:

Ptolemeu Evergetes se reântoarce în Egipt cu 4000 talanţi de aur, 40000 talanţi de argint şi 2500 de idoli şi statui, strânse mai înanite de a veni grecii, de la diferite popoare de către regii imperiului medo-persan.

Wikipedia prezintă astfel talantul: “Talantul (latină: Talentum, din greaca veche: τάλαντον "scală, balanță") a fost unul din unitățile vechi de măsură a masei, precum și unitățile corespunzătoare de valoare echivalente cu aceste mase a unui metal prețios. Acesta avea aproximativ masa de apă necesară pentru a umple o amforă. Un talant grec, sau un talant attic, avea 26 kg, un talant roman avea 34 kg, un talant egiptean avea 27 kg,[3] și un talant babilonian avea 30.3 kg. Palestina Antică a adoptat talantul babilonian, dar a revizuit mai târziu masa. Talantul greu comun, utilizat în timpul Noului Testament, avea 58.9 kg.

Un talant attic de argint avea o putere de cumpărare de aproximativ 20.000 dolari, în banii din 2004.”

Din nou la luptă şi o nouă înfrângere pentru regatul din nord

"Acesta (regele din nord) va porni împotriva regatului regelui din sud, dar se va întoarce iarăşi în ţara sa." Daniel 11:9

Istoria confirmă profeţia:

În anum 240 î. d. Ch. Seleucus Callinicus (urmaşul lui Antioh Theos), regele Siriei, a invadat Egiptul, dar apoi este învins, flota sa fiind distrusă de o furtună.

Fii regelui de la nord încep din nou războiul

"Totuşi fiii săi se vor înarma (pentru război) şi vor strânge o mare mulţime de oşti, iar unul va înainta, se va revărsa (cu oastea lui) ca un râu, care iese din matcă; şi (ei) vor împinge ostilităţile până la o fortăreaţă (a regelui de la sud)."  Daniel 11:10

Istoria confirmă profeţia:

Seleucus Callinicus are doi fii: Seleucus III si Antioh Cel Mare. Ei deschid două fronturi. Seleucus III atacă posesiunile dinastiei Ptolemeilor din Asia Mică în timp ce Antioh Cel Mare atacă Egiptul, dinspre Gaza. Egiptul nu poate ţine piept şi în 218 pierde Gaza.

Contraofensiva regelui de la sud

"Regele din sud se va mânia; el va ieşi şi va ataca pe regele din nord; el va ridica o mare mulţime şi trupele regelui din nord vor fi date în mâinile lui." Daniel 11:11

Istoria confirmă profeţia:

În anul 217 Ptolemeu IV Philopater adună o armată mare şi îl atacă pe Antioh Cel Mare, ale cărui trupe cad în mâinile lui.

Biruitorul care nu triumfă

"Atunci când va captura mulţimea, inima regelui se va îngâmfa, va doborâ zeci de mii, dar tot nu va triumfa." Daniel 11:12

Istoria confirmă profeţia:

Ptolemeu Philopator câştigă o mare victorie la Rafia, dar nu ştie să o exploateze, căci se dedă unei vieţi de desfrâu, de aceea nu triumfă. În plus el este primul rege dintre greci care începe să îi persecute pe evrei, datorită faptului că nu a fost lăsat să intre în Templul de la Ierusalim, pentru a aduce daruri, rânduială permisă doar evreilor (Fapte 21:28,29).

          Iată cum descrie acest incident un cronicar mai apropiat acelor timpuri:

III Macabei 3:

9.	"Regele Ptolomeu Filopator, povăţuitorului de oştire şi ostaşilor celor care sunt în Egipt şi în orice loc, bucurie şi sănătate; şi eu sunt sănătos şi treburile noastre merg bine.
10.	Oştirea noastră cea trimisă în Asia, de care ştiţi şi voi, cu ajutorul zeilor şi cu vitejia noastră, foarte bună izbândă a avut; drept aceea am socotit ca nu cu sila armelor, ci cu blândeţe şi cu multă iubire de oameni să câştigăm neamurile care locuiesc în Cele-Siria şi în Fenicia şi bine să le fac cu bucurie.
11.	Şi capiştilor celor de prin cetăţi împărţindu-le venituri multe, mers-am şi la Ierusalim, suindu-ne să cinstim templul celor necredincioşi, care niciodată nu încetează de la nebunie.
12.	Iar ei cu cuvântul au primit venirea noastră, însă cu fapta au lucrat vicleneşte, căci vrând noi să intrăm în templul lor şi cu cuviincioase şi frumoase daruri să-l cinstim, ei semeţindu-se ca şi mai demult, ne-au oprit a intra; iar noi am rămas de bună socotinţa noastră.
13.	Şi ei n-au simţit puterea noastră cu care noi ne arătăm către toţi oamenii, călăuziţi fiind de iubirea faţă de oameni, ei gândul lor cel rău care îl au pentru noi l-au arătat aievea, ca acei care numai ei singuri se împotrivesc regilor şi binefăcătorilor lor şi nimic ce este adevărat nu vor să sufere.
14.	Şi noi, nepotrivindu-ne nebuniei lor şi întorcându-ne cu biruinţă în Egipt, am arătat dragoste tuturor neamurilor şi am făcut ceea ce se cuvenea să facem.
15.	Pentru acestea nimănui din cei care sunt de un neam cu ei n-am ţinut vrăjmăşie şi pentru ajutorul ce ne-au dat şi pentru cele ce le-am încredinţat lor de la început şi de care ei au avut grijă, ca să le schimbăm starea lor de până acum, am voit cetăţeniei Alexandrinilor să-i învrednicim şi părtaşi preoţilor celor de-a pururea să-i facem.
16.	Iar ei, împotrivire luând şi, cu răutatea cea împreună cu ei născută, lepădând binele şi pururea la rău abătându-se, nu numai că s-au întors de la cea nepreţuită cetăţenie, ci încă şi de la cei puţini dintre ei care se află spre noi cu bunăvoinţă se întorc şi cu cuvântul şi cu tăcerea pururea mărturisesc ura lor, pândind neîncetat ca noi, din pricina vieţuirii lor ticăloase, să călcăm rânduielile date.
17.	Pentru aceea şi cu semne bine adeverindu-ni-se, că aceştia în tot chipul au gând rău spre noi, şi mai înainte socotind, ca nu cumva mai pe urmă, tulburare fără de veste făcându-se, pe aceşti necredincioşi tainici vânzători şi barbari, să-i avem vrăjmaşi,
18.	Am poruncit, ca îndată ce va sosi la voi scrisoarea aceasta, pe cei însemnaţi în ea, împreună cu femeile şi cu pruncii, ocărâţi-i şi-i jefuiţi şi într-aceeaşi zi să-i trimiteţi la noi, de pretutindeni, cu legături de fier legaţi, ca, precum se cuvine celor răi, eu moarte nemiloasă şi de ocară să piară.
19.	Că după ce se vor pedepsi toţi aceştia, am socotit că de aici înainte lucrurile noastre se vor temeinici întru bunăstare şi mai bună rânduială.
20.	Iar oricine va ascunde pe vre-un Iudeu, ori bătrân, ori tânăr, ori prunc la sânul mamei, cu groaznice chinuri se va chinui cu toată casa.
21.	Şi cine va spune pe cel care va ascunde, acela va lua averea celui care va cădea sub vină şi din argintul domnesc două mii de drahme şi cu slobozenie se va încununa.
22.	Iar tot locul unde se va afla ascuns Iudeu, pustiit şi ars de foc să se facă, încât ia toată firea cea pieritoare fără de treabă să se socotească în toată vremea".

 

 

 

 

 

Capitolul V

Prezicerea despre un “dumnezeu” nebun

-      Confirmat de istorie

 

Regele din nord şi regele din sud, până la moartea lui Antiochus Cel Mare. Urcarea pe tron a lui Antiochus Epifanes, “dumnezeul nebun”

 

Conflictul continuă

"Căci regele din nord va reveni şi va strânge o oştire mai mare ca cea dintâi; şi după câţiva ani el va înainta cu o oştire numeroasă şi bine înarmată." Daniel 11:13

Istoria confirmă profeţia:

În 203 Antioh Cel Mare adună o armată mai mare decât cea învinsă la Rafia.

Implicare internaţională în conflict, inclusiv a unui grup de evrei

"Şi în acele timpuri, mulţi se vor ridica împotriva regelui din sud; şi o ceată de derbedei din poporul tău se vor răscula, ca să împlinească viziunea; dar vor cădea." Daniel 11:14

Istoria confirmă profeţia:

Din mulţimea de duşmani, se evidenţiază Antioh Cel Mare, care se aliază cu Filip, regele Macedoniei. Apare şi un lider băştinaş din Egiptul de sud, care se declară faraon, reuşind să pună stăpânire pe teritoriile de sud ale Egiptului. Chiar şi dintre evrei se ridică o partidă sub conducerea marelui preot Honiyya Ben Shimon (în greacă Onia II Simonides, mort pe la anul 181 î. d. Ch.), care doresc dezlipirea de regatul din sud, nemaiplătind tribut. Acţiunea lor cade şi tributul este recuperat de regele din sud.

Regele din nord înaintează

"Regele din nord va înainta, va ridica întărituri şi va lua cetăţi întărite. Armatele din sud, nici chiar cei mai aleşi oameni ai săi, nu vor putea să ţină piept, nu vor avea putere să se împotrivească." Daniel 11:15

Istoria confirmă profeţia:

Lucrurile merg din rău în mai rău pentru regatul din sud şi dinastia Ptolemeilor. Ei pierd teritorii importante în faţa lui Antioh Cel Mare, regele din nord. Comandantul armatei regelui din sud, Scopas, şi elita lui, deşi victorioşi în Iudeea, nu pot ţine piept şi pierd teren în Coele-Siria.

Regele din nord intră în Iudeea

"Cel care va merge împotriva lui va face ce va voi şi nimeni nu i se va împotrivi, el se va opri în ţara minunată şi nimicirea va fi în mâna lui." Daniel 11:16

Istoria confirmă profeţia:

Declinul ce a început pe timpul lui Ptolemeu Philopater, continuă. Pentru moment, Antioh Cel Mare este de neoprit.

"În anii 223-213 consolidează imperiul, înăbușă revolta din Mesopotamia, recucerește o parte din Asia Mică învingănd pe vărul și rivalul său Achaios. Începe un război încununat de succes de supunere a Armeniei, Bactriei și Parthiei, încheie o înțelegere cu India." Wikipedia

Care este semnificaţia expresiei "ţara minunată"? Israel.

În anul 200, lângă Panium (Cesarea Filippi) învinge pe Scopas, comandantul armatei regelui din sud.

"Între anii 204-196 începe cucerirea Palestinei și învinge în 198 la râul Iordan pe regele Egiptului Ptlolomeu V. Acest război este cunoscut sub numele de al V-lea război sirian." Wikipedia

Planul regelui din nord se zădărniceşte

"Şi el (regele din nord) îşi va îndrepta faţa să vină cu puterea întregului său regat (contra regelui din sud) să facă dreptate (înţelegere), şi el se va înţelege (cu regele din sud) şi îşi va da fiica (regelui din sud), ca femeie (soţie), ca să-l distrugă. Dar ea (fiica ei) nu va fi de acord să stea de partea lui (a regelui din nord)." Daniel 11:17

Istoria confirmă profeţia:

Antioh Cel Mare se înţelege cu regele Macedoniei, Filip, să îşi împartă anumite teritorii ale regelui din sud între ei. Ascunzându-şi ţelul lui adevărat, după ce Antioh Cel Mare face o demonstraţie de forţă, prin diplomaţie reuşeşte să îşi mărite fiica cu regele din sud, dar cu gândul să o folosească pe aceasta ca spioană. Astfel, Cleopatra I Siriaca (c. 204 - 176 BC), se va căsători în anul 193 î.Hr. cu Ptolemu al V-lea Epifanie al Egiptului şi va deveni regină, dar nu va sta de partea tatălui ei, deoarece când va izbucni războiul între Antioch Cel Mare şi Roma, ei vor sta de partea Romei, ca să îşi recâştige teritoriile acaparate de Antioh.

Conflictul cu Roma şi declinul regelui de la nord

"Apoi îşi va întoarce privirile înspre insule şi va lua multe din ele; o căpetenie va pune capăt ruşinii pe care voia el să i-o aduca, şi o va face să cadă asupra lui." Daniel 11:18

Istoria confirmă profeţia:

Încrezător în alinaţele şi virtuţiile sale şi crezând că îl poate deposeda de noi teritorii pe ginerele său regele din sud, Antioh Cel Mare porneşte o ofensivă împotriva posesiunilor insulare ale acestuia. Văzându-se înşelat, regele din sud, Ptolemeu V chemă în ajutor Roma. Macedonenii, la rândul lor rup alinţa, probabil nemulţumiţi de teritoriile pe care le-au primit. Declinul regelui din nord începe când dorind ca să îngenuncheze un inamic de la Roma (o căpetenie militară) şi să-l facă de ruşine, cum zice profeţia, începe un conflict deschis cu noua putere. Romanii sunt căliţi în luptele cu punii (cartaginezii) şi ducând o diplomaţie de succes, facându-şi aliaţi pe macedoneni, pergamieni şi rodosieni, înving (cu mici excepţii) rând pe rând armatele siriene. Antioh Cel Mare, pierde aproape toate teritoriile jefuite de la regele din sud şi este acoperit cu o mare ruşine. Da, cum zice şi proverbul "Nemulţumitului i se ia darul."

 

Sfârşitul “marelui” Antioch

"Apoi se va îndrepta spre cetăţuile ţării lui; dar se va împiedica, va cădea şi nu va mai fi de găsit." Daniel 11:19

Istoria confirmă profeţia:

Trebuind să plătească 10 000 de talanți de argint ca despăgubiri de război, în anul 187 Antioh Cel Mare intreprinde o expediţie în estul posesiunilor regatului său, pentru a face rost de bani şi moare după un conflict, dupa ce a încercat să jefuiască un templu, unde se băteau monezi.

Tentativa de jefuire a templului de la Ierusalim

"Atunci cel ce-i va lua locul va aduce un asupritor (jefuitor), în cea mai frumoasă parte a regatului (Ierusalim), dar în câteva zile va fi zdrobit, nu prin mânie (omenească), nici prin bătălie." Daniel 11:20

Istoria confirmă profeţia:

Antiochus Cel Mare este urmat la tron de fiul său, Seleuchus IV Philopator.  Acesta a domnit  între 187 – 175 î. d. Ch. Ministrul său, Heliodorus, a fost trimis la Ierusalim să jefuiască templul. Însă acesta nu a reuşit să jefuiască templul, fiind oprit (“zdrobit” = îmbolnăvit) de o vedenie. Apoi, Seleuchus IV Philopator moare şi el, fiind asasinat de Heliodorus.

Apare un rege “nemernic” la cârma regatului din nord

"Şi în locul lui se va ridica un om nemernic, fără să aibă putere regală; dar el se va ridica într-un timp de linişte şi va obţine regatul prin linguşiri." Daniel 11:21

Istoria confirmă profeţia:

După ce Seleuchus IV Philopator este înlăturat de la conducerea regatului prin omor, în mod legitim a fost urmat la tron de către fiul său desemnat. Dar fratele lui Seleuchus IV, Antiochus Epifanes pune mâna pe tron prin linguşiri, după ce domneşte o perioadă fără putere regală, ca regent al nepotului său (fiul fratelui său). Apoi îl înlătură pe acesta şi se proclamă rege, după care prin domnia sa a încercat să demonstreze că este “dumnezeu”, numindu-se “Theos Epifanes” şi nereuşind contemporanii lui l-au numit “Theos Epimanes” (Dumnezeul Nebun).

 

 

 

 

 

 

Capitolul VI

Potop de “vaiuri”, prezise pentru evrei

-      Confirmate de istorie

 

Lupta dintre regele din nord şi regele din sud, până la a doua campanie militară în Egipt a lui Antiochus Epifanes şi implicaţiile din Iudeea

 

"Şi cu braţele unui potop vor fi ei (evreii) potopiţi dinaintea lui şi vor fi frânţi împreună cu căpetenia legământului (marele preot)" Daniel 11:22

Istoria confirmă profeţia:

După un conflict între marele preot Onias III, care era opozantul elenizării şi opozanţii săi evrei grupaţi din partida pro-elenistică, aceste cozi de topor din Iudeea fac apel la intervenţia regelui din nord, Antiochus Epifanes. Intervenţia militară a regelui a avut consecinţe foarte grave şi foarte mulţi evrei au pierit în conflict. Succesorul legitim, Onias IV şi forţele sale sunt învinse şi ei se retrag în Egipt.

Antiochus Epifanes se impune la Ierusalim lucrând înşelător, după cum a învăţat la Roma: “Divide et impera!” (Dezbină şi stăpâneşte!)

"Şi după alianţa (pro-eleniştilor) cu el, el va lucra înşelător, căci va urca (la Ierusalim) şi va birui cu puţină lume." Daniel  11:23

Istoria confirmă profeţia:

În decursul istoriei mulţi cuceritori au biruit cu armată puţină, apelând la    intrigi: Hernando Cortez în Mexic, Francisco Pizarro în Peru, Emirul Otomanilor în Imperiul Bizantin, etc.. După ce anumite personalităţi marcante ale vieţii din Iudeea vin şi apeleaza la el, Antiochus foloseşte metoda învăţată la Roma: ‘Divide et impera!’ (Dezbină şi stăpâneşte!).    Nu este de mirare, dacă Antiochus Epifanes s-a urcat la Ierusalim în prima s-a campanie cu puţină lume şi cu ajutorul familiei Tobiazilor, nişte evrei pro-elenişti, a reuşit să cucerească cetatea.

“Ucenicia” lui politică şi ascensiunea sa la tron a fost în felul următor:

Antiochus IV Epifanes, a fost fiul regelui grec Antiochus III Cel Mare. Numele său a fost Mithradates, dar la auto-încoronarea sa ca rege, a luat numele Epifanes, iar pe monedele bătute în timpul domniei sale era inscripţia "Theos Epifanes" (Zeu Întruchipat).

În 188, după pacea de la Apamea, tatăl său îl dă ostatic la Roma. Este schimbat la cererea Romei, în 175 de către fratele său mai în vârstă, regele Seleuchus IV Philopator, nu cu mult timp înainte de a fi ucis mişeleşte de către uzurpatorul Heliodorus. În schimbul lui Mithradates, care era ostatic politic de lux la Roma, regele era obligat să îşi trimită fiul, pe Demetrios, moştenitorul tronului. Schimbul era un act de supunere faţă de Roma, pentru a se recunoaşte superioritatea Romei şi pacea instaurată de ea.

Poate chiar Mithradates era implicat în spatele uzurpatorului Heliodoros. Vestea despre uciderea fratelui său o află în drum spre casă, pe când era la Atena. Pentru aşi răzbuna fratele, se aliază cu regele Attalos II al Pergamului şi învinge pe uzurpatorul tronului, pe Heliodoros, apoi se proclamă regent (al unui nepot, alt fiu al lui Seleuchus IV, pe care apoi îl asasinează).

Jefuirea Iudeei

“Va intra pe neaşteptate prin locurile cele mai roditoare ale ţinutului, va face ce nu făcuseră nici părinţii lui, nici părinţii părinţilor lui, făcând pradă, jefuind şi risipind bogaţiile; va plănui uneltiri împotriva locurilor întărite, şi aceasta va ţinea o vreme.” Daniel 11:24

Istoria confirmă profeţia:

Sub domnia lui Antiochus Epifanes, Iudeea este devastată mişeleşte, din cauza refuzului multora de a se supune convertirii forţate la păgânism, Antiochus Epifanes fiind foarte intolerant în domeniul religios, lucru ce nu s-a întâmplat niciodata în timpul dominaţiei predecesorilor săi, care au fost regi toleranţi pe plan religios.

Campanie militară reuşită împotriva regelui de la sud

"Apoi va porni cu puterea şi curajul lui, împotriva regelui de la sud, cu o armată mare. Şi regele de la sud va porni la război cu o armată şi mai mare şi foarte puternică; dar nu va putea să ţină piept, căci se vor urzi planuri rele împotriva lui." Daniel 11:25

Istoria confirmă profeţia:

În jurul anului 170 se iveşte o ceartă între regele din nord Antiochus Epifanes şi miniştrii regelui din sud Ptolemeu al VI-lea din Egipt, Eulaeus şi Lenaeus. Miniştrii acestuia au cerut lui Antiochus Epifanes retrocedarea teritoriilor ocupate din Coele-Siria, sub pretext că sunt o zestre de la sora lui Antiochus, Cleopatra Siriaca, măritată în Egipt. Ştiind că pentru acest scop, cei din sud au strâns o armată mare împotriva lui, Antiochus a lansat un atac preventiv împotriva Egiptului în anul 169, zdrobind armata din sud la Pelusium. În plus, atât sora regelui, Cleopatra II, cât şi fratele lui mai tânar, Ptolemeu VIII Physcon se declară aspiranţi la tron.

Dezastrul din sud este provocat de ceilalţi membrii ai dinastiei regale

"Aceia care vor mânca bucate alese de la masa lui îl vor zdrobi, armatele lui se vor împrăştia ca un râu şi morţi vor cădea în mare număr." Daniel 11:26

Istoria confirmă profeţia:

În timp ce regele de la sud, Ptolemeu al VI-lea se afla în afara capitalei (Alexandria), sora sa şi fratele lui mai tânăr, urzeau fiecare planuri de a-l detrona. Sora lui se proclamă regină sub numele de Cleopatra II, iar fratele lui mai tanar, se proclamă rege sub numele de Ptolemeu VIII Physcon. În această situatie politică, armata se demoralizează şi se împrăştie, fiind lovită din trei părţi, suferind pierderi mari.

Discuţie fără succes între regi

"Şi cu inimi ticăloase, ambii regi vor sta la aceeaşi masă, vorbind cu viclenie. Dar fără succes, sfârşind (dialogul) la un anumit timp." Daniel 11:27

Istoria confirmă profeţia:

Văzând că pierd războiul, Eulaeus şi Lenaeus, miniştrii lui Ptolemeu al VI-lea demisionează şi sunt trimisi alţi doi miniştrii care să medieze conflictul. Regele din sud este luat ostatic şi se negociază cu el încheierea conflictului. Vrând să scape cât mai repede de regele de la nord, regele de la sud acceptă toate condiţiile, promiţând că va fi un rege supus lui Antiochus Epifanes. Însă promisiunile acestuia sunt numai de formă. El se împacă cu ceilalţi pretendenţi la tron, care erau împotriva lui Antiochus Epifanes, luând-o de nevastă pe sora sa şi acceptând să domnească împreună cu fratele lui mai tânăr. Ostilităţile se încheie fără nici un acord durabil pe moment.

Antiochus Epifanes se face vrăjmaş legământului sfânt

"Când se va întoarce în ţara lui cu mari bogăţii, în inima lui va fi vrăjmaş legământului sfânt, va lucra împotriva lui şi apoi se va întoarce în ţara lui." Daniel 11:28

Istoria confirmă profeţia:

Antiochus părăseşte Egiptul cu mari bogăţii şi în drum spre capitala ţării sale pedepseşte Ierusalimul ca răzbunare, datorită faptului ca o bună parte dintre preoţii şi cetaţenii de vază ai oraşului au sprijinit regele de la sud şi pe marele preot sprijinit de acesta, Onias IV.

Conflictul dintre Oniazi şi Tobiazi

Faptele s-au petrecut astfel:

Între anii 185-175 a domnit în Iudeea marele preot Onias III. El a fost târât într-un conflict de Simon Beniaminitul (din familia Tobiazilor), un cetăţean de seamă, care era superintendentul (şeful pazei) din templul de la Ierusalim. Conflictul privea piaţa templului (curtea exterioara a templului), asupra căreia cei doi aveau păreri diferite. Simon dorea ca zidul ce despărţea pe evrei de neevrei să fie dărâmat, iar Onias s-a opus şi l-a dat afară din serviciul templului de la Ierusalim. Atunci Simon s-a dus la guvernatorul din Tars şi i-a vorbit de bogăţiile din templu, argumentând că dacă el ar fi investit ca mare preot, regele ar putea beneficia din această comoară. Guvernatorul s-a dus şi a spus regelui (care pe atunci era Seleuchus IV Philopator, fratele lui Antiochus Epifanes), iar el a trimis pe ministrul său Heliodorus să vadă situaţia şi să confişte o parte din tezaur. Heliodorus este oprit de nişte viziuni cereşti, cade bolnav şi se întoarce cu mâna goală la rege. Simon îl acuză pe Onias la rege că l-a îmbolnavit pe Heliodorus şi începe ai ucide pe rivalii politicii sale cu ajutorul lui Apollonius, guvernatorul din Coele-Siria şi Fenicia. Onias se refugiază la rege, cerându-i sprijinul, dar acesta moare din mâna lui Heliodorus. Este anul 175. Menelaus, fratele lui Simon, îl ucide pe Onias, cu ajutorul unui nobil, Andronicus, la templul din Daphne lângă Antiochia, ca să fie sigur că nu va conspira împotriva clanului Tobiazilor.

Medierea conflictului dintre Oniazi si Tobiazi este preluată mai apoi de Antiochus. Pentru o mare sumă de bani, în locul lui Onias III îl numeşte pe fratele acestuia, Iason, ca mare preot, care are sprijinul de moment al Tobiazilor. Opozanţii clanului Tobiazilor se refugiază în Egipt, împreună cu Onias IV, succesorul legitim al lui Onias III. Aceştia cer ajutorul regelui din Egipt pentru a pune din nou mâna pe conducere. Este anul 173.

În anul 172 Iason este acuzat pentru neloialitate de către Tobiazi, este deposedat de la conducere şi fuge la amoniţi. La conducere este instalat Menelaus Tobiadul, fratele lui Simon Tobiadul, cu ajutorul unui comandant al armatei lui Antiochus Epifanes, care face ravagii în oraş, ucigând suporterii lui Onias IV, fugit în Egipt. Este anul 169.

Acum lucrurile fiind sub control, ambasadorul lui Antiochus Epifanul se întoarce în ţara sa.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Capitolul VII

Moartea unui “dumnezeu” nebun

-      Confirmată de istorie

 

Lupta dintre regele din nord şi regele din sud, până la moartea în chinuri groaznice a lui Antiochus Epifanes

 

Previziuni sumbre

"La un anumit timp, va porni din nou împotriva regelui din sud; dar de data aceasta lucrurile nu vor mai merge ca mai înainte." Daniel 11:29

Istoria confirmă profeţia:

Antiochus Epifanes porneşte din nou la război împotriva regatului din sud. În drum spre capitala acesteia, Alexandria, este întâmpinat de ambasadorul senatului de la Roma. Antiochus coboara să-l întâmpine. Dar acesta refuză să dea mâna cu el, deşi este un prieten de la Roma.

Senatul de la Roma somează!

“Căci nişte corabii din Chittim vor înainta împotriva lui, iar el deznădăjduit, se va întoarce înapoi. Şi, mânios împotriva legământului sfânt, nu va sta cu mâinile în sân, ci la întoarcere va arăta favoare celor ce vor părăsi legământul sfânt.” Daniel 11:30

Istoria confirmă profeţia:

Numele regiunii de jur şi dincolo de Cipru era dat după oraşul Kition. Probabil, la origini regiunea a fost populată de o ramura a hitiţilor, care au fost cuceriţi de greci, după războiul Troian. Navele de luptă ale delegaţiei condusă de ambasadorul Romei, Caius Popilius Laenas, au sosit în Egipt via Grecia – Cipru. Ambasadorul îi înmânează o somaţie de a lăsa în pace Egiptul, care era aliatul Romei. Era şi "grânarul Romei", deoarece romanii se aprovizionau cu grâu din Egipt. Antiochus cere un răgaz de gândire. Atunci ambasadorul desenează un cerc în jurul lui Antiochus şi îi dă de înţeles că trebuie să decidă acolo, trecând de această linie, intra în război cu Roma. Antiochus cunoştea bine puterea Romei, cedează şi se intoarce în ţara sa, în acord cu proverbul: Fuga-i ruşinoasă, dar e sănătoasă. În drum spre casa, ca să îndrepte din ruşine, se implică din nou în treburile din Iudeea, arătând favoare acelor evrei care au rupt legământul sfânt, făcându-se păgâni.

Profanarea sanctuarului de la Ierusalim

"Nişte oşti trimise de el vor veni şi vor profana sfântul locas al cetăţii, vor face să înceteze jertfa cea necurmată şi vor aşeza urăciunea pustiitorului." Daniel 11:31

((Atenţie: a nu se confunda această profeţie cu o altă profeţie (Daniel 9:24-27), care vorbeşte de un alt timp şi alt neam păgân, de romani.))

Istoria confirmă profeţia:

După ce Antiochus Epifanes l-a demis pe marele preot Iason Oniadul în anul 172, în locul lui l-a instalat pe Menelaus Tobiadul (fratele lui Simon Tobiadul), care susţinea mai bine politica de elenizare a evreilor, pe când Iason, deşi elenizant, nu era atât de zelos.

Neâmpăcat cu ideea demiterii, în timp ce Antiochus era a doua oră în Egipt (169), fostul mare preot Iason a răspândit zvonul ca regele murise şi cu o mie de ostaşi a pus stăpânire pe Ierusalim, instalându-se din nou ca mare preot (anul 168).

Însă oştile lui Antiochus Epifanes revin din nou şi fac ravagii în Ierusalim, ucigând o mulţime de cetăţeni şi repun în funcţie pe Menelaus. Apoi interzic total închinarea la Yehova Elohim, Dumnezeul adevărat şi interzic orice practică strămoşească a evreilor sub pedeapsa cu moartea. În templu este instalat statuia lui Jupiter Olimpus. Pe altarul lui Dumnezeu este adusă ca jertfă o scroafă.

Iason fuge din nou la amoniţi şi de acolo în Egipt, apoi ajunge pribeag până în Sparta, unde moare.

Începutul revoltei împotriva păgânizării forţate

"Va ademeni prin linguşiri pe cei care rup legământul. Dar aceia din popor care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămâne tari şi vor acţiona." Daniel 11:32

Istoria confirmă profeţia:

Din faţa păgânizării forţate, în anul 167, Matatia, un preot ce slujea la templul de la Ierusalim s-a întors în oraşul său natal, Modein. Dar păgânizarea forţată a ajuns şi acolo. Să citim relatarea istorică, cum procedau şi ce linguşiri ademenitoare foloseau păgânii:

1Macabei 2:

15. Şi au venit cei trimişi de la rege, care sileau pe cei din cetatea Modein să părăsească pe Dumnezeu şi să jertfească.

16. Şi mulţi din Israel au mers la ei; iar Matatia şi fiii lui s-au adunat acolo.

17. Şi răspunzând cei de la rege, au zis lui Matatia: Căpetenie mare eşti şi mărit în cetate şi întărit cu fii şi fraţi.

18. Acum dar vino întâi şi fă porunca regelui, precum au făcut toate neamurile şi bărbaţii lui Iuda, cei care au rămas în Ierusalim, şi vei fi tu şi casa ta dintre prietenii regelui, şi tu şi fiii tăi vă veţi mări cu argint şi cu aur şi cu daruri multe.

Preotul evreu Matatia şi opozanţii regimului păgân s-au strâns cu toţii în pustiu şi au pornit nesupunerea.

Rezistenţa până la moarte în asuprire

"Înţelepţii poporului vor învăţa pe mulţi. Unii vor cădea de sabie şi de flacără, de captivitate şi de jaf, multe zile." Daniel 11:33

Istoria confirmă profeţia:

Relatările cărţilor lui Iason din Cirene, ale Macabeilor şi ale lui Iosif Flaviu, descriu această epopee măreaţă a sacrificiului de sine, a credinţei dârze şi a rezistenţei până la moarte. Chiar asupritorii sunt şocaţi de ce pot îndura copiii lui Dumnezeu. O femeie credincioasă îşi vede murind toţi cei şapte fii, în cele mai crunte chinuri, ca apoi să urce şi ea, ca o pecete pe altarul mărturiei credinţei. Peste tot sunt martiri. Toţi mor cu credinţa în înviere pe buze şi cu încredinţarea că asupritorii vor fi pedepsiţi chiar în această viaţă (ceea ce s-a şi întâmplat), iar în era care va veni vor fi lipsiţi de viaţa eternă...

1Macabei 1:65. Iar mulţi din Israel s-au întărit şi au pus legământ întru sine, ca să nu mănânce necurat.

66. Şi mai bine au voit a muri, decât a se pângări cu mâncăruri necurate şi a călca legea cea sfântă; pentru aceea au primit moartea.

67. Şi mare urgie a venit peste Israel.

Rândurile opoziţiei se îngroaşă cu făţarnici

"Când vor cădea, vor fi ajutaţi puţin, dar mulţi se vor uni cu ei din făţărnicie." Daniel 11:34

Istoria confirmă profeţia:

Asupritorii au decis ca cei ce nu se vor converti forţat să fie ucişi. Au ucis fără nici o milă, în deşert, cam o mie de refugiaţi, într-o zi de sabat. Atunci opoziţia hotărăşte, că este îndreptăţită să recurgă la rezistenţă armată, chiar şi într-o zi de sabat. Războiul de gherilă este încununat de succes. Când grecii şi aliaţii lor (evreii păgânizaţi) au început să piardă teren, mulţi care până atunci au stat de partea grecilor, au schimbat tabăra, doar din interes, ca sa îi jefuiască pe aceştia. Ei luau din prăzi lucrurile de preţ, închinate zeilor, care după lege trebuiau distruse.

Şi dintre cei înţelepţi se vor poticni

"Şi dintre cei înţelepţi vor cădea (poticni), (căci) vor fi încercaţi, curăţiţi şi albiţi până la timpul sfârşitului (“timpul hotărât” Douay-Rheims Bible), deoarece mai e încă e un timp rânduit (până atunci)." Daniel 11:35

(Atenţie: după cum vedem sunt două variante de redare, una sesizată de traducătorii de la versiunea susnumită. Cea autohtonă, este oarecum ambiguă, ca şi cum ar plasa profeţia undeva în afara contextului ei.)

Istoria confirmă profeţia:

Din nefericire, după moartea lui Matatia, liderii marcanţi ai revoltei anti-păgâne au deturnat atenţia de la ajutorul lui Dumnezeu, înspre ajutor păgân, scriind la Roma pentru ajutor. Astfel, s-au împrietenit iarăşi cu "lumea", iar lumea le-a adus sfârşitul (căderea din har).

Antiochus devine "Epimanes" (Nebunul)

"Şi regele va face ce va voi, se va înălţa, se va slăvi mai presus de toţi dumnezeii şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor şi va prospera până se va umple indignarea (lui Dumnezeu), căci ce este hotărât (împotriva lui) se va împlini." Daniel 11:36

Istoria confirmă profeţia:

Antiochus devine exagerat de mândru de realizările sale şi se comportă ca atare, în special faţă de evrei şi Dumnezeul lor. De aceea i s-a dat porecla "Epimanes" (Nebunul). Sfârşitul lui tragic arată că nu te poţi pune în luptă cu Dumnezeu, fără să suporţi consecinţe tragice. Numai un om complet nebun, posedat de Diavolul, mai are aşa tupeu, spre pierzarea lui.

Antiochus schimbă macazul religios

“Nu va ţine seama nici de dumnezeii părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor (sale); nu va ţinea seama de nici un alt dumnezeu (din panteonul părinţilor săi), ci se va slăvi pe sine mai presus de toţi.” Daniel 11:37

Istoria confirmă profeţia:

Antiochus Epifanes a dorit să facă o reformă religioasă în tot regatul său, ca toţi supuşii săi să fie un singur popor, cu o singură formă de religie. Ce însemna asta? Asta însemna ca noua formă de religie să fie dictată de Antiochus, el trebuind cinstit ca manifestarea (epifania - întruchiparea) unui zeu.

1Macabei 1:

43.	Şi a scris regele Antioh la toată împărăţia sa să fie toţi un popor şi să părăsească fiecare legea sa.
44.	Şi au primit toate neamurile cuvântul regelui.

Descrierea pe care o face cartea Macabeilor arată ca “zeul” Antiochus îşi închipuia că are puteri supranaturale:

2Macabei 9:8

Şi celui care i se părea că şi peste valurile mării împărăţeşte din pricina trufiei pe care o avea peste firea omenească, şi socotea că va pune în cumpănă munţii cei înalţi, acum, smerit fiind până la pământ, într-o lectică era purtat, arătând către toţi puterea lui Dumnezeu prin pilda sa.

Antiochus introduce închinarea unui zeu străin, considerându-se "epifania" (aratarea, întruchiparea) acestuia

"În schimb, va cinsti pe dumnezeul forţelor armate (eloah al-mauzim); acestui dumnezeu pe care nu-l cunoşteau părinţii săi, îi va aduce cinste cu aur şi argint, cu pietre scumpe şi lucruri de preţ." Daniel 11:38

Istoria confirmă profeţia:

Şcolit în cercurile savante de la Roma, Antiochus face cunoştinţă cu divinităţile romanilor, printre care locul suprem îl ocupa Jupiter Optimus Maximus (popularizat la greci ca Jupiter Olimpianul). Fie din considerenţe politice, fie din considerenţe religioase el impune închinarea la acest zeu, al cărui mit se diferenţia de cel al lui Zeus. În acel timp imaginea lui Zeus începe să pălească în ochii filozofilor greci, fiind considerat un zeu prea barbar, preluat de la hitiţi, de la care grecii au cucerit multe teritorii. Printre altele, în mitologia lui Zeus, el îl detronează pe tatăl său, Cronos, pe care îl castrează. Mai face şi alte lucruri înfiorătoare şi scârboase. Sub critica filozofilor greci, ca Pitagora din Samos, mitologia lui Zeus este repudiată şi este sortită să moară în tăcere cum a murit şi mitologia lui Pan, iar atenţia este îndreptată spre zeii din Media şi Persia, de unde este importat Mithra sub numele de Apollo, zeul îndrăgit de femei. Dar Antiochus merge mai departe şi nu ţine cont nici de zeul hitit Zeus, nici de zeul persan Mithra, ci importă zeul romanilor, pe Jupiter, al cărui personificare umană se credea.

Despre Jupiter se credea că este:

Jupiter Stator - Protectorul forţelor armate, dă statornicie în luptă, întăreşte ostaşii slabi

Jupiter Peretrius - Protectorul cuceririlor armate

Jupiter Fulguralis - Protectorul atacatorilor, cel ce ajută în lupte cu fulgerul său

Jupiter Terminus - Protectorul hotarelor

Jupiter Fluvialis - Protectorul fluviilor (poate aduce ploaie şi poate opri uraganele şi revărsarea fluviilor)

Jupiter Optimus Maximus - Cel mai mare şi cel mai bun tată

Se vede că în primul rând era un zeu al războinicilor şi apoi al agricultorilor. Antiochus fiind un militar, i-a dat întâietate. În regatul său, statuile lui Jupiter au fost modelate după chipul lui Antiochus, practică întâlnită la romani, inclusiv pe vremea lui Constantin Cel Mare, al cărui chip a fost model pentru statuia lui Mithra alias "Sol Invictus" (Soarele Invincibil). Investiţiile pe care Antiochus Epifanes le-a făcut pentru a sprijini noua religie, au fost impresionante.

Antiochus împarte favoruri celor ce sunt de acord cu politica lui religioasă

“Şi în cetăţile întărite va lucra aşa cu ajutorul (în numele) acestui dumnezeu străin: cui îl va recunoaşte, îi va da mare cinste, îl va face să domnească peste mulţi, şi le va împărţii moşii ca răsplată.” Daniel  11:39

Istoria confirmă profeţia:

În cetăţile cucerite, Sidon, Pelusium, Memphis, Ierusalim, etc., el lucrează după această strategie şi darurile conving pe oportunişti să i se alăture.

Întărirea din nou a profeţiei

“La timpul sfârşitului (“La timpul fixat“ versiunea Douay-Rheims Bible),  regele de la sud se va împunge cu el. Şi regele de la nord se va năpusti ca o furtună peste el, cu cară şi călăreţi şi cu multe corăbii. Va înainta asupra ţărilor lui, se va revărsa ca un râu şi le va îneca.” Daniel 11:40

Faptul ca îngerul repetă din nou profeţia, arată că împlinirea ei era certă, aducând noi amănunte.

Istoria confirmă profeţia:

După ce regele de la sud a căutat să reanexeze teritoriile cucerite de regele de la nord, Antiochus Epifanes exact aşa a făcut în prima sa campanie împotriva Egiptului. A fost ca un râu revărsat şi nimeni nu l-a oprit până în inima Egiptului.

Ocuparea Iudeii reconfirmată, numirea ţărilor care vor scăpa

“Va intra şi în ţara cea râvnită şi mulţi vor cădea. Dar acestea vor scăpa din mâna lui: Edomul, Moabul şi o mare parte a fiilor lui Amon.” Daniel 11:41

Istoria confirmă profeţia:

Edomul, Moabul şi o bună parte din Amon îşi păstrează suveranitatea, dovadă fiind şi faptul că marele preot Iason Oniadul fiind deposedat de Antiochus Epifanes, a fugit după ajutor în Amon, de două ori.

Confirmarea ocupării  multor ţări, inclusiv a Egiptului

“Îşi va întinde mâna peste felurite ţări şi ţara Egiptului nicidecum nu va scăpa.” Daniel 11:42

Istoria confirmă profeţia:

S-a întâmplat întocmai. Ţările subjugate de regatul de la sud au trecut sub dominaţia regelui de la nord, Antiochus Epifanes. Pentru puţin timp, chiar şi Egiptul, în timpul primei campanii militare.

Bogăţiile Egiptului trec în custodia lui Antiochus Epifanes

“Ci se va face stăpân peste locurile tainice (tezaurele) de aur şi de argint şi pe toate lucrurile scumpe ale Egiptului, libienii şi etiopienii vor veni la treptele (tronului) său.” Daniel 11:43

Istoria confirmă profeţia:

Antiochus Epifanes se întoarce din prima sa campanie militară împotriva Egiptului, cu mari bogăţii. Libienii şi etiopienii i se închina, punându-se sub suveranitatea lui.

Însă se arată nori negrii de la răsărit şi de la nord

“Dar veştile din răsărit şi de la nord îl vor înspăimânta şi atunci va porni cu o mare mânie, ca să prăpădească şi să nimicească cu desăvârşire pe mulţi.” Daniel 11:44

Istoria confirmă profeţia:

Antiochus Epifanes primeşte nişte veşti ce îl înspăimântă. Evreii conduşi de marele preot mazilit chiar de el, Iason, se revoltă şi cu ajutor amonit pun stăpânire pe Ierusalim. Teritoriile din răsărit, dinspre Armenia şi Iran se revoltă şi ele. Romanii sunt pe cale să pornească şi ei. Se împacă de urgenţă cu romanii şi porneşte o campanie furibundă împotriva răsculaţilor de la răsărit.

Sfârşitul dezastruos al lui Antiochus Epifanes

“Şi îşi va întinde al său palat de cort (militar) între mări şi frumuseţea muntelui sfânt. Apoi îl va ajunge sfârşitul şi nimeni nu-i va fi în ajutor.” Daniel 11:45

Istoria confirmă profeţia:

Traseul pe care l-a urmat Antiochus Epifanes, după ce este întors de senatul de la Roma din a doua sa campanie militară împotriva Egiptului, este descris în linii mari ca între mări şi un munte sfânt. Muntele sfânt este Sionul, iar frumuseţea sfântă a muntelui este templul, iar teritoriile dintre mări fiind teritoriile dintre Marea Mediterană şi Marea Caspică. După ce Antiochus Epifanes îl alungă pe pretendentul Iason din Iudeea şi restabileşte ordinea impusă de el cu mari atrocităţi, pleacă înspre teritoriile sale răsculate din Armenia şi Iran. Dupa unele mici succese repurtate, este aproape linşat la tentativa de jefuire a unui templu. După acest act nefericit, Antiochus aude vestea rebeliunii Macabeilor şi turbează de mânie. Porunceşte cale întoarsă armatei înspre direcţia Ierusalim şi impune un galop mai mare vizitiului care mâna carul său de luptă. Numai că neţinându-se bine la o groapă, Antiochus este proiectat afară din carul de luptă şi are de suferit îngrozitor de pe urma leziunilor infectate.

Iată cum istoriseşte a doua carte a Macabeilor ultimele sale zile de agonie şi chin:

Capitolul 9

1.	Într-aceeaşi vreme s-a întâmplat de s-a întors şi Antioh fără de cinste din locurile cele dinspre Persia.
2.	Că intrând în Persepolis, s-a apucat a jefui templul de acolo şi a asupri cetatea; şi alergând mulţimea la arme, l-a biruit şi aşa s-a întors cu ruşine.
3.	Iar când era el la Ecbatana, a aflat cele ce s-au întâmplat lui Nicanor şi cele ce au fost cu Timotei.
4.	Şi aprinzându-se de mânie, socotea că şi răutatea celor ce l-au gonit pe el să şi-o răzbune asupra Iudeilor; pentru aceea a poruncit celui care conducea carul său să mâne neîncetat, ca să sfârşească mai curând călătoria, silindu-l judecata cea cerească, căci cu trufie a zis: Mormânt Evreilor voi face Ierusalimul îndată ce voi sosi acolo.
5.	Iar Atotputernicul Domnul Dumnezeul lui Israel i-a lovit cu rană nevindecată şi nevăzută, căci, cum a sfârşit cuvântul, l-a apucat nesuferită durere în pântece şi amare chinuri ale celor dinlăuntrul lui.
6.	Şi suferea pe bună dreptate, căci el cu multe şi neauzite munci a chinuit cele dinlăuntru ale altora, iar el nicidecum n-a încetat de la semeţia sa.
7.	Ci încă şi de trufie era plin, de mânie foc suflând asupra Evreilor şi, poruncind să grăbească cu mergerea, s-a întâmplat de a căzut din carul care mergea tare şi căzătura fiind grea, toate mădularele trupului s-au zdruncinat.
8.	Şi celui care i se părea că şi peste valurile mării împărăţeşte din pricina trufiei pe care o avea peste firea omenească, şi socotea că va pune în cumpănă munţii cei înalţi, acum, smerit fiind până ia pământ, într-o lectică era purtat, arătând către toţi puterea lui Dumnezeu prin pilda sa.
9.	Căci din trupul acestui păgân izvorau viermi vii şi, trăind în chinuri şi în dureri, cădea de pe el carnea, şi de mirosul lui greu toată tabăra se îngreuia, neputând suferi duhoarea.
10.	Şi pe cel care cu puţin mai înainte i se părea că se atinge de stelele cerului, nimeni nu-l putea purta din pricina duhoriţi nesuferite.
11.	Atunci a început, fiind rănit, a înceta de la mulţimea trufiei şi a veni întru cunoştinţa sa, sub bătaia lui Dumnezeu şi sub sporul durerilor.
12.	Şi nici el singur nemaiputând a-şi suferi greul miros, aceasta a zis: "Drept este a se supune lui Dumnezeu şi cel care este pământean să nu se asemene Lui".
13.	Şi se ruga nelegiuitul acesta către Stăpânul Care nu voia a-l mai milui, aşa zicând:
14.	Că şi cetatea cea sfântă, la care se grăbea a veni ca să o asemene cu pământul şi să o facă mormânt, o va zidi şi o va face slobodă.
15.	Şi pe Evreii, pe care nici de îngropare nu-i socotea vrednici, ci împreună cu pruncii lor să-i lepede să fie mâncare păsărilor şi fiarelor, pe toţi aceştia întocmai cu Atenienii să-i facă.
16.	Şi templul cel sfânt, pe care mai înainte îl prădase, cu frumoase daruri să-i împodobească şi sfintele vase toate cu mult mai multe să ie dea înapoi şi cheltuielile care sunt trebuitoare la jertfe, din veniturile iui să le dea.
17.	Afară de acestea, că şi el se va face evreu şi va merge în tot locul cel locuit de oameni, mărturisind puterea lui Dumnezeu.
18.	Dar durerile nicidecum nu încetau, pentru că venise asupra lui judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu şi, deznădăjduindu-se, a scris Evreilor carte cu rugăciune, astfel:
19.	"Bunilor cetăţeni Evrei, bucurie multă şi sănătate şi fericire, regele şi căpetenia oştirilor, Antioh.
20.	De sunteţi sănătoşi împreună cu pruncii voştri şi ale voastre după voia voastră sunt, foarte bine ne pare, mulţumind prea marelui Dumnezeu cel din cer, întru Care nădăjduiesc.
21.	Şi eu bolnav zăcând, de cinstea şi de bună inima voastră cu dragoste îmi aduc aminte; întorcându-mă de la locurile cele din Persia şi căzând în boală grea, am socotit că este bine să mă îngrijesc de bunăstarea voastră.
22.	Nu mă deznădăjduiesc de mine, ci mare nădejde am că voi scăpa de boală.
23.	Şi aducându-mi aminte că şi tatăl meu, pe vremurile în care s-a războit în locurile cele de sus, a arătat pe cel care va fi după el,
24.	Ca, întâmplându-se ceva neaşteptat sau vreo neizbândă, să ştie cei din ţări cui s-a lăsat domnia şi să nu se tulbure.
25.	Afară de acestea, văzând că puternicii cei de aproape şi vecinii împărăţiei păzesc vremurile, aşteptând să vadă ce se va întâmpla, am pus în scaun pe fiul meu Antioh, pe care de multe ori, când umblam prin ţările cele de sus, la cei mai mulţi dintre voi îl adeveream şi-l întăream, şi am scris şi lui cele ce mai jos sunt scrise.
26.	Deci vă îndemn şi vă rog pe voi, ca, aducându-vă aminte de facerile de bine cele de obşte şi deosebi, fiecare să păzească credinţa către mine şi către fiul meu.
27.	Că bună nădejde am că el cu blândeţe şi cu iubire de oameni, urmând voia mea, va petrece cu voi.
28.	Astfel ucigătorul acela de oameni şi hulitorul a pătimit, foarte rele chinuri, şi aşa cum el altora a făcut, cu ticăloasă moarte, în ţară străină şi în loc muntos, şi-a sfârşit viaţa.
29.	Şi i-a adus trupul Filip, tovarăşul lui, care temându-se de Antioh, fiul lui, s-a dus în Egipt la Ptolomeu Filometor.

Mulţi au fost uimiţi să vadă că Dumnezeu cunoaşte mersul istoriei cu atâta precizie. Totuşi nu toţi. De exemplu filozoful Celsus din secolul II AD, care se credea mai înţelept şi vedea în ele doar dibăcia unui scrib evreu, priceput în arta cunoaşterii istoriei trecutului.

Aceste lupte au fost descrise de profetul Daniel, atât de fidel, încât acest filozof din antichitate, neavând cum să contrazică exactitatea lor istorică, a concluzionat că aceste profeţii au fost scrise cu mult timp după ce au avut loc acestea. Totuşi, dacă aşa ar sta lucrurile, cum de s-a împlinit atât de fidel profeţia despre nimicirea Ierusalimului, dărâmarea templului şi distrugerea Israelului? Oare nu ştia de ele? Ştia, dar tăcea. Aici nu se poate obiecta că aceste profeţii au fost scrise după evenimentele acestea! Deci logica lui Celsus a dat greş şi el ştia, dar nu se lăsa înduplecat. Dezamăgit şi negăsind răspunsul care să închidă gura creştinilor, sătul de atâta luptă împotriva Bibliei şi a lui Dumnezeu, nervii filozofului cedează la finalul vieţii, murind neâmplinit, pierzându-şi minţile. Ştia bine Cartea Profetului Daniel şi cunoştea bine cazul nebuniei lui Nebucadneţar, totuşi nu a luat seama la avertizmente (Deuteronom 28:28, Daniel capitolul 4). Oare noi le luăm? Sau mergem după nebuniile noastre, forţându-ne nervii până la maximum în împotrivirea faţă de Dumnezeu, ca şi Nebucadneţar, Antiochus şi Celsus?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Capitolul VIII

Nebucadneţar, un rege vestit, ce s-a crezut coleg cu Dumnezeu

-      Confirmat de istorie

 

Profeţia despre smerirea unui dumnezeu autoproclamat (cu Dumnezeu nu poţi fi coleg)

 

Dacă puneţi numele lui Nebucadneţar într-un motor de căutare pe un site biblic, veţi observa că apare foarte des în Biblie.

Nici un istoric important nu discută existenţa sa. Este bine confirmat în istorie.

Babilonul a fost un oraş din Haldeea, care a fost o provincie a imperiului Assirian. Assiria avea o capitală pe nume Ninive. Aici a fost trimis Iona, ca profet, cu un mesaj drastic de avertizare: Încă 40 de zile şi veţi pieri! Iona a refuzat misiunea de profet, ştiindu-le cruzimea şi temându-se de viaţa sa, a fugit în direcţie opusă, sperând că Dumnezeu este un dumnezeu local şi nu-l va găsi în altă parte. După ce Dumnezeu i-a dat o lecţie de supremaţie, Iona aceptă vrând nevrând misiunea de profet şi predică mesajul la Ninive, aşteptând minunea distrugerii. Când au auzit mesajul despre pieire, regele şi supuşii s-au speriat îngrozitor şi au ţinut o penitenţă drastică, promiţând schimbarea din rău în bine. Şi Dumnezeu i-a cruţat. Istoria o puteţi citi în Cartea Profetului Iona.

Însă cu timpul Ninive ajunge din nou un oraş păcătos, de top, şi cruzimea lor provoacă nemulţumirea regatelor cucerite şi exploatate.

O răscoală din imperiu a făcut ca forţele unite ale haldeilor, mezilor şi a altor popoare să prăbuşească acest imperiu puternic în ţărâna uitării. Oraşul a fost asediat şi inundat. Când a văzut că nu mai are scăpare, regele a dat ordin să fie incendiată reşedinţa regală, pierând astfel în foc, în loc să se predea.

În locul imperiului Assirian, s-a ridicat un nou imperiu, imperiul Babilonian, sub regele Nebucadneţar.

Acest rege ajuns important, a ajuns la stăpânire cu ajutorul lui Dumnezeu, deşi el credea că tot ce a făcut era rezultatul eforturilor proprii:

“Dar dacă un popor sau o împărăţie nu se va supune lui Nebucadneţar, împăratul Babilonului, şi nu-şi va pleca grumazul sub jugul împăratului Babilonului, voi pedepsi pe poporul acela cu sabie, cu foamete şi cu ciumă, zice Domnul, până îl voi nimici prin mâna lui.” (Ieremia 27:8)

Deşi a văzut minunata salvare a celor trei tineri evrei aruncaţi în foc (Daniel capitolul 3), care nu s-au închinat idolului făcut la porunca sa, totuşi a crezut că Dumnezeu este un fel de coleg cu el şi nu a ascultat de avertizările profetului Daniel:

“Pune capăt păcatelor tale şi trăieşte în neprihănire, rupe-o cu nelegiuirile tale şi ai milă de cei nenorociţi, şi poate că ţi se va prelungi fericirea!”

Profetul Daniel prezice istoria smeririi lui, ca o lecţie pentru regele arogant şi pentru toţi conducătorii lumii care se cred colegi cu Dumnezeu, astfel:

Daniel 4:1. "Nebucadneţar, împăratul, către toate popoarele, neamurile, oamenii de toate limbile care locuiesc pe tot pământul: Să aveţi multă pace!

2. Am găsit cu cale să fac cunoscut semnele şi minunile pe care le-a făcut Dumnezeul cel Preaînalt faţă de mine.

3. Cât de mari sunt semnele Lui şi cât de puternice sunt minunile Lui! Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică, şi stăpânirea Lui dăinuie din neam în neam!

4. Eu, Nebucadneţar, trăiam liniştit în casa mea şi fericit în palatul meu.

5. Am visat un vis care m-a înspăimântat; gândurile de care eram urmărit în patul meu şi vedeniile duhului meu mă umpleau de groază.

6. Am poruncit atunci să aducă înaintea mea pe toţi înţelepţii Babilonului ca să-mi tâlcuiască visul.

7. Îndată au venit vrăjitorii, cititorii în stele, haldeii şi ghicitorii. Le-am spus visul, şi nu mi l-au putut tâlcui.

8. La urmă de tot, s-a înfăţişat înaintea mea Daniel, numit Beltşaţar, după numele dumnezeului meu, şi care are în el duhul dumnezeilor celor sfinţi. I-am spus visul şi am zis:

9. "Beltşaţare, căpetenia vrăjitorilor, ştiu că ai în tine duhul dumnezeilor sfinţi şi că pentru tine nicio taină nu este grea; deci tâlcuieşte-mi vedeniile pe care le-am avut în vis.

10. Iată vedeniile care mi-au trecut prin cap când eram în pat. Mă uitam şi iată că în mijlocul pământului era un copac foarte înalt.

11. Copacul acesta s-a făcut mare şi puternic, vârful lui se înălţa până la ceruri şi se vedea de la marginile întregului pământ.

12. Frunza lui era frumoasă şi avea roade multe; în el se găsea hrană pentru toţi; fiarele câmpului se adăposteau sub umbra lui, păsările cerului îşi făceau cuibul în ramurile lui şi orice făptură vie se hrănea din el.

13. În vedeniile care-mi treceau prin cap în patul meu, mă uitam şi iată că s-a coborât din ceruri un străjer sfânt.

14. El a strigat cu putere şi a vorbit aşa: "Tăiaţi copacul şi rupeţi ramurile; scuturaţi-i frunza şi risipiţi roadele; fugăriţi fiarele de sub el şi păsările din ramurile lui!

15. Dar trunchiul cu rădăcinile lui lăsaţi-l în pământ şi legaţi-l cu lanţuri de fier şi de aramă în iarba de pe câmp, ca să fie udat de roua cerului şi să fie la un loc cu fiarele în iarba pământului.

16. Inima lui de om i se va preface într-o inimă de fiară şi vor trece şapte vremuri peste el.

17. Hotărârea aceasta a fost luată în sfatul străjerilor şi pusă la cale înaintea sfinţilor, ca să ştie cei vii că Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor, că o dă cui Îi place şi înalţă pe ea pe cel mai de jos dintre oameni!"

18. Iată visul pe care l-am visat eu, împăratul Nebucadneţar. Tu, Beltşaţar, tâlcuieşte-l, fiindcă toţi înţelepţii din împărăţia mea nu pot să mi-l tâlcuiască; tu însă poţi, căci ai în tine duhul dumnezeilor sfinţi."

19. Atunci Daniel, numit Beltşaţar, a rămas uimit o clipă, şi gândurile lui îl tulburau. Împăratul a luat din nou cuvântul şi a zis: "Beltşaţare, să nu te tulbure visul şi tâlcuirea!" Şi Beltşaţar a răspuns: "Domnul meu, visul acesta să fie pentru vrăjmaşii tăi, şi tâlcuirea lui, pentru potrivnicii tăi!

20. Copacul pe care l-ai văzut, care se făcuse atât de mare şi puternic, încât i se înălţa vârful până la ceruri şi se vedea de la toate capetele pământului;

21. copacul acesta a cărui frunză era aşa de frumoasă şi care avea roade atât de multe, şi în care era hrană pentru toţi, sub care se adăposteau fiarele câmpului şi în ramurile căruia îşi făceau cuibul păsările cerului,

22. eşti tu, împărate, care ai ajuns mare şi puternic, a cărui mărime a crescut şi s-a înălţat până la ceruri şi a cărui stăpânire se întinde până la marginile pământului.

23. Împăratul a văzut pe un străjer sfânt coborându-se şi zicând: "Tăiaţi copacul şi nimiciţi-l; dar trunchiul cu rădăcinile lui lăsaţi-l în pământ şi legaţi-l cu lanţuri de fier şi de aramă în iarba de pe câmp, ca să fie udat de roua cerului şi să stea la un loc cu fiarele câmpului, până vor trece şapte vremuri peste el."

24. Iată tâlcuirea acestui fapt, împărate, iată hotărârea Celui Preaînalt care se va împlini asupra domnului meu, împăratul.

25. Te vor izgoni din mijlocul oamenilor, vei locui la un loc cu fiarele câmpului şi îţi vor da să mănânci iarbă ca la boi; vei fi udat de roua cerului şi şapte vremuri vor trece peste tine, până vei cunoaşte că Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea.

26. Porunca, să lase trunchiul cu rădăcinile copacului, înseamnă că împărăţia ta îţi va rămâne ţie îndată ce vei recunoaşte stăpânirea Celui ce este în ceruri.

27. De aceea, împărate, placă-ţi sfatul meu! Pune capăt păcatelor tale şi trăieşte în neprihănire, rupe-o cu nelegiuirile tale şi ai milă de cei nenorociţi, şi poate că ţi se va prelungi fericirea!"

28. Toate aceste lucruri s-au împlinit asupra împăratului Nebucadneţar.

29. După douăsprezece luni, pe când se plimba pe acoperişul palatului împărătesc din Babilon,

30. împăratul a luat cuvântul şi a zis: "Oare nu este acesta Babilonul cel mare pe care mi l-am zidit eu ca loc de şedere împărătească, prin puterea bogăţiei mele şi spre slava măreţiei mele?"

31. Nu se sfârşise încă vorba aceasta a împăratului, şi un glas s-a coborât din cer şi a zis: "Află, împărate Nebucadneţar, că ţi s-a luat împărăţia!

32. Te vor izgoni din mijlocul oamenilor, şi vei locui la un loc cu fiarele câmpului, îţi vor da să mănânci iarbă ca la boi, şi vor trece peste tine şapte vremuri, până vei recunoaşte că Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi că o dă cui vrea!"

33. Chiar în clipa aceea s-a împlinit cuvântul acela asupra lui Nebucadneţar. A fost izgonit din mijlocul oamenilor, a mâncat iarbă ca boii, trupul i-a fost udat de roua cerului, până i-a crescut părul ca penele vulturului şi unghiile, ca ghearele păsărilor.

34. După trecerea vremii sorocite, eu, Nebucadneţar, am ridicat ochii spre cer şi mi-a venit iarăşi mintea la loc. Am binecuvântat pe Cel Preaînalt, am lăudat şi slăvit pe Cel ce trăieşte veşnic, Acela a cărui stăpânire este veşnică şi a cărui Împărăţie dăinuie din neam în neam.

35. Toţi locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: "Ce faci?"

36. În vremea aceea mi-a venit mintea înapoi; slava împărăţiei mele, măreţia şi strălucirea mea mi s-au dat înapoi; sfetnicii şi mai marii mei din nou m-au căutat; am fost pus iarăşi peste împărăţia mea, şi puterea mea a crescut.

37. Acum, eu, Nebucadneţar, laud, înalţ şi slăvesc pe Împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui sunt adevărate, toate căile Lui sunt drepte, şi El poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie!"

 

Împăratul Nebucadneţar este în cele din urmă conştient de nebunia pe care a făcut-o şi prin mila lui Dumnezeu este repus în slava lui de rege. Acest capitol nici nu ar trebui comentat. Este vorba despre un om arogant care a încercat să fie coleg cu Dumnezeu. Deşi este un păcătos plin de vicii, el formează opinia publică despre închinare, el face cultul şi el dictează cum să se închine oamenii (Daniel capitolul 3). Dumnezeu îl avertizează şi îi dă un timp de un an, pentru gândire, dar fără rezultat.

Mulţi au încercat de-a lungul istoriei şi mai încearcă şi azi această aroganţă teribilă. Unii o gândesc dar nu o zic, alţii chiar o zic uneori, fie în familie, fie la locul de muncă, fie în gaşcă, fie în scoli, administraţie, lagăre sau închisori, fie în armată, fie în partid: „EU SUNT DUMNEZEU AICI! EU FAC CE VREAU AICI, EU FAC LEGEA AICI!” Şi apoi sunt striviţi de evenimente, arătând cine sunt ei cu adevărat.

 

          Desigur că mulţi dintre noi, ne temem în faţa acestora. Şi nu mai avem curajul necesar în faţa tupeului acestora, ca Daniel: „Pune capăt păcatelor tale şi trăieşte în neprihănire, rupe-o cu nelegiuirile tale şi ai milă de cei nenorociţi, şi poate că ţi se va prelungi fericirea!" Ajungem să ne temem de ei mai mult decât de adevăratul Dumnezeu şi ca să scăpăm de consecinţe, executăm orbeşte ordinele acestora, fie bune, fie rele, fie amestecate, bune cu rele. Şi apoi ne sufocăm şi uneori chiar murim din cauza prostiei noastre induse de această frică morbidă de oameni. Dar avem o scuză teribilă! Şi ne lamentăm la fel ca cei de pe timpul lui Hitler: „Toţi au făcut la fel, ce era să fac? Am executat un ordin pe care toţi l-au executat! Nu oi fi eu buricul pământului! Ce putea face un singur om?!”

Uneori consecinţele sunt teribile. Când ţapii pier şi turma piere! Aşa a pierit şi acest imperiu, prin nebunia făcută de un alt tiran, care se credea coleg cu Dumnezeu, neânvăţând nimic din lecţia dură, dată lui Nebucadnear. Mesajul este clar: Cu Dumnezeu nu poţi fi coleg! Nimeni nu poate fi unul dintre dumnezei. El este suprem. El este unic. El este singurul Dumnezeu (Exodul 20). Restul sunt dumnezei falsi, vremelnici.

         

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Capitolul IX

Învăţămintele dintr-o profeţie veche

-      Confirmarea ei în istorie

 

Extraordinara profeţie despre cele 70 de săptămâni de ani şi învăţămintele ce le putem trage

Daniel capitolul 9

 

Profeţia din capitolul 9 al cărţii profetului Daniel fixează clar derularea unor evenimente, care s-au împlinit cu exactitate.

Aceasta era o profeţie privitoare la Israel şi fixa 70 de săptămâni începând “de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), Cârmuitorul” (Daniel 9:25).

 

Cuprinsul profeţiei

 

În versetele 24-27 găsim că “70 de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău”, grupate în două perioade, 69 de săptămâni şi 1 săptămână (69+1=70).

 

Aceste săptămâni începeau “De la darea poruncii pentru rezidirea Ierusalimului” şi includeau “şapte săptămâni şi şase zeci şi două de săptămâni (7x7 + 62x7 ) arătând când anume va apare Mesia şi apoi ultima săptămână despre care se spunea că la jumătatea ei, El avea să fie “stârpit”.  Făcând calculul de 69×7=483 de ani, aceştia sunt calculaţi de la decret şi până la venirea lui Mesia.

 

Când s-a dat decretul pentru rezidirea Ierusalimului, ca cetate de scaun al Iudeei, cu ziduri şi porţi de apărare? Aceasta a fost dată la porunca regelui persan Artaxerxe la cererea lui Neemia: “…trimite-mă în Iuda, la cetatea mormintelor părinţilor mei, CA SĂ O ZIDESC DIN NOU” (Neemia 2:5). Data acestui decret este: “luna Nisan a anului al douăzecilea al împăratului Artarxerxe” adică luna Nisan 445 î.H.

 

Evanghelistul Luca ne prezintă botezul Domnului Isus (Luca 3), care avea să fie Uns (investit) la Iordan prin Duhul Sfânt al Tatălui ceresc pentru a fi "Cârmuitorul" prezis de prorocul Daniel.  Prin inspiraţie divină, el notează că acest lucru s-a întâmplat “în cel de-al cincisprezecelea an al domniei lui Tiberiu Cezar” (Luca 3:1). Împăratul Tiberiu şi-a început domnia la 19 august anul 14 d.H., al cinsprezecilea an fiind în anul 29 d.H., exact 483 de ani de la porunca pentru rezidirea Ierusalimului.

 

După ce nu a fost recunoscut de popor ca Mesia, Domnul Isus s-a pregătit temeinic pentru ceasul sfârşitului său, ştiind toate ce urmau să vină (Ioan 2:4; 7:8; 8:20). Nu i-a fost greu să trăiască trei ani şi jumătate cu gândul că va fi "stârpit" şi încă groaznic, după cum vedem în consemnările din Evanghelia după Ioan, era tulburat:

 

“Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice?… Tată, izbăveşte-Mă din ceasul (subl. ns.)  acesta?… Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul  acesta!” (Ioan 12:27).

 

Acest zbucium îl vedem cel mai bine descris în Gărdina Gheţimani:

Luca 22:39. După ce a ieşit afară, S-a dus, ca de obicei, pe Muntele Măslinilor. Ucenicii Lui au mers după El.

40. Când a ajuns la locul acela, le-a zis: "Rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită."

41. Apoi S-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră, a îngenuncheat şi a început să Se roage,

42. zicând: "Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi facă-se nu voia Mea, ci a Ta."

43. Atunci I s-a arătat un înger din cer, ca să-L întărească.

44. A ajuns într-un chin ca de moarte şi a început să Se roage şi mai fierbinte; şi sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge care cădeau pe pământ.

45. După ce S-a rugat, S-a sculat şi a venit la ucenici; i-a găsit adormiţi de întristare

 

În acelaşi timp cunoştea şi soarta templului, a Ierusalimului şi a întregii ţări, căci văzând cetatea măreaţă a izbucnit în plâns ştiind ce o aşteaptă:

 

”Dacă ai fi cunoscut şi tu măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile când vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strânge din toate părţile; te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră peste piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată.” (Luca 19:42-44).

 

Şi acum comparaţi cu ce spune profeţia din Cartea Profetului Daniel:

Daniel 9:26. După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi Sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit, şi împreună cu el, şi pustiirile.

Între 66 şi 135 AD ce a mai rămas din Israel, a fost distrus de către romani cu desăvârşire.

 

Cărturarii Ierusalimului ştiau că se împliniseră cei 483 de ani şi toată lumea era în fierbere, că venise vremea profeţiei rostită de Zaharia: Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe. (Zaharia. 9:9; Matei 21:4-5).

 

Luca 3:15. Fiindcă norodul era în aşteptare şi toţi se gândeau în inimile lor cu privire la Ioan, dacă nu cumva este el Hristosul,

16. Ioan, drept răspuns, a zis tuturor: "Cât despre mine, eu vă botez cu apă; dar vine Acela care este mai puternic decât mine şi căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc.

 

De ce nu a fost acceptat ca Mesia? Fiindcă cărturarii vremii aveau o altă viziune despre Mesia. Ei luau din profeţii numai ce le plăcea, ce îi încânta, vedeau doar un biruitor şi un cuceritor, deşi Sfintele Scripturi arătau clar că Mesia va fi prima dată un om al suferinţei şi apoi un biruitor, un smerit şi apoi un cuceritor. De aici putem învăţa o lecţie importantă: să nu luăm din profeţiile Sfintelor Scripturi numai ce ne place. Ne place să citim mult şi să cunoaştem multe, atenţie deci după cine ne luăm, după oameni cu idei selective sau după totalitatea mesajului din Sfintele Scripturi.

 

Toţi ştim că Dumnezeu ne iubește atât de mult (Ioan 3:16) și dorește să fim salvați (2 Petru 3:9). Ne farmecă cuvântul “iubit”. Dar câţi lumăm aminte şi la cuvântul “piară”. Acelaşi Dumnezeu care iubeşte atât de mult, spune că ne lasă să pierim, atât de uşor. Căci acelaşi Dumnezeu ne-a şi avertizat atât de mult. Când Dumnezeu ne avertizează atât de mulţi ani, cum a făcut-o prin profeţia lui Daniel despre pieirea Ierusalimului şi a Iudeei, ne lasă să pierim atât de uşor şi nefericit. Prin Biblie, pe care profeţiile o certifică în mod clar să fie numită “Sfânta Scriptură”, Dumnezeu ne-a avertizat de asemenea, de evenimentele catastrofale care vin şi pe care Domnul Isus le-a numit “sfârşitul” (Matei 24:14)! Timp de 2000 de ani Dumnezeu ne tot avertizează, prin Biblie, şi El ne tot îndeamnă să fugim de mânia care vine, cum i-a avertizat şi pe evrei (Ioan 3:36) şi să fim eroi ai credinţei, salvându-ne şi salvând şi pe alţii! Dacă nu, vom fi o generaţie de sacrificiu, cum au fost cei asediaţi şi ucişi de trupele imperiale romane. Dar unii spun fără grijă, mai mult ca să îşi ascundă necredinţa, salvând aparenţele: “Nu vom ajunge noi timpurile acelea! Cine ştie când vor fi?” Oare chiar aşa de greu ne va fi să discernem timpurile?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Capitolul X

Ultimul “dumnezeu” nebun

-      Va fi confirmat în viitor sută la sută - Nu poţi să fii un dumnezeu, dacă eşti om

 

Ce spune profetul Daniel despre Antichrist?

Daniel capitolul 7

 

Profetul Daniel a profeţit că în timpul sfârşitului se va ridica pe scena istoriei un VIP-ul politic ateu, care va conduce lumea împotriva lui Dumnezeu.

- VIP înseamnă “very important person”, persoană foarte importantă.

 

E la modă să fii la modă. Unii cred că este un avantaj să fii la modă, să fii în trend cu moda şi acţionează ca atare. Asta îmi aminteşte de povestea Hainele Cele Noi Ale Împăratului, de Hans Christian Andersen. Azi mâine ne vom trezi că numai copii vor mai avea curajul să înfrunte o himeră sau alta dacă aceasta va fi la modă.

 

Somnul raţiunii, naşte monştrii

 

Ca şi în povestea lui Andersen, poate veni un şarlatan sau o clasă de şarlatani de primă mână, care să profite de pe urma credulităţii oamenilor şi să-şi instituie propria lor hegemonie intelectuală, economică şi politică peste semenii lor, înrobindu-i într-o formă sau alta. Şi tocmai despre un astfel de mare şarlatan vorbeşte Cartea Profetului Daniel, care va aboli democraţia, precum şi legile şi obiceiurile etico-morale scrise şi nescrise ale democraţiei, moştenite din neam în neam şi va instaura monarhia lui absolutist-utopistă de tip science fiction. Ca oricui tiran, îi va păsa de oameni cât negru sub unghie. Orice opoziţie cât de mică va fi aspru sancţionată, iar cele mari, vor aduce pedeapsa capitală. El şi acoliţii lui se vor bucura că de acum se pot juca dea dumnezeu, până ce vor pune în pericol însăşi existenţa oricărei vieţi pe planeta Pământ.

 

Studiind această profeţie, creştinii din primul secol, au numit acest personaj ambiţios şi nespus de arogant cu supranumele de “Antichristul”.

 

Conform profeţiei, Anticristul este o persoană forte importantă, un VIP POLITIC de talie mondială care trebuie să apară la sfârşit, ca Lider Politic Suprem (un fel de viitor preşedinte al omenirii, cu puteri absolute, dictator):

Daniel 7:

24. Cele zece coarne înseamnă că din împărăţia aceasta se vor ridica zece împăraţi. Iar după ei se va ridica un altul care se va deosebi de înaintaşii lui şi va doborî trei împăraţi.

25. El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme.

 

 În 1Ioan 2:18-22 se arată că "antichrist" poate deveni oricine care neagă pe Tatăl şi pe Fiul. Dar acesta este doar sensul secundar al expresiei "Antichrist".

         Însă cuvântul "Antichrist" are şi un sens principal “Antichristul” (articulat “hoti Antichristos” – “Antichristul acela”), de o importanţă aparte, care îl deosebeşte de toţi ceilalţi "antichrişti". El este descris în Biblie, ca fiind cel mai important personaj negativ de pe pământ, ca ultimul lider politic al Terrei, pe care Domnul nostru Isus Christos îl va nimici la prezentarea (parousia) măririi sale. Versetele din Biblie se completează reciproc.

       Apostolul Ioan scria: "Aţi auzit că vine Antichristul acela" 1Ioan 2:18. De unde au auzit? Evident că din Cartea Profetului Daniel, recomandata şi de Domnul Isus spre citire (Matei 24:15, Marcu 13:14).

 

Deci apostolul Ioan confirmă că era o astfel de învăţătură despre un Antichrist de seamă printre creştini. Cine a lansat această învăţătură şi pe ce considerente? Combate Ioan această învăţătură? Lasă el să se înţeleagă aşa ceva? Nu, nici vorbă. Însă spune că până la apariţia ultimului Antichrist, care va fi şi cel mai mare antichrist care a trăit vreodată, vor ieşi mulţi antichrişti, de talie mai mică. Ioan nu combate, ci completează învăţătura despre Antichrist. Îl avem pe Nero, Diocleţian, Iulian Apostatul etc., etc... Hitler, Stalin, Mussolini, Pol Pot, etc. toţi au fost antichrişti într-un fel sau altul, dar cel care va fi ultimul îi va întrece pe toţi. De unde putem şti asta?

         Atât profetul Daniel, cât şi apostolul Pavel au prezis apariţia unui om deosebit, care se va lupta împotriva lui Dumnezeu şi împotriva închinătorilor adevăratului Dumnezeu şi se va prezenta ca fiind el însusi un dumnezeu, cerând închinare, care i se cuvine numai lui Dumnezeu. Atunci mulţi se vor lepăda de creştinism. Asta va fi marea apostazie prezisă de apostolul Pavel la 2Tesaloniceni 2:3.       

  Este adevărat că până atunci au mai fost şi vor mai fi lepădări de credinţă, sau de anumite adevăruri fundamentale, însă acel eveniment prezis de Pavel le va întrece pe toate. Va fi apostazia apostaziilor, aşa cum şi ultimul Anticrist va fi antichristul antichriştilor.

       Să citim cu atenţie Daniel 7:19-26, 2Tesaloniceni 2:1-12 şi Apocalipsa 13:1-18. Aşadar, nu putem nega că "antichrist", nu ar avea şi un alt înţeles, secundar, cel arătat de apostolul Ioan. Însă înţelesul principal este acela pe care l-a numit şi el "Aţi auzit că vine Antichristul acela" (la singular) 1Ioan 2:18. Apostolul nu se ridică să combată această idee (cum fac unii astăzi), ci doar o parafrazează, dându-i şi un înţeles secundar, fără să schimbe însă înţelesul principal.

 

Închinarea la Antichrist

 

În Biblie se consemnează că Antichiristul nu numai că se va lupta împotriva democraţiei şi a legilor democratice, ci şi împotriva lui Dumnezeu şi a credincioşilor, şi va merge şi mai departe, pretinzând ca toţi oamenii de pe pământ să se închine lui:

2Tesaloniceni 2:3. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării,

4. potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte "Dumnezeu" sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.

Apocalipsa 13:8. Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului care a fost junghiat.

       Unde este “templul” lui Dumnezeu în contextul spuselor lui Pavel din 2Tesaloniceni 2:4? Este posibil să fie templul de la Ierusalimul, pe care evreii vor să îl reconstruiască? Da. Însă nu cunoştea apostolul Pavel, profeţia lui Daniel despre dărâmarea templului din Ierusalim, profeţie confirmată şi de Domnul nostru Isus (Daniel 9:26, Matei 24:1,2)? O cunoştea, căci era parte din mesajul evangheliei. Şi totuşi, fiind inspirat, el profeţeşte în mod indirect că acest templu va fi rezidit pentru a fi un locaş de cult al Antichristului, cel principal.

 

Când va avea loc acest eveniment?

 

Apostolul vorbeşte de o mare apostazie, după care urmează să vină Antichristul (2Tesaloniceni 2:3). Se gândea apostolul la apostazia creştinilor? Da. Evident nu al tuturor creştinilor, ci a multora dintre ei, căci avertizarea aceasta era parte din mesajul evangheliei (Matei 24:9,10).

Nici o biserică sau lăcaş de cult creştin nu va fi cruţat. Antichristul se va aşeza în toate lăcaşurile unde se aduce închinare. Gândiţivă câte biserici sunt pe lume! Ce o să facă cu ele? Evident că o să le transforme în lăcaşuri de cult unde se vor închina lui Antichrist. Aceeaşi soartă vor avea şi celelalte lăcaşuri de cult, fie evreieşti, fie musulmane, fie budhiste, etc., fiindcă Antichristul nu va cruţa nici o releigie, ci le va desfiinţa pe toate. Deci dacă templul din Ierusalim va fi rezidit, o să ajungă pe mâna lui Antichrist.

 

     După ce Antichrist câştigă încrederea mondială, el şi cu ceilalţi lideri ai lumii vor da un decret pentru distrugerea vechilor sisteme religioase şi acapararea conducerii totale a maselor acestora, instaurând un cult al personalităţii liderului statului, devenit global (Apocalipsa 17:16):

 
"Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, prezentându-se drept Dumnezeu" 2Tesaloniceni 2:4

"El va rosti cuvinte împotriva Celui Prea Înalt, va persecuta pe sfinţii Celui Prea Înalt (adică pe cei ce nu vor primi semnul fiarei) şi se va gândi să schimbe timpurile şi legea, şi ei vor fi daţi în mâinile lui, pentru un timp, două timpuri şi o jumătate de timp" Daniel 7:25 (adică 3,5 ani, exact cum scrie în cartea Apocalipsa)

"I s-a dat o gură care rostea lucruri mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze 42 de luni" Apocalipsa 13:5 (adică 3,5 ani exact cum scrie în cartea lui Daniel)"

     

       Într-adevar, scopul dintotdeauna al lui Satan Diavolul a fost ca să devină Dumnezeu şi oamenii să se închine lui. Să nu uităm că el lucrează foarte inteligent şi în mod viclean. El nu va veni să spună direct > "Eu sunt Satana, Diavolul, închinaţi-vă mie!"

         În Biblie se spune clar că cei ce aduc jertfe idolilor, dumnezeilor falsi, se închină de fapt demonilor. De ce? Deoarece demonii – acei îngeri rebeli - primesc această închinare. Aşa că Satana va primi închinare prin OMUL FĂRĂDELEGII, descris la 2Tesaloniceni 2. "Omul Făradelegii" este un alt nume descriptiv al lui Anticrist. Însă, ca un om să poată primi închinare, el trebuie să se autodeclare Dumnezeu. Va face acest om aşa ceva? Da > "Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, prezentându-se drept Dumnezeu."

          Cum va reuşi el acest lucru?

Să nu uităm că oamenii au deja Dumnezei tradiţionali, aşa că dacă el ar dori să fie proclamat Dumnezeu, trebuie să dea la o parte aceşti dumnezei tradiţionali, sau în cel mai bun caz să accepte şi închinarea la aceşti dumnezei tradiţionali, pe lângă închinarea adusa lui.

         Să fim atenţi, Apocalipsa arată clar că în cele din urmă sistemul politic ajuns pe mâinile lui, va NIMICI religiile tradiţionale care vor fi unite într-un mare sistem babilonic:

"Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe prostituată, o vor pustii şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca şi o vor arde cu foc."
Apocalipsa 17:16

 
      Deci, în cele din urmă, va rămâne o singură formă de închinare, închinarea la Omul Fărădelegii, închinarea la Antichrist.

      Prorocul Daniel şi Apostolul Pavel descriu şi ei foarte clar acest eveniment, dar cu alte cuvinte:

"El va rosti cuvinte împotriva Celui Prea Înalt, va asuprii pe sfinţii Celui Prea Înalt şi se va gândi să schimbe timpurile şi legea..." Daniel 7:25
"Nimeni sa nu va amageasca in vreun fel, caci nu va veni inainte de a fi venit lepadarea de credinta si de a se fi descoperit omul pacatului, fiul pierzarii, care se impotriveste si se inalta mai presus de tot ce se numeste "Dumnezeu" sau este vrednic de inchinare. Asa ca se va aseza in Templul lui Dumnezeu, prezentandu-se drept Dumnezeu."
2Tesaloniceni 2:3,4

Religia atee a viitorului

 

Dacă toate religiile tradiţionale vor fi desfiinţate, rămânând închinarea la un singur om, la Antichrist, ce fel de religie o fi asta, dacă nu o religie ateistă? Am folosit expresia "religie ateistă" pentru a arăta că nu va fi o religie tradiţională, în sensul tradiţional al cuvântului cu un D-zeu tradiţional în cer, deoarece ateiştii evoluţionişti, nu cred aşa ceva. Ei resping orice divinitate tradiţională, deoarece se ghidează după evoluţie.
Şi printre ateişti sunt filozofi care agreează ideea că noţiunea în sine - de "Dumnezeu" - nu este neapărat rea, din contră este chiar bună, că e bine să fie biserici, că e bine ca oamenii să creadă în cineva sau ceva înălţător din PUNCT DE VEDERE SOCIAL. Să fim atenţi ce mai spun ei, că ideea de Dumnezeu promovează evoluţia, argumentând însă, asupra faptului ca TERMENUL (de Dumnezeu) TREBUIE REDEFINIT.
Deci nu putem spune că închinarea la un om este o religie teistă, care acceptă că există un Dumnezeu supranatural, un Creator în sensul tradiţional al cuvântului. Nu! Dacă acest om ar accepta că există Satan şi că el este reprezentantul lui Satan, atunci ar trebui să explice şi ce s-a întâmplat cu Dumnezeu... În plus e ilogic, ca un om să câştige popularitate prin a afirma ca el este unealta lui Satan. Însă este logic, ca un om să câştige popularitate afirmând că nu există Dumnezeu, nici Satan, nici îngeri buni sau răi, că Biblia este un mit şi că evoluţia le explică pe toate. Această teorie evoluţionistă este foarte populară şi este venerată deja ca Biblia, ca Coranul sau ca orice alta carte considerată sfântă. Lui Satan nu-i pasă că Anticristul nu va crede în existenta Celui Rău. Satana va primi închinarea ce se va practica către Antichrist, deoarece puterea primită de Anticrist este de la el.

 

Ultima armă

 

Evident că există o diversitate, pe care unii o numesc evoluţie, dar numai în cadrul speciei, şi nu între specii, căci aşa a făcut Dumnezeu speciile să fie. Poneiul va fi cal întotdeauna, deşi diferă de caii obişnuiţi. Deşi este mic, nu va evolua niciodată în măgar şi nici în câine. Astfel, hotarele diversităţii sunt clar marcate de Dumnezeu peste care nici o specie nu poate trece.

 

Teoria evoluţiei este ultima armă a lui Satan, pe care o lanseză împotriva Creatorului Universului. Lumea va fi înşelată definitiv cu această armă. Aşa că nu este de mirare, de ce oamenii nu se vor pocăi, nici la cele mai crunte pedepse ce vor fi lăsate de Dumnezeu, expuse în Apocalipsa. Ei vor pune aceste fenomene pe seama capriciilor naturii şi vor exclude în continuare pe Creator, care ar fi putut să le vină în ajutor.

"Şi au hulit pe Dumnezeul cerului din cauza durerilor lor, şi nu s-au pocăit de faptele lor." Apocalipsa 16:11

 

Apariţia lui Antichrist este cu puţin timp înaintea venirii Domnului şi Mântuitorului nostru Isus.

        Apostolul Pavel scria ca Domnul Isus nu va veni până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi Antichristul (acest lider mondial al omenirii): 

 "1. În privinţa venirii Domnului nostru Iisus Hristos şi a adunării noastre împreună cu El, vă rugăm, fraţilor,

2. Să nu vă clintiţi degrabă cu mintea, nici să vă spăimântaţi - nici de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo scrisoare ca pornită de la noi, cum că ziua Domnului a şi sosit.

3. Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării,

4. Potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu." 2Tesaloniceni 2 

 

Aşadar prima dată este venirea lui Antichrist, urmată de marea lepădare de credinţă şi apoi venirea Domnului Isus. Cei care aşteaptă prima dată venirea Domnului şi apoi venirea lui Antichrist, vor râmâne surprinşi, dezamăgiţi şi nepregătiţi când se vor ivi acele vremuri. Antichristul nu va fi un om religios, în sensul tradiţional şi nu va da nici o lege duminicală obligatorie, cum se aşteaptă unii, bazându-se pe un verset sau altul, greşit înţeles. Din contră, trebuie să ne aşteptăm ca el să scoată Biblia în afara legii, deoarece creştinii o consideră autoritatea legală supremă pe pământ. Antichristul va fi autoritatea supremă a unui regim totalmente ateu, cu doctrine absolute şi radicale, la care numai comuniştii şi literatura science-fiction au cutezat să gândească. Nu va avea nimic de a face cu Biblia sau doctrinele unui cult anume. Cezarii  Romei  au  persecutat  pe creştini pentru că nu îi acceptau ca autoritate supremă a statului imperial care îi lansase. La fel va face şi Antichristul acela. Dar, e greu să te pui în luptă cu Dumnezeu. Numai nebunii o fac. El va fi ultimul. Ultimul “dumnezeu” nebun.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Capitolul XI

Cine citeşte să înţeleagă!

Nu are relevanţă dacă eu sau tu nu credem, cursul istoriei este fixat şi merge înainte, cum vrea Dumnezeu, nu cum vrem noi noi!

 

Ce legătură au cele spuse de Domnul Isus în Matei 24:20 şi cele spuse în Cartea Profetului Daniel? – Confirmarea lor în istorie

          Ce sens au următoarele cuvinte?

"Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici sâmbăta." Matei 24:20

Aceste cuvinte trebuie legate de ceva, adică de contextul apropiat. Pentru o înţelegere corectă, în primul rând trebuie legate de contextul de înaintea lor şi abia apoi de contextul de după. În contextul de înaintea lor, la Matei 24 ele se leagă de versetele 15-19 iar în Marcu 13 ele se leagă de versetele 14-17.

 

Ce ne spun aceste versete?

Matei 24:

15 De aceea, cînd veţi vedea ,urîciunea pustiirii`, despre care a vorbit proorocul Daniel, ,aşezată în locul sfînt` -cine citeşte să înţeleagă! - 16 atunci, cei ce vor fi în Iudea, să fugă la munţi; 17 cine va fi pe acoperişul casei, să nu se pogoare să-şi ia lucrurile din casă; 18 şi cine va fi la cîmp, să nu se întoarcă să-şi ia haina. 19 Vai de femeile, cari vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţîţă în zilele acelea!
Marcu 13:

14 Cînd veţi vedea ,urîciunea pustiirii` stînd acolo unde nu se cade să fie, - cine citeşte să înţeleagă-atunci cei ce vor fi în Iudea, să fugă la munţi. 15 Cine va fi pe acoperişul casei, să nu se pogoare, şi să nu intre în casă, ca să-şi ia ceva din ea. 16 Şi cine va fi la cîmp, să nu se întoarcă înapoi ca să-şi ia haina. 17 Vai de femeile cari vor fi însărcinate, şi de cele ce vor da ţîţă în zilele acelea!

Să vedem paralela acestor versete în Luca 21:

20 Cînd veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape. 21 Atunci, cei din Iudea să fugă la munţi, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă afară din el, şi cei de prin ogoare să nu intre în el. 22 Căci zilele acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce este scris. 23 Vai de femeile cari vor fi însărcinate, şi de cele ce vor da ţîţă în acele zile!

Cu siguranţă, aceste versete se refera la profetia din Daniel 9:

24 Şaptezeci de săptămîni au fost hotărîte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, pînă la încetarea fărădelegilor, pînă la ispăşirea păcatelor, pînă la ispăşirea nelegiuirii, pînă la aducerea neprihănirii vecinice, pînă la pecetluirea vedeniei şi proorociei, şi pînă la ungerea Sfîntului sfinţilor. 25 Să ştii dar, şi să înţelelgi, că dela darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, pînă la Unsul (Mesia), la Cîrmuitorul, vor trece şapte săptămîni; apoi timp de şasezeci şi două de săptămîni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strîmtorare. 26 După aceste şasezeci şi două de săptămîni, unsul va fi stîrpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni, va nimici cetatea şi sfîntul Locaş, şi sfîrşitul lui va fi ca printr'un potop; este hotărît că războiul va ţinea pînă la sfîrşit şi împreună cu el şi pustiirile. 27 El va face un legămînt trainic cu mulţi, timp de o săptămînă, dar la jumătatea săptămînii va face să înceteze jertfa şi darul de mîncare, şi pe aripa urîciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, pînă va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărît.``

Atenţie!

Versetul "Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici sâmbăta." Din Matei 24:20 nu are cum să se împlinească în viitor, căci s-a împlinit deja pe timpul apostolilor.

 

Din nefericire, ne pot încurca două lucruri, crezând că acest verset trebuie aplicat cu împlinire în viitor:

1. Dacă nu mergem la profeţia din Daniel 9:24-27 ca să vedem ce scrie acolo

2. Ne pot încurca anumite cuvinte de după contextul din Matei 24:20 şi Marcu 13:18 dacă nu le interpretăm corect.

          Ce spune contextul?

Să vedem ce spune contextul din Matei 24:20-21 şi Marcu 13:18-20

conform cu textul vechi latin, textul ajutător din paranteze îmi aparţine:

Matei 24:20 Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat. 21 Pentru că atunci (fuga voatra) va fi mare (în sens de "grea"), ca nicicând. 22 Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate.
Înainte de aceste versete, la versetele 17 şi 18 se vorbeşte de o fugă mare şi urgentă, din faţa unei urgii profeţită încă de pe timpul profetului Daniel, cum n-a mai fost în viaţa poporului evreu, nicicând, nici chiar în timpul robiei babiloniene.

La fel stau lucrurile şi la Marcu 13:18-20, conform cu acelaşi text antic latin:

Marcu 13:18 Rugaţi-vă dar ca să nu fie iarna. 19  (Pentru că dacă ar fi iarna) Ar fi zile (grele peste voi), cum nu au mai fost de când Dumnezeu a creat. 20 Şi dacă n-ar fi scurtat Domnul zilele acelea, nimeni n-ar scăpa; dar le-a scurtat din pricina celor aleşi.

          Ce spune textul din Luca?

Să vedem ce ne spune şi textul din Luca 21:22 Căci zilele acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce este scris (la Daniel 9:24-27). 23 Vai de femeile cari vor fi însărcinate, şi de cele ce vor da ţîţă în acele zile! Pentrucă va fi o strîmtorare mare în ţară, şi mînie împotriva norodului acestuia. 24 Vor cădea supt ascuţişul săbiei, vor fi luaţi robi printre toate neamurile; şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, pînă se vor împlini vremurile neamurilor.

 

Capitolului 24 din Matei arată că discuţia în care se spune această frază "rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici în sabat", apare după ce Domnul Isus şi apostolii au vizitat clădirile templului din Ierusalim.

Atunci el le-a spus:

Matei 24:1,2 Şi ieşind Iisus din templu, S-a dus şi s-au apropiat de el ucenicii Lui, ca să-I arate clădirile templului.

Iar El, răspunzând, le-a zis: Vedeţi toate acestea? Adevărat grăiesc vouă: Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu se risipească.

Marcaţi de acest răspuns, ucenicii l-au rugat să le explice când urma să se întâmple acest lucru:

Matei 24:3 Şi şezând El pe Muntele Măslinilor, au venit la El ucenicii, de o parte, zicând: Spune nouă când vor fi acestea şi care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului?

 

După cum vedem, este o întrebare complexă.

În total sunt trei întrebări, deci trebuie să fie trei răspunsuri:

1. Când vor fi distruse clădirile templului din Ierusalim?

2. Care este semnul venirii Domnului Isus?

3. Care este semnul sfârşitului veacului?

În prima parte a răspunsului, Domnul Isus face o trecere în revistă a situaţiei în termeni generali, arătând că problemele grave cu care se confruntă oamenii din veacul acesta (lideri amăgitori, războaie, veşti despre războaie, epidemii, foamete, cutremure, ură şi persecuţii crunte ca răspuns la vestirea evengheliei) NU TREBUIE CONFUNDATE cu SEMNELE CLARE care vor marca atât sfârşitul sistemului iudaic cât şi sfârşitul sistemului uman per ansamblu (versetele 4 - 14). Abia după această prezentare generală, trece să răspundă concret şi începe cu prezentarea răspunsului la întrebarea nr 1:

 Când vor fi distruse clădirile templului din Ierusalim?

El dă următorul răspuns:

15. Deci, când veţi vedea urâciunea pustiirii ce s-a zis prin Daniel proorocul, stând în locul cel sfânt - cine citeşte să înţeleagă -

16.       Atunci cei din Iudeea să fugă în munţi.

17.       Cel ce va fi pe casă să nu se coboare, ca să-şi ia lucrurile din casă.

18.       Iar cel ce va fi în ţarină să nu se întoarcă înapoi, ca să-şi ia haina.

19.       Vai de cele însărcinate şi de cele ce vor alăpta în zilele acelea!

20.       Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici sâmbăta.

21.       Căci va fi atunci strâmtorare mare, cum n-a fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi.

22.       Şi de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa nici un trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta acele zile.

23.       Atunci, de vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeţi.

 

Vedem aici că este vorba de Iudea şi de prăpădul urias ce urma să vină asupra Iudeii întregi, prin armatele romane, după cum a prezis profetul Daniel. Acest prăpăd nu trebuie confundat cu necazul cel mare descris în Apocalipsa. Expresia de la versetul 21 "cum n-a fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi" este un text ce se referă la Israel. Romanii au făcut prăpăd ţara lui Israel, şi au ucis cu o brutalitate mare mulţi oameni, suferinţele şi chinul îndurat de populaţie datorită asediilor şi înfometării fiind de nedescris. Ce a mai rămas din acest stat, a fost măturat aproape total în perioada ultimei rebeliuni din anii 132-135, condusă de liderul galilean Bar Kochba.

Versetul 22 arată micul răgaz în care armatele romane s-au retras pentru puţin timp în anul 66, ca să revină cu şi mai mare furie distrugătoare. În acest mic răgaz trebuia ca credincioşii care nu au ascultat porunca de a fugi la munţi (versetele 16-18) să se mai poată refugia şi adăposti în munţi, ceea ce au şi făcut refugiindu-se în munţii de dincolo de Iordan.

De ce urma ca fuga să fie şi mai grea în iarna? Vorba fostului preşedinte Basescu "iarna nu-i ca vara" a ajuns celebră, adică iarna este mai greu să te refugiezi din faţa armatelor de ocupaţie, fiind un timp rece şi ploios. Dureros de simplu.

De ce urma ca fuga să fie şi mai grea, ÎNTR-O ZI DE SABAT? Deoarece dacă fuga începea într-o zi de sabat, mentalitatea celorlalţi (a evreilor necreştini) ar fi fost una de opoziţie sau chiar de persecuţie, din moment ce aceştia credeau că nu ai voie să călătoreşti în ziua sabatului.

Prin urmare, nu avem cadru contextual ca să putem plasa aceste evenimente dureroase în necazul cel mare arătat în cartea Apocalipsa. Aici este vorba doar de marea strâmtorare a evreilor din primul secol, despre acele "zile de răzbunare" care s-au şi împlinit cu vârf şi încă îndesat. Profetul Daniel a prezis că războiul cu romanii urma să ţină până la distrugerea totală a Iudeii, ceea ce s-a şi întâmplat... După reprimarea brutală a răscoalei condusa de Bar Kochba (123- 125), au rămas nedistruse doar câteva localităţi în Galileea. Restul erau pustii, fără nici un om sau animal, în praf şi cenusă.

Distrugerea Ierusalimului şi uciderea în masă a evreilor

 

În Matei 23:34-36, Domnul Isus a avertizat ipocriţii şi încăpățânații prelați evrei că, prin faptele lor sângeroase, vor aduce asupra lor și a celor care îi vor urma o distrugerea cumplită. Când armatele romane au intrat în cetate şi au început masacrul, acesta a fost oribil. Bărbații și femeile au fost ucişi fără discriminare; bătrâni și tineri; insurgenți și preoți; cei care au luptat și cei care au cerut milă. Numărul oamenilor uciși a depășit numărul celor care ucideau, iar aceştia au trebuit să urce peste masa de cadavre pentru a continua uciderea celor fără apărare.

La scurt timp după distrugerea templului, întregul oraș a căzut în mâinile romanilor. Ultimii apărători și-au părăsit cu grabă bastioanele considerate invincibile, iar generalul Titus nu a găsit pe nimeni pe ele. El s-a uitat uimit la turnuri și a recunoscut că Dumnezeu le-a dat în mâinile sale, pentru că nu exista nici o mașinărie puternică cu care să poată lua aceste enorme fortificații. Cuceritorii au distrus atât orașul, cât și templul până la pământ și au arat locul structurii sacre „ca pe un câmp” (Ieremia 26:18). Cu mult peste un milion de oameni au murit în timpul asediului și al masacrului ulterior. Supraviețuitorii au fost luați prizonieri, vânduți în sclavie, duși la Roma pentru a ridica splendoarea marşului triumfător, aruncați în fața animalelor din amfiteatru sau daţi spre anumite munci aspre şi extenuante din imperiu.

Există avertismente similare în Apocalipsa capitolele 14, 15 și 16. Câți vor ajunge ca să ia aminte la aceste avertismente fatale în timpul sfârșitului, pentru a nu pieri?

Taina profetică din Scripturi este aceasta:

Biblia Ortodoxă Română PROVERBE 21:31 Calul este gata pentru ziua de război, însă biruinţa vine de la Domnul.

Cine citeşte să înţeleagă!

- Nu are relevanţă dacă eu sau tu nu credem, cursul istoriei este fixat de Dumnezeu, şi merge înainte cu EL, aşa cum vrea EL, cu noi sau fără noi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Capitolul XII

Finalul regatelor prezis

-      Confirmarea nu este departe

 

Profeţiile lui Daniel despre cursul istoriei lumii

Daniel capitolul 2 în comparaţie cu evenimentele politice descrise în Cartea Apocalipsa

 

Asemănarea anumitor profeţii din Cartea Profetului Daniel cu cele din Cartea Apocalipsa, au făcut pe unii comentatori să afirme – şi pe bună dreptate, că acestea sunt aceleaşi evenimente. Astfel, aceste evenimente din Cartea Profetului Daniel au fost privite ca o apocalipsă în miniatură, „Mica Apocalipsă”.

 

Să privim comparaţia lor.

 

Daniel 2:31. Tu, rege, te uitai, şi iată că ai văzut un chip mare. Chipul acesta era foarte mare şi de o strălucire nemaipomenită. Stătea în picioare înaintea ta, şi înfăţişarea lui era înfricoşătoare.

32. Capul chipului acestuia era de aur curat; pieptul şi braţele îi erau de argint; pântecele şi coapsele îi erau de aramă;

33. fluierele picioarelor, de fier; picioarele, parte de fier şi parte de lut.

34. Tu te uitai la el, şi s-a dezlipit o piatră fără ajutorul vreunei mâini, a izbit picioarele de fier şi de lut ale chipului şi le-a făcut bucăţi.

35. Atunci fierul, lutul, arama, argintul şi aurul s-au sfărâmat împreună şi s-au făcut ca pleava din arie vara; le-a luat vântul, şi nici urmă nu s-a mai găsit din ele. Dar piatra care sfărâmase chipul s-a făcut un munte mare şi a umplut tot pământul.

36. Iată visul. Acum îi vom spune şi tâlcuirea înaintea regelui.

37. Tu, rege, eşti regele regilor, căci Dumnezeul cerurilor ţi-a dat regat, putere, bogăţie şi slavă.

38. El ţi-a dat în mâini, oriunde locuiesc ei, pe copiii oamenilor, fiarele câmpului şi păsările cerului şi te-a făcut stăpân peste toate acestea: tu eşti capul de aur!

39. După tine se va ridica un alt regat, mai neînsemnat decât al tău, apoi un al treia regat, care va fi de aramă şi care va stăpâni peste tot pământul.

40. Va fi un al patrulea regat, tare ca fierul; după cum fierul sfărâmă şi rupe totul, şi ea va sfărâma şi va rupe totul, ca fierul care face totul bucăţi.

41. Şi după cum ai văzut picioarele şi degetele picioarelor parte de lut de olar şi parte de fier, tot aşa şi regatul aceasta va fi împărţit; dar va rămâne în ea ceva din tăria fierului, tocmai aşa cum ai văzut fierul amestecat cu lutul.

42. Şi după cum degetele de la picioare erau parte de fier şi parte de lut, tot aşa şi regatul aceasta va fi în parte tare şi în parte plăpând.

43. Dacă ai văzut fierul amestecat cu lutul, înseamnă că se vor amesteca prin legături omeneşti de căsătorie, dar nu vor fi lipiţi unul de altul, după cum fierul nu se poate uni cu lutul.

44. Dar în vremea acestor regi, Dumnezeul cerurilor va ridica un regat care nu va fi nimicit niciodată şi care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. El va sfărâma şi va nimici toate acele regate, şi el însuşi va dăinui veşnic.

 

Cercetătorii profeţiilor Bibliei recunosc încă din antichitate că aceste patru regate (împărăţii) au fost: Babilon, Persia, Macedonia şi Roma.

 

Daniel 7: 7 După aceea m-am uitat în vedeniile mele de noapte şi iată că era o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică; avea nişte dinţi mari de fier, mânca, sfărâma şi călca în picioare ce mai rămânea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte şi avea zece coarne.

8 M-am uitat cu băgare de seamă la coarne şi iată că un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor, şi dinaintea acestui corn au fost smulse trei din cele dintâi coarne. Şi cornul acesta avea nişte ochi ca ochii de om şi o gură care vorbea cu trufie. (...)

23. El mi-a vorbit aşa: "Fiara a patra este o a patra împărăţie care va fi pe pământ. Ea se va deosebi de toate celelalte, va sfâşia tot pământul, îl va călca în picioare şi-l va zdrobi.

24. Cele zece coarne înseamnă că din împărăţia aceasta se vor ridica zece împăraţi. Iar după ei se va ridica un altul care se va deosebi de înaintaşii lui şi va doborî trei împăraţi.

25. El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme.

26. Apoi va veni judecata şi i se va lua stăpânirea, care va fi prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna.

 

Apocalipsa 13:

1. Apoi am stat pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti, şi pe capete avea nume de hulă.

2. Fiara pe care am văzut-o semăna cu un leopard; avea labe ca de urs şi gură ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare.

3. Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară.

4. Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: "Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?"

5. I s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni.

6. Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer.

7. I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruie. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam.

8. Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului care a fost junghiat.

9. Cine are urechi să audă!

 

Analiza textelor profetice despre al patrulea regat (Daniel 2:31-44; Daniel 7:7-26; Apocalipsa 13:1-9)

 

Dacă ne-am uitat atenţi peste texte şi le-am comparat, am putut observa că profeţiile citate arată ridicarea unui regat de tipul unui mare imperiu, tare şi aspru, care va avea ca punct culminant o perioadă în care vor domni 10 regi şi apoi, după ei va veni încă unul, care va fi ultimul rege al acestui regat. Profeţiile citate arată clar că în cele din urmă, acest imperiu va avea tot pământul şi toţi oamenii de pe pâmânt sub controlul ei: “Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam.” Profeţia mai spune, că preocuparea principală a acestui rege  - având acum denumirea de „preşedinte”, care cu anumite excepţii este în fond acelaşi rol, fiind o altă pălărie pe aceeaşi Mărie – va fi să lupte împotriva lui Dumnezeu şi împotriva acelora care mai cred în El. Deci va fi o perioadă de glorie a ateismului militant.

Sunt profeţii triste, dar cu un final fericit: Dumnezeu are ac de cojocul ei!

 

Citind cu atenţie profeţiile, oricine poate constata că imperiul acesta există şi este în plină expansiune, în forma împărţită (divizată) prezisă de profetul Daniel. La apogeul ei vor apare cei zece regi atei. Până atunci mai putem vorbi de Dumnezeu şi de credinţă.

 

Despre ce regat - imperiu este vorba?

 

În Biblie, Dumnezeu ne-a dat nişte indicii clare. În primul rând, o profeţie veche, de pe timpul patriarhului Noe, spunea despre Iafet, strămosul europenilor, că el va avea întâietate pe pământ.

"Dumnezeu să lărgească locurile stăpînite de Iafet, Iafet să locuiască în corturile lui Sem, Şi Canaan să fie robul lor!" Geneza 9:27
 
         Vedem din acest verset ca Noe binecuvântează cel mai mult pe Iafet. Probabil el a fost cu ideea îmbrăcării tatălui lor, l-a care i s-a alăturat fratele lui, Sem. De aceea, Noe l-a pus să aibă întâietate. Istoria a confirmat hegemonia lui Iafet, de la care se trag popoarele europene, care au fost cele mai civilizate de pe pământ şi dacă privim harta lumii, europenii şi urmaşii lor împrăştiaţi în toată lumea, stăpânesc cele mai vaste teritorii, fiind amestecaţi cu Semiţii şi Hamiţii.

         La ora actuală europenii şi-au adjudecat supremaţia totală pe următoarele continente:

- Europa

- America De Nord

- America De Sud

- Australia

 

O prezenţă puternică o au şi în Asia, Africa şi insulele Oceaniei, prin colonizările şi politicile de dominare pe care le-au făcutstrămoşii lor. După cum vedem profeţia lui Noe s-a împlinit cu exactitate.

 

Dintre europeni, cei mai puternici au fost grecii şi apoi romanii. De fapt, dacă ne uităm cu luare aminte în lume, moştenirea politică europeană e tot un fel de "Imperiul Roman", prin influenţa pe care a lăsat-o în lume şi o exercită. Europenii - oriunde ar fi în lume (America, Europa, Australia, etc.) – se manifestă ca romanii, deseori avizi de cuceriri, stăpânire şi îmbogăţire, oricând gata de ceartă şi trădare între ei, ca şi cum ar fi cetăţeni ai unui district al Imperiului Romei. Era un timp în care soarele nu apunea niciodată în Imperiul Britanic, considerat a fi un urmaş al Imperiului Romei. Cine le-a dat dreptul să cucerească lumea şi să se poarte ca atare în ea, cu o mână de fier nemiloasă? Dacă studiem cu atenţie profeţiile din Daniel capitolul 2, exact aşa a fost profeţit că o să facă.

         O remarcă profetică despre Imperiul Roman era că în cele din urmă va ajunge "fier amestecat cu lut":

Daniel 2:41. Şi după cum ai văzut picioarele şi degetele picioarelor parte de lut de olar şi parte de fier, tot aşa şi împărăţia aceasta va fi împărţită; dar va rămâne în ea ceva din tăria fierului, tocmai aşa cum ai văzut fierul amestecat cu lutul. (...) 43. Dacă ai văzut fierul amestecat cu lutul, înseamnă că se vor amesteca prin legături omeneşti de căsătorie, dar nu vor fi lipiţi unul de altul, după cum fierul nu se poate uni cu lutul.

Ce înseamnă această împărţire şi amestecare?

 

Ni s-a scris ca acest imperiu "va fi împărţit", acică divizat în regiuni politice diferite, adică din el vor ieşi nişte regate secesioniste. Apoi ni s-a spus că vor fi nişte căsătorii mixte, între romani şi celelalte popoare, din care va reieşi o cultură mixtă. Să reţinem cum descrie profeţia supravieţuirea acestui imperiu: fier + lut (romanii + barbarii), adică romanii o să se unească cu barbarii. Şi aşa a fost.

Fierul e cultura romană şi lutul e cultura barbară care s-au unit. Toată Europa e impregnată de acest mariaj. Şi prin europeni a ajuns în toată lumea, deci putem spune că la conducerea lumii sunt tot romanii, numai că nu mai sunt romani pur sange, ci "corcituri".

Aşadar s-a întâmplat exact ce spunea profeţia din Daniel, fierul s-a unit cu lutul. Dacă ne uitam bine, vedem chiar că fostele districte din Imperiul Roman conduc lumea. Ei au cucerit tot ce a fost de cucerit. Ei au impus cam tot ce a fost de impus. Ei sunt fruntea lumii, unde sunt strânse bogăţiile lumii. Ei sunt stăpânii lumii. "Lumea a doua" şi "lumea a treia" adică ţările sărace şi foarte sărace, sunt la picioarele şi cheremul lumii întâi, adică lumea din fostul Imperiu Roman. Chiar şi la ruşi, mult timp la conducere au fost cei de neam roman, adică dinastia "ROMANOV".

Din imperiul Mari Britanii (care a fost şi mai este un district al Imperiului Roman, conform cu profeţia despre fier şi lut) s-au desprins un mic grup de colonişti impregnaţi de cultura romană, care au ajuns în America, de unde avem cultura şi limba engleză de peste ocean. Vom întâlni foarte multe cuvinte latine şi la englezi. Tot cultură de "fier + lut" sunt şi englezii, de aceea câte odată sunt tari, iar câte odată sunt slabi.

 Spaniolii sau portughezii au făcut la fel, şi-au dus cultura romană în regiunile pe care le-au cucerit peste ocean. Şi ei sunt de neam neo-latin. Aşadar, Imperiul Roman e fiara a patra, care a supravieţuit în ecuaţia prezisă "FIER + LUT" şi va supravieţui, până la sfârşit.

 

Acest imperiu divizat va cădea doar atunci când va apărea ultimul lider: Antichristul. El şi imperiul colosal pe care-l va conduce, va fi lovit de "piatra" prezisă de profeţie (Domnul Isus Christos, Mesia). Pâna ce nu vine Antichristul, nu va fi nici un final.

         Dacă punem elementele profeţiei din Daniel şi Apocalipsa împreună vom ştii când se apropie timpul lui Antichrist.

Daniel scrie aşa "se va încumeta să schimbe legea acelui timp" (Daniel 7:25). Adică va lucra împotriva legilor divine, lăsate omenirii de veacuri. Semnele actuale arată că se pregăteşte ceva în acest sens în culisele ascunse ale politicii mondiale. Prin legile divine înţeleg acele legi de bun simţ care sunt ghidate de conştiinţa divina. Deci Antichristul va călca în picioare tot ce avem sfânt în noi, va face legi care sunt contra firii, contra raţiunii, contra moralei, contra eticii, contra dreptatii, contra adevărului şi tot ce este divin. Va aboli democraţia şi va instaura dictatura eului său şi cultului personalităţii sale diabolice.

Pentru o perioadă de trei ani şi jumătate înainte de venirea Domnului Isus, cât indică profeţiile, vom trăi într-un fel de Zombi World periculos. Vom trăi într-o lume zombificată ideologic, între oameni care și-au pierdut identitatea morală umană, un fel de masă bine drogată ideologic (în stare de letargie spirituală gravă), cu creierul spălat, îndoctrinaţi să execute orbeşte orice li se cere la comandă şi fără să gândească, de către superiorul lumii, Antichristul. El va folosi lumea în interes personal, ca masă de manipulare politică. Oamenii astfel drogaţi ideologic, vor ajunge dezumanizaţi, fără caracter propriu, fiind lipsiţi de voință şi logică proprie, sclavi ideologici. Vor fi aserviţi total unui om, care l-a rândul lui, va fi aservit total Satanei, fără măcar ca el să îşi dea seama.

         Aceste legi vor fi legiferate şi impuse de Antichrist şi echipa sa politică (adică Guvernul Mondial), tuturor statelor, nici un stat nu va scăpa. Nici chiar statele musulmane. Deci trebuie să asistăm la un ultim asalt al acestui imperiu de fier euro-atlantic, contra tuturor nesupuşilor din jurul său. Adică va fi un război final între globaliştii euro-atlantici şi cei nesupuşi faţă de ei, din est. Evident, vor învinge globaliştii euro-atlantici - având tehnologie mai avansată, aceste elementele politice ce vor conduce lumea spre haos sub comanda generală a lui Antichrist, atât cât li s-a dat voie de către Dumnezeu, trei ani şi jumătate. Apoi vor fi măturaţi de pe scena istoriei, pentru totdeauna.

 

Matei 24:

37. Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului.

38. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie,

39. şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului.

De ce avem nevoie acum?

 

Mesajul biblic este important: "Pocăiți-vă şi credeţi în Evanghelie!" - Marcu 1:15, Romani 7, Efeseni 4:17-32, Romani 3: 9-27.

 

Să fugim de mânia care vine! - este un avertisment final al Cărţii Apocalipsa:

Apocalipsa 11:18. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi proroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!

 

Când păcatele omenirii vor atinge apogeul, răbdarea lui Dumnezeu va avea o limită şi uşa harului se va închide. "Sună din trâmbiţă!" că să poată fi avertizaţi câţi mai mulţi, ca prin pocăinţă smerită, credinţă şi iubire adevărată să scape de "mânia" care vine!

 

Dumnezeu este iubire, El nu se bucură de moartea celor nepocăiţi şi nu doreşte moartea lor. Fii erou al credinţei! Dumnezeu te cheamă să spui lumii despre această iubire, dar şi despre pedeapsa ce îi aşteaptă pe cei nesupuşi şi neascultători:

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”

Ioan 3:16

Dumnezeu să te binecuvânteze pe tine cititorule care ai pus la inimă aceste avertizări şi îndemnuri! Amin!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Capitolul XIII

Ce ar fi dacă ... nu ar exista Dumnezeu?

 

Ce ar fi dacă nu ar veni împărăţia lui Dumnezeu?

Dumnezeii nebuni ar face praf tot ce este în jurul nostru

 

Daniel 7:26. Apoi va veni judecata şi i se va lua stăpânirea, care va fi prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna.

 

Dumnezeu a permis atât timp răul şi a decis ca în timpul domniei Antichristului şi echipei sale să pună capăt situaţiei, deoarece în timpul acesta răul va ajunge la apogeu, prin politicile de tip neo-comuniste atee şi science-fiction, care se vor lua, periclitând existenţa oricărei vieţi pe planeta Pământ.

 

Apocalipsa 11:18. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi proroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!"

 

Apocalipsa 11:18 spune că Dumnezeu va prăpădi pe cei ce prăpădesc pâmântul. Prăpădirea, distrugerea pământului este evidentă, numai că nu a ajuns încă la apogeu.

 

Savanţii de tip science-fiction vor aduce „foc din cer”

 

Apocalipsa 13:13. Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se coboare foc din cer pe pământ în faţa oamenilor.

 

Politicile actuale exploatează pământul într-o direcţie foarte periculoasă, visând cai verzi pe pereţi. Savanţii care sunt cu capul pe umeni şi nu în nori - şi orice om care judecă lucid, consideră că planeta Pământ este în pericol de intrare în colaps în câţiva zeci de ani.
Aceşti savanţi avertizează, dar degeaba. De exemplu, Margaret Chan, directorul general al Organizatiei Mondiale a Sanatatii, spune ca bacteriile devin tot mai rezistente la antibioticele clasice, iar acest lucru “va insemna sfarsitul medicinei moderne, asa cum o cunoastem acum”.

Mortalitatea a crescut cu 50% in randul celor afectati de infectii rezistente. Tratamentele alternative sunt scumpe, produc reactii adverse fiind toxice si actioneaza mai incet. Ea sustine ca “Afectiuni banale precum rosu in gat sau un genunchi zgariat ne vor putea ucide din nou, cum o faceau cu ani in urma. Rezistenta la antibiotic creste in Europa si in intreaga lume.” ... “Intram intr-o era post-antibiotice. Asta inseamna, de fapt, sfarsitul medicinei pe care o cunoastem acum”.
OMS a publicat o carte in care suntem avertizati ce ne asteapta si cum s-a ajuns aici: folosirea gresita a antibioticelor, fiind recomandate prea usor pentru boli care s-ar putea trata altfel. Surse ca The Telegraph avertizeaza ca bacteriile devin mai rezistente din cauza frecventei si indelungatei folosiri a antibioticelor. 

Dar problema antibioticelor ar fi totusi cea mai mica problema. Sunt alte avertizari mult mai serioase, pe care nimeni nu stie cum sa le rezolve spre un final stabil. Unul este distrugerea ecosistemelor si al doilea epuizarea resurselor naturale. Golul este umplut de chimicale si sintetice. Savantii de tip science-fiction se agata sa creada cu disperarea unuia care se înneacă, ca gasirea unei surse ieftine de energie (foc din cer), ar putea inversa lucrurile. Dar, pana gasesc ei energia ieftina, totul poate sa se duca de rapa. Si chiar daca ar gasi-o, ar putea ea schimba mentalitatea oamenilor pusi pe distrugere? Cu ce ar putea contribui energia ieftina la oprirea distrugerii ecosistemelor? Daca cad ecosistemele - sa presupunem doar moartea, extinctia albinelor, cum va rezolva problema aceasta energia ieftina? Pot savantii sa faca din nou albine? Eu ma indoiesc, desi progresul stiintei este enorm, ajungand la culmi de nedescris, chiar si pentru secolul trecut... Asa ca ma intreb, si va intreb, ce o sa facem cu energia ieftina, daca nu o sa avem apa curata si suficienta si mancare naturala şi sănătoasă? Poate energia ieftină să ne hrănească?

  
         Pe fondul acestor avertizari, se scriu scenarii sumbre, se prezic scenarii tulburatoare despre capriciile naturii bulversate de goana dupa experimente periculoase si iresponsabile, se vor isca furtuni teribile si secete teribile, care vor pune in pericol si ce a mai ramas neatins de prapadul facut de om; nu va mai fi apa suficienta, mancarea va fi amestecata cu chimicale, barbatii si femeile vor chelii şi vor deveni sterili, inapţi să se mai reproducă, dar puterea de reproducere va seca si în regnul animal şi plante, doar o mana de privilegiati politici si niste gangsteri smercheri vor avea totul, care vor fi paziti de armate, ptr. o bucata de paine si un pahar de apa. In cele din urma si resursele lor s-ar epuiza, iar COLAPSUL TOTAL ar fi inevitabil. Suprafata Terrei ar ajunge un desert pustiu, inconjurat de mări foarte sarate, fara nici o urma de viata. Un viitor pustiu, fara oameni, animale si plante, dar cu reactoare de energie ieftina...

         În consecinţă, răspunsul la întreabrea din titlu ar fi, că fără spiritualitate omenirea s-ar autodistruge cu siguranţă. Degeaba ştii ceva, dacă eşti nepriceput (prost) în al aplica cu înţelepciune. Pare incredibil, dar este confirmată de civilizaţiile dispărute ale Terrei. Fără virtuţii divine, omul decade şi devine ţărâna din care a fost luat (Geneza 2:7). “Dumnezeii” nebuni ai acestei rase ar face praf tot ce este în jurul nostru!

 

          Dumnezeu nu va aştepta până ce megalomanul Anticrist şi echipa sa de habotnici fantastico-ştiinţifici vor pustii Terra în aplauzele yesmenilor zombiţi.

          Avem nevoie de Dumnezeu, care să oprească acest drum spre distrugere totală.

 

Dar ce este omul? Şi care este viitorul lui? Care este rolul Bisericii în cer?

 

Biblia arată că omul a fost creat de Dumnezeu, din ţărâna pământului, în care s-a suflat suflare de viaţă, şi astfel omul a devenit un suflet viu (Geneza 2:7). De asemenea, arată că omul a fost creat perfect (Deuteronomul 32:4; Ecleziast 7:29; Romani 14:12), dar cu capacitatea liberă de a alege binele sau răul, deci responsabil pentru deciziile sale (Deuteronom 32:4; 30:19).

 

Primii oameni Adam şi Eva, au ales neascultarea, despărţindu-se de Dumnezeu (Geneza 3:1-19; Osea 6:7). Astfel ei au pierdut viaţa perfectă care se menţine prin ascultarea şi comuniunea cu Dumnezeu, şi au transmis urmaşilor lor imperfecţiunea, o natură păcătoasă care duce la moarte (Romani 5:12; Iacov 1:15).

 

Dumnezeu prin Biblie arată că prin răpirea făcută de Domnul Isus Christos la timpul hotărât, companionii săi vor merge în cer, pentru a lua locul îngerilor căzuţi, care au fost excluşi de la guvernarea oamenilor (Ioan 14:2, Mat.18:10); iar după răpire oamenii din rămăşiţele natiunilor care vor supravieţui plăgile apocaliptice datorită pocăinţei şi supunerii lor, vor fi reabilitaţi la condiţia adamică perfectă de la început (1Corinteni 15:28: Apocalipsa 21:3-5,24).

 

Consider că următoarele versete sunt vitale pentru a înţelege care este rolul adunării (bisericii) creştine în cer.

 

Destinaţia bisericii este clară, CERUL, deşi unii încearcă alte explicaţii, în zadar:

În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Daca n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. (Ioan 14:2)

 

Rolul îngerilor sfinţi este clar arătat, de a veghea şi a raporta lui Dumnezeu situaţia noastră:

Feriti-va sa nu defaimati nici macar pe unul din acesti micuti; caci va spun ca ingerii lor in ceruri vad pururi fata Tatalui Meu care este in ceruri. (Mat.18:10)

 

Dacă membrii Bisericii vor fi ca îngerii, înseamnă că fiecare membru va avea o misiune pe pământ, după cum şi îngerii sfinţi sunt îngeri veghetori; bineânţeles rolul bisericii va fi alături de Christos într-o poziţie de veghere mai mare:

Caci la inviere, nici nu se vor insura, nici nu se vor marita, ci vor fi ca ingerii lui Dumnezeu in cer. (Mat.22:30)

Caci dupa ce vor invia din morti, nici nu se vor insura, nici nu se vor marita, ci vor fi ca ingerii in ceruri. (Marc.12:25)

Pentru ca nici nu vor putea muri, caci vor fi ca ingerii. Si vor fi fiii lui Dumnezeu, fiind fii ai invierii. (Luc.20:36)

 

O tradiţie veche a Bisericii din antichitate spunea că Biserica răpită va lua locul îngerilor decăzuţi, care acum îşi bat joc de oamneni şi apoi îi acuză în faţa lui Dumnezeu:

pe cand ingerii, care sunt mai mari in tarie si putere, nu aduc inaintea Domnului nicio judecata batjocoritoare impotriva lor. (2Pet.2:11)

El a pastrat pentru judecata zilei celei mari, pusi in lanturi vesnice, in intuneric, pe ingerii care nu si-au pastrat vrednicia, ci si-au parasit locuinta. (Iuda.1:6)

Dumnezeu fiind un bun organizator şi arhitect, nu ar fi făcut mai mulţi îngeri decât era necesar. Aşadar este înţelept a crede că şi numărul Bisericii este unul fix, fiind exact numărul îngerilor căzuţi. Când acest număr se va completa, atunci va avea loc evenimentul numit în termeni bisericeşti “răpirea”.

 

Planeta Terra, adică Pământul nu a fost eliminat din planul etern al lui Dumnezeu. Biserica creştină din antichitate era chiliastă, adică credea că cei o mie de ani din Apocalipsa sunt o împărăţie milenară şi literală pe pământ, unde toate naţiunile îşi vor primi căminul etern, cum este scris:.

Cine nu se va teme, Doamne, si cine nu va slavi Numele Tau? Caci numai Tu esti sfant, si toate neamurile vor veni si se vor inchina inaintea Ta, pentru ca judecatile Tale au fost aratate!" (Apocalipsa 15:4)

El a pus mana pe balaur, pe sarpele cel vechi, care este diavolul si Satana, si l-a legat pentru o mie de ani. (Apoc.20:2)

    L-a aruncat in Adanc, l-a inchis acolo si a pecetluit intrarea deasupra lui, ca sa nu mai insele neamurile, pana se vor implini cei o mie de ani. Dupa aceea trebuie sa fie dezlegat pentru putina vreme. (Apoc.20:3)

    Si am vazut niste scaune de domnie; si celor ce au sezut pe ele li s-a dat judecata. Si am vazut sufletele celor ce li se taiase capul din pricina marturiei lui Isus si din pricina Cuvantului lui Dumnezeu, si ale celor ce nu se inchinasera fiarei si icoanei ei si nu primisera semnul ei pe frunte si pe mana. Ei au inviat si au imparatit cu Hristos o mie de ani. (Apoc.20:4)

    Fericiti si sfinti sunt cei ce au parte de intaia inviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoti ai lui Dumnezeu si ai lui Hristos si vor imparati cu El o mie de ani. (Apoc.20:6)

    Cand se vor implini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat (Apoc.20:7)

 

Acei oameni care nu se supun guvernării lui Christos şi a Bisericii sale din ceruri şi nu se pocăiesc după răpirea Bisericii nu au nici un viitor, fiindcă li se ridică dreptul la viaţă pe Pământ: “Cine crede in Fiul are viata vesnica; dar cine nu crede in Fiul nu va vedea viata, ci mania lui Dumnezeu ramane peste el.” (Ioan 3:36)

 

Cum s-a făcut lucrarea de răscumpărare? În ce constă salvarea omului? Ce se întâmplă cu cei care nu sunt salvaţi: sunt deja judecaţi sau sunt încă în starea de moarte adamică şi judecata lor este în viitor?

 

Dumnezeu este întruchiparea dragostei şi are un plan de salvare, făcut în Christos, pentru cei credincioşi (Efeseni 1:4,5; 3:11; Ioan 3:16; Romani 5:8; 8:28,29; 1Petru 1:2).

 

Însă pentru că Dumnezeu este şi drept, astfel fiindcă s-a pierdut o viaţă perfectă cea a lui Adam, legea lui cere ,,viaţă pentru viaţă” (Exod 21:23); şi dacă s-a pierdut o viaţă perfectă, aceasta trebuia răscumpărată tot de o viaţă perfectă. Aşadar era nevoie de un om perfect, echivalentul lui Adam, care să-şi sacrifice viaţa pentru omenire şi astfel să răscumpere păcatul  şi să ducă pe cei credincioşi la pace eternă cu Dumnezeu (Isaia 9:6; Romani 5:1,15-19; Efeseni 2:16-18; Galateni 3:26).

 

Această persoană care s-a jertfit pentru omenire, este Fiul lui Dumnezeu, venit din cer şi cunoscut aici pe pământ ca omul Isus Christos, care este singurul care a adus o salvare şi răscumpărare perfectă, completă şi eternă din păcat şi moarte (Fapte 4:12; Ioan 14:6; 1Timotei 2:5,6; Evrei 9:12), o răscumpărare nu doar a sufletului (Evrei 10:39; 1Petru 1:9), ci chiar şi a trupului (Romani 8:23).

 

În cer noi vom avea trupuri cereşti, căci trupul nostru pământesc se va transforma în trup de slavă.

Tot asa, sunt trupuri ceresti si trupuri pamantesti; dar alta este stralucirea trupurilor ceresti, si alta a trupurilor pamantesti. (1Cor.15:40)

Iata, va spun o taina: nu vom adormi toti, dar toti vom fi schimbati, (1Cor.15:51)

intr-o clipa, intr-o clipita din ochi, la cea din urma trambita. Trambita va suna, mortii vor invia nesupusi putrezirii, si noi vom fi schimbati. (1Cor.15:52)

Noi toti privim cu fata descoperita, ca intr-o oglinda, slava Domnului, si suntem schimbati in acelasi chip al Lui, din slava in slava, prin Duhul Domnului. (2Cor.3:18)

Cand trupul acesta, supus putrezirii, se va imbraca in neputrezire, si trupul acesta muritor se va imbraca in nemurire, atunci se va implini cuvantul care este scris: "Moartea a fost inghitita de biruinta. (1Cor.15:54)

 

Vor exista oameni pe pâmânt după luarea Bisericii la cer?

Foarte mulţi resping ideea rămânerii omenirii pe pământ, deoarece nu înţeleg ce se întâmplă în marele necaz de la sfârşitul acestui sistem. În marele necaz, omenirea va fi drastic redusă, dar nu nimicită, aşa cum arată Cuvântul lui Dumnezeu în Cartea lui Zaharia capitolul 13 şi Apocalipsa capitolul 8 şi 9.

Apocalipsa 20:7. Cand se vor implini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat

8. si va iesi din temnita lui, ca sa insele neamurile care sunt in cele patru colturi ale pamantului, pe Gog si pe Magog, ca sa-i adune pentru razboi. Numarul lor va fi ca nisipul marii.

Versetele de mai sus arată că în cei o mie de ani, vor exista oameni pe pământ, iar aceşti oameni vor fi supravegeaţi şi guvernaţi din cer, aşa cum s-a întâmplat în antichitate în Israel. Ei au scăpat din marele necaz, care a venit peste lume, după luarea Bisericii la cer. Aceşti oameni de pe pământ, nu vor fi nemuritori ca Biserica din cer, ci vor avea trupuri pământeşti muritoare, aşa cum a avut Adam şi Eva înainte de căderea în păcat. Ei nu vor muri, numai în caz de nesupunere şi foarte mulţi dintre ei vor muri la finalul miei de ani, fiind duşi în rătăcire de Satan şi demonii care vor fi dezlegaţi din închisoarea lor. Acei oameni care vor trece testul, şi nu se vor lăsa înşelaţi de Satan, vor trăi veşnic pe pământ, fiindcă acesta a fost scopul lui Dumnezeu cu pământul, ca acesta să fie locuit de oameni credincioşi.

 

Ce este moartea? Ce încearcă Satan să spună despre moarte?

Iar daca se propovaduieste ca Hristos a inviat din morti, cum zic unii dintre voi ca nu este o inviere a mortilor? (1Cor.15:12)

Daca nu este o inviere a mortilor, nici Hristos n-a inviat. (1Cor.15:13)

Ba inca noi suntem descoperiti si ca martori mincinosi ai lui Dumnezeu; fiindca am marturisit despre Dumnezeu ca El a inviat pe Hristos, cand nu L-a inviat, daca este adevarat ca mortii nu invie. (1Cor.15:15)

Caci, daca nu invie mortii, nici Hristos n-a inviat. (1Cor.15:16)

Primii oameni Adam şi Eva au fost creaţi cu posibilitatea de a putea trăi veşnic în condiţii minunate, însă pentru acest deziderat ei trebuiau să manifeste supunere (ascultare) faţă de Creator (Geneza 2:16,17). Dar ei nu au ascultat. Iar datorită păcatului nesupunerii primilor oameni, urmaşii lor au pierdut dreptul la viaţă veşnică, iar opusul vieţii este moartea (Geneza 3:19).

 

În starea de moarte nu există viaţă. De aceea avem nevoie de înviere. Însă Satan Diavolul este foarte viclean şi doreşte să credem că moartea este o uşă spre o altă viaţă, anulând astfel învăţătura biblică despre necesitatea învierii : Geneza 3:4; Ioan 3:13; Ioan 11:11-14; 1Coriteni 15:16. Omul este o creaţie a lui Dumnezeu, creat din ţărâna pământului căruia i s-a dat o suflare de viaţă: Geneza 2:7. Aşa a apărut viaţa. Numai la învierea celui mort, se repune dreptul la viaţă în trup.

 

Atât timp cât trupul de carne şi această suflare de viaţă coexistă, omul este o fiinţă, adică este viu; în termeni Biblici: un suflet viu (răsuflător). Când această uniune nu mai există, omul nu mai este o fiinţă, nefiind viu. Pur şi simplu el nu mai trăieşte, moartea fiind opusul vieţii. De aceea singura speranţă pentru cei ce mor este învierea: Ioan 5:28,29. Nu există nici un fel de viaţă în cel mort, până la înviere. Credinţa că omul mort trăieşte în continuare cu sufletul, murind doar cu trupul, nu şi cu sufletul, este o minciună lansată de Satan. Adevărul este că omul moare atât cu trupul cât şi cu sufletul şi învie atât cu trupul cât şi cu sufletul.

Priviţi ce spune Biblia despre locul sufletului până la înviere: căci nu-mi vei lăsa sufletul în Locuinţa morţilor şi nu vei îngădui ca sfântul Tău să vadă putrezirea. (Fapte 2:27)

 

Dragi interesaţi, ceea ce spun Sfintele Scripturi despre starea omului în moarte, trebuie luat per ansamblu, nu selecţii de ici colo. În creştinism există două tabere - şi asta nu de azi sau de ieri, ci există o tradiţie veche a interpretării Scripturilor în două moduri diferite, antagonice. Unii susţin că omul este muritor în sens complet - trup şi suflet: dintre ei cei mai importanţi sunt episcopii Policarp al Smirnei şi Teofil al Antiochiei, ambii fiind personalităţi creştine marcante din secolul II, episcopi cu mare influenţă - deci singura speranţă pentru cei ce mor este învierea, a trupului şi a sufetului împreună.

Aşanumitul credeu apostolic din secolul II, tace în această privină, dar susţine următoarele, că Domnul nostru Isus şade la dreapta lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, de unde are să vină să judece pe cei vii și pe cei morți, aşadar ce judecată ar fi judecata celor deja judecaţi şi chinuiţi în foc, până la judecată? E un nonsesn, fără sens. Tradiţia negării nemuririi sufletului s-a perpetuat mult timp şi este prezentă şi azi, atât printre oameni academici, cât şi de rând. Iată, un exemplu, Sophronios, Patriarhul Ierusalimului (560-638), care a fost originar din Siria (Damasc). În această mare calitate ecleziastică, a respins teologia nemuririi sufletului, declarând că nemurirea este un dar al lui Dumnezeu, care nu se naște cu noi. El a declarat nemurirea sufletului ca fiind o erezie, arătând şi spre sursa  popularizării ei în creştinism: Origen din Alexandria şi secta lui, care se numeau „origeniştii”, aceştia fiind scoşi în afara legii ca eretici, în secolul VI, iar liderul lor Origene, anatemizat, cărţile lui fiind interzise.

 

Alţii - urmând o anume tradiţie şi învăţătură a lui Origen - sustin că omul este muritor doar cu trupul, sufletul fiind nemuritor şi prin urmare moartea este doar o uşă, pe care se trece spre o altă formă de viaţă, cea nevăzută. Am scris intenţionat că era învăţătura lui Origen, deoarece Sofronie şi alţii nu credeau că această învăţătură provine de la apostoli sau Domnul nostru Isus. În treacăt fie spus, marele istoric evreu din secolul I AD, Iosif Flaviu, susţine că fariseii şi esenienii erau de părere că sufletul este nemuritor.

Ambele tabere susţin că au dovezi solide din Biblie. Dar adevărul nu poate fi contradictoriu. Care este adevărul? Să nu ne fie frică să cercetăm. Ce dovezi există că Policarp, Teofil şi Sofronie au fost  eretici iar fariseii, esenienii şi Origen au fost cei dreptcredincioşi în această părere? Iar dacă Origen este într-adevăr responsabil pentru aşa ceva, cum a reuşit să facă acest lucru? Unii îl bănuiesc de incorectitudine în copierea Scripturilor. Este posibil să fi ales variante de redare proprice interpretarii lui şi a inserat acestea în copiile Scripturii făcute de el, făcând loc unei interpretări proprii a acestora?

 

În cine te vei încrede? Citeşte această poezie şi urmează sfatul autorului ei:

 

Înşelătoria fuge de lumină

 

Să nu îţi fie frică să cercetezi,

Căci numai înşelătoria fuge de lumină,
Şi se îngrozeşte de ochiul cercetător;
Dar adevărurile sacre invită testul,
Şi ne spun să căutăm şi să punem la încercare!
O, de am păstra o minte liniştită şi cercetătoare,
Siguri că nu vom cerceta în van,
Ci vom găsi comori ascunse.
Cu o întelegere binecuvântată,
Creată să fie liberă,
Nu îndrăznim să ne punem încrederea în om,
Ci ne încredem doar în Tine, Dumnezeule!
-- Anonim --
AMIN!

 

Alfred E. Housman, evaluator de text al lucrărilor clasice, arată că evaluarea textului (aşanumita critică textuală) este atât o știință cât și o artă. Aceasta este o știință, deoarece reguli diferite reglementează evaluarea diferitelor tipuri de erori și lecturi ale copiatorului, dar este și o artă, deoarece aceste reguli nu pot fi aplicate strict tuturor situațiilor.

 

Suntem într-o asemenea situație în ceea ce privește Luca 16:19-31.

 

Biblia este un tezaur clasic de artă literară și neavând la dispoziţie originalul, versiunile ei conțin multe noduri gordiene. Avem nevoie de un „artist evaluator” grozav care să dezlege aceste noduri. Și acesta este Dumnezeu. Avem nevoie ca Dumnezeu să „intervină” în mintea noastră pentru a ne atinge scopul (corect).

Manuscrisele din secolul II conțin 71% din Evanghelia după Luca în fragmente (818 din 1151 versete, dacă au existat într-adevăr 1151 versete în textul original) şi ele au fost cartografiate şi inventariate. Din secolul I nu ni s-a păstrat nici un fel de manuscris, din această carte, după câte ştiu. Acestea sunt acele fragmente: Luca 1:58-59; 1:52-2:1; 2:6-7; 3:8-4:2; 4:29-32; 4:34-5:10; 5:30-7:32; 7:35-39,41-43; 7:46-9:2; 9:4-17:15; 17:19-18:18; 22:4-24:53.

După cum putem vedea, capitolul 16 există în copiile din secolul II, dar – atenţie mare - există şi anumite diferenţe în acest capitol, faţă de ce avem acum în versiunile româneşti şi putem trage anumite concluzii pertinente. Din câte știu, manuscrise ce ar conţine Evanghelia după Luca completă nu există decât din secolul al IV-lea. Totuşi, cineva a raporat că a existat în SUA o copie completă a acestei evanghelii din secolul II. Manuscrisul s-a pierdut, dar cineva a făcut fotocopii. Unde ar fi acestea nu ştiu. Este un lucru neobişnuit, ca un manuscris de o asemenea importanţă să se piardă în epoca noastră modernă. Numai dacă au vrut să ascundă ceva foarte important, ceva care să răstoarne ideile vechi şi să provoace o lovitură drastică anumitor dogme, ar fi avut un motiv să-l facă dispărut. Omul religios dar mândru de sine, de cunoştinţa lui faşsă şi greşită, de care nu este conştient deloc, fiind orbit de Satana, este în stare de orice, numai ca să iasă el basma curată. De aceea l-au ucis şi pe Domnul Isus. Şi cine? Cei mai mari oameni religioşi ai timpului sau.

 

Aşadar să fim precauţi. Cel mai vechi fragment de manuscris care conţine Luca 16 este mss P75, dar încă se mai discută dacă manuscrisul este din secolul II sau secolul III.

Un mare semn de întrebare este de ce acest fragment din Luca 16:19-31 nu este citat sub nici o formă de către cei mai importanţi autori ai secolului II, doar de cei cu tendinţe eterice (Marcion, Tatian, Clement).

În ceea ce privește evaluarea și explicația acestui pasaj, în creștinism au apărut trei tradiţii, fie ca o întâmplare reală, fie ca o povestire cu tâlc (pildă), fie că povestea nu a fost spusă de Domnul nostru Isus.

 
Cum văd cercetătorii acest lucru: „Unii spun că povestea este în întregime atribuită lui Isus (Bauckham 1991, 45; Marshall, 634; Blomberg, 203-5; Jeremias 1972, 186; Fitzmyer 1985, 1127; Hock, Vol. 4, 266-) 7) în timp ce alții o văd ca o poveste pre-creștină atribuită lui Isus (Bultmann 1963, 203), o inserție apocrifă ulterioară (întreaga poveste, Cairus 2006, 35-45) sau o editare proprie a evanghelistului Luka (Drury, 159-60).

 

Unii erau nedumeriţi încă din antichitate, chiar dacă o preferau ca argument forte în doctrina lor, de exemplu Origene, de ce povestea apare brusc în locația sa actuală (Reiling și Swellengrebel, 569-70). Eruditul Aecio Cairus susține excluderea pasajului 16:19-31 din versiunea originală a Evangheliei, pentru o tranziție lină de la 16:18 la 17:1 (Cairus, 43). El vede versetele 19-31 ca întrerupea fluxului naraţiei, „pentru aceeași condamnare a doctrinei fariseului introdusă în 16:15-17” (Marshall, 632).

Referințe: Daniel Berchie, Samson Dakio, Luca 16: 19-31: The Intermediate State of the Soul

Din partea mea, mă alatur opiniei lui Cairus şi a altor savanţi sau laici având aceeaşi părere, şi nu cred că această opinie ar trebui anatemizată, având în vedere argumentele întemeiate ce le aduce, de exemplu că acest pasaj nu se reflectă deloc în scrierile apostolului Pavel. Din contră, lipseşte din toată teologia epistolelor pastorale sau ecumenice ale Noului Testament:

Romani 6:23 Nouă Traducere În Limba Română (NTLR)
23 Fiindcă plata păcatului este moartea (şi nu chinul temporal sau veşnic), dar darul lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Cristos Isus, Domnul nostru.

Şi acum vedeţi ce se întâmplă la judecata viitoare (adică după înviere), căci textul următor vorbeşte de judecată, nota bene:

Biblia în versiunea lui Cornilescu Evrei 10:27. ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiţi.
Biblia în versiunea Ortodoxă Evrei 10:27 Ci o înfricoşată aşteptare a judecăţii şi iuţimea focului care va mistui pe cei potrivnici.
Biblia în versiunea Baptistă Evrei 10:27 ci numai o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi a focului cumplit care-i va mistui pe cei care I se împotrivesc lui Dumnezeu.

 
Însă aici textul grec spune aşa:

"ci doar o asteptare înfricoşată a judecăţii (kriseos) şi a focului (kai pyros) zelos (zelos) care va mânca (esthiein) pe cei răzvrătiţi (tous hypenatious).

Întrebare: De ce va fi mistuire şi nu chinuire la judecată?
Răspuns: Fiindcă Dumnezeu care este iubire, nu ar acţiona contra propriei sale firi.

Cornilescu Evrei 12:29 fiindcă Dumnezeul nostru este "un foc mistuitor".
Ortodoxă Evrei 12:29 Căci "Dumnezeul nostru este şi foc mistuitor".
Baptistă Evrei 12:29 pentru că „Dumnezeul nostru este un foc mistuitor"

De ce nu scrie că Dumnezeu este un foc chinuitor? Nici chiar voi nu aţi putea face asta, dacă v-ar cere cineva! Însăşi firea noastră se îngrozeşte de aşa ceva. Eruditul karait Nehemia Gordon spunea că “Dumnezeu nu este Moloh!”.

Ar putea un tată să-şi chinuie etern un copil, oricât de rău ar fi fost el? Eu cred că nu. Şi atunci, de ce îi puneţi în seama lui Dumnezeu aşa ceva? Oare el nu este Tatăl tuturor oamenilor? Nu aşa zicem în rugăciunea "Tatăl nostru"? Aşadar Luca 16:19-31 este un text străin de Dumnezeu, de Isus, de sfinţii îngeri şi de apostoli, de Biblie şi de Evanghelie.

 

Aşadar nu există "viaţă" conştientă sau semiconştientă, nici starea de purgator după moarte: Eclesiastul 9:1-12. Nu vă lăsaţi păcăliţi de cei ce explică pildele din Biblie în termeni literali: Matei 13:10-15. Avem o singură şansă de mântuire: în viaţa aceasta.

 

Dacă omul ar putea trăi şi după moarte, nu ar mai fi nevoie de înviere, de aceea credem că salvarea omului din păcat şi moarte, se poate obţine doar aici în această viaţă, prin harul (favoarea sau bunătatea nemeritată acordată oamenilor) lui Dumnezeu care este dat tuturor celor ce răspund la iubirea Lui, prin: pocăinţă, credinţă, mărturisirea cu gura şi botezul în apă în numele lui Isus (Fapte 2:38; 22:16; Romani 10:9,10; Marcu 16:16). Iar primirea harului are ca efect o viaţă de sfinţenie şi fapte bune. Astfel, omul face fapte bune pentru că este salvat nu pentru a fi salvat (Efeseni 2:8-10; Tit 3:5-8).

                                                                                                 

Acest mesaj este important, vă rog să-l transmiteţi şi altora.

 

Dacă credeţi că acest mesaj va ajutat în înţelegerea timpurilor care vor veni, vărog să-l transmiteţi şi altora. Dumnezeu ne iubeşte, de aceea ne şi avertizează ca să nu trăim în greşeli, căci orice greşeală este păcat şi orice greşeală costă, unele chiar foarte mult, cele colective. Uitaţi-vă ce au făcut marii dictatori ai lumii, ca să ştiţi ce o să vă coste. Mesajul de avertizare care îl conţine, este dezbrăcat de orice ura şi resentiment, nu trebuie luat ca o opinie personala contra cuiva, eu aş dori ca toţi să fie mântuiţi, aşa cum doreşte şi bunul Dumnezeu şi Fiul Său. Glorie veşnica lui şi Fiului său! Amin!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Capitolul XIV

Festivitatea

-      Şi tu eşti invitat la eveniment!

 

Festivitatea primirii Fiului Tatălui nostru ceresc şi instalarea legii împărăţiei lui Dumnezeu (Legea iubirii, dar şi a toiagului de fier)

 

Dumnezeu este iubire şi legea lui este iubitoare. Iubirea oferă protecţie. Acolo unde nu există protecţie, nu poate exista nici fericire. Ca să poată exista protecţie, trebuie să fie înţelepciune care să construiască protecţia şi dreptate care să menţină protecţia. Dumnezeu a ridicat protecţia sa şi ne-a lăsat pe mâna Diavolului, a vrăjmaşului Său, nu pentru că nu ne iubeşte, ci să vedem cât de periculoasă este sprijinirea domniei unui Dumnezeu Nebun (Satan Diavolul). Un Dumnezeu Nebun, nu poate aduce fericire eternă.

Când timpul va expira pentru acest experiment trist, Dumnezeu va reinstaura protecţia Sa, peste omenirea ascultătoare, eliminând de pe pământ pe toţi aceia care încalcă veşnica lege a iubirii. Pentru această lucrare, l-a delegat pe înşuşi Fiul Său. Noi trebuie să îl primim cum se cuvine. Şi tu eşti invitat la festivitatea primirii Fiului Tatălui nostru ceresc!

Daniel 7:13. M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui.

14. I s-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum, şi Împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată.

Matei 24:30. Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă.

Apocalipsa lui Ioan 5

1. Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte scrisă pe dinăuntru şi pe din afară, pecetluită cu şapte peceţi.

2. Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare: "Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?"

3. Şi nu se găsea nimeni, nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, care să poată deschide cartea, nici să se uite în ea.

4. Şi am plâns mult pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea.

5. Şi unul din bătrâni mi-a zis: "Nu plânge; iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei.

6. Şi la mijloc, între scaunul de domnie şi cele patru făpturi vii şi între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. Părea junghiat şi avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise în tot pământul.

7. El a venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie.

8. Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o lăută şi potire de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor.

9. Şi cântau o cântare nouă şi ziceau: "Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile: căci ai fost junghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam.

10. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împărăţi pe pământ!"

11. M-am uitat, şi, împrejurul scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii şi în jurul bătrânilor, am auzit glasul multor îngeri. Numărul lor era de zece mii de ori zece mii şi mii de mii.

12. Ei ziceau cu glas tare: "Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda!"

13. Şi pe toate făpturile care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare, şi tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: "A Celui ce şade pe scaunul de domnie şi a Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor!"

14. Şi cele patru făpturi vii ziceau: "Amin!" Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ şi s-au închinat Celui ce este viu în vecii vecilor!

 

Legea Mozaică (dată de Dumnezeu prin robul său Moşhe (Moise)), a fost Constituţia poporului Israel, fiind cea mai elevată dintre toate tipurile de constituţii care au existat vreodată. Însă Dumnezeu prin Christos a inaugurat o altă Lege. Prima Lege a fost bună pentru acele timpuri, a doua Lege este bună pentru aceste impuri, de aceea sfârşitul Legii din Vechiul Testament este Christos (Romani 10:4), deoarece Legea a fost un îndrumător spre Christos (Galateni 3:24,25). Şi în curând va veni o altă Lege, legea împărăţiei lui Dumnezeu, deoarece timpurile se vor schimba din nou (Matei 24:14), conform planului Creatorului, fiind un cer nou şi un pământ nou în care va locui dreptatea, prin legile sfinte şi drepte care se vor da.

 

Prin Legea Mozaică învăţăm ce este păcatul şi dreptatea (Romani 3:20, Exod 21:23-25) şi cât de greu este să împlinim dreptatea aşa cum ar vrea Dumnezeu, în sens perfect (Fapte 15:1-15). Dacă am putea să împlinim Legea perfectă şi sfântă a lui Dumnezeu sută la sută, nici nu am muri, căci nu am mai păcătui atunci, plata păcatului fiind moartea.

 

Prin Legea Christică învăţăm ce este dragostea şi harul (Ioan 13:34, Matei 18:21-35), Moise fiind pedagogul iubirii venită prin dreptate, Christos fiind pedagogul iubirii venită prin har. Să iubeşti pe Dumnezeu cu toată fiinţa ta şi pe semenul tău ca pe tine însuţi este motivul, scopul vieţii (Marcu 12:28-34). De aceea ţinta poruncii este dragostea (1Timotei 1:5). Cuvântul lui Dumnezeu descrie cel mai clar ce este dragostea (1Corinteni 13), fără de care nimeni nu va fi mântuit (1Ioan 4).

 

„Legea” în general defineşte raporturi, de aceea este flexibilă; când raporturile iniţiale - după care s-a dat o lege - sunt afectate, legea poate suferi amendamente (schimbări) sau chiar se poate anula. Aşa intră pe rol, procedura numită „har”. De exemplu: prima pereche de oameni, ar fi trebuit să moară în aceeaşi zi în care au mâncat din fructul interzis, şi ar fi murit chiar în acea zi (Geneza 2:16,17), dacă ar fi mâncat din proprie iniţiativă; dar din pricină că au fost antrenaţi în nesupunere de o altă fiinţă, pedeapsa pe care o cerea legea a fost comutată pe o perioadă mai lungă, pentru a se putea soluţiona controversa ridicată de acea persoană: Este Dumnezeu mincinos? Poate fi omul fericit fără Dumnezeu?

 

Răspunsul este evident nu. Dumnezeu nu este un mincinos, Satan este şi omul nu poate fi fericit fără Dumnezeu, aşa cum a sugerat Diavolul în grădina Edenului.

 

Din cauza răutăţii oamenilor, va veni un mare necaz pe pământ şi în această perioadă o mare mulţime de oameni vor părăsi cultele sistemului religios corupt, pregătindu-se cum se cuvine pentru venirea Domnului nostru Isus Christos (Matei 25:1-13, Apocalipsa capitolele 7 şi 18). În timpul acela, religiile tradiţionale  - şi aici mă refer la toate, inclusiv cele păgâne – nu numai că îşi vor pierde sprijinul autorităţilor statale, ci vor fi desfiinţate printr-un decret politic de Guvernul Mondial al Noii Ordini Mondiale (NWO), care va apare pe scena lumii politice (Apocalipsa 17:16). În locul lor, pentru a umple golul necesităţilor spirituale, Guvernul Mondial va institui închinarea la icoana fiarei (Apocalipsa 13:15). În acest timp va apare ceea ce a denumit apostolul Pavel ca fiind “lepădarea de credinţă” şi un lider politic charismatic denumit “omul fărădelegii, fiul pierzării” (2Tesaloniceni 2:3).

Adunarea (biserica) este chemată să fie mireasa Fiului lui Dumnezeu şi co-moştenitoare la slava Mirelui (Matei 19:28) şi să se opună acestei închinări false. Pentru loialitatea lor ei vor fi răsplătiţi cu conducerea lumii noi, alături de Regele Isus Christos. Atunci se va da Legea împărăţiei lui Dumnezeu, despre care au vorbit şi profeţii, Legea toiagului de fier.

 

Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier si le vei sfarama ca pe vasul unui olar." (Ps.2:9)

    Le va carmui cu un toiag de fier si le va zdrobi ca pe niste vase de lut, cum am primit si Eu putere de la Tatal Meu. (Apoc.2:27)

    Ea a nascut un fiu, un copil de parte barbateasca. El are sa carmuiasca toate neamurile cu un toiag de fier. Copilul a fost rapit la Dumnezeu si la scaunul Lui de domnie. (Apoc.12:5)

    Din gura Lui iesea o sabie ascutita, ca sa loveasca neamurile cu ea, pe care le va carmui cu un toiag de fier. Si va calca cu picioarele teascul vinului maniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu. (Apoc.19:15)

 

Acum Christos domneşte ca Rege în mijlocul duşmanilor săi şi încă nu a venit timpul pentru a instaura această Legea toaiagului de fier.

Psalmii 110

1. (Un psalm al lui David.) Yehowah a zis Domnului meu: "Sezi la dreapta Mea, pana voi pune pe vrajmasii Tai sub picioarele Tale." -

2. Yehowah va intinde din Sion toiagul de carmuire al puterii Tale, zicand: "Stapaneste in mijlocul vrajmasilor Tai!"

 

Legea împărăţiei lui Dumnezeu va fi o Lege puternică, de fier, dar clădită cu înţelepciune dreaptă şi iubitoare, care va produce fericire eternă în tot Universul. Cine o va asculta şi se va supune va fi încununat cu veşnice binecuvântări, cine se va opune şi se va răzvrăti va muri ca blestemat.

În cele din urmă, Dumnezeu va reinstaura împărăţia sa pe pământ prin Fiul său, Regele desemnat pentru aceasta, care după ce o va pregăti după voia lui Dumnezeu, nimicind orice împotrivire şi duşman prin Legea toiagului de fier, la sfârşitul celor o mie de ani va preda toată autoritatea Tatălui său, ca Dumnezeu Tatăl să fie totul în toţi (1Corinteni 12:6).

 

Sună din trambiţă! Fii un străjer al lui Dumnezeu! Fii un erou al credinţei! Anunţă această instaurare deosebită!

 

Dumnezeu ne iubește (Ioan 3:16) și dorește să fim salvați (2 Petru 3: 9). Prin Biblie, Sfânta Scriptură, Dumnezeu ne-a avertizat de asemenea, de evenimentele catastrofale care vin! Prin Biblie, El ne îndeamnă să fugim de mânia care vine (Ioan 3:36) şi să fim eroi ai credinţei, salvându-ne şi salvând şi pe alţii!

 

Dar până atunci există atâta nefericire, există remedii la nefericire?

Şi care sunt secretele unei vieţi fericite?

 

Se spune că România conduce în topul ţărilor cu cei mai mulţi bolnavi psihici din Europa, Ungaria conduce în topul ţărilor cu cele mai multe divorţuri din Europa, Lituania înregistrează cea mai mare rată de suicid din lume, Republica Moldova conduce la prostituţie - 70% din femeile cu vârste între 15 şi 25 de ani, s-au prostituat cel puţin o dată, arată un raport publicat de o fundaţia franceză, iar Rusia ar conduce la beţii, etc.. Desigur, toate acestea nu se întâmplă deoarece oamenii de acolo care fac astfel ar fi fericiţi. De ce sunt aceşti oamenii nefericiţi? Deoarece nu cunosc secretele unei vieţi fericite. De aceea Dumnezeu ne cheamă să  dăm semenilor noştrii o mână de ajutor:

Matei 5:13. Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie lepădată afară şi călcată în picioare de oameni.

14. Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă.

15. Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă.

16. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri.

Romani 10:13. Fiindcă "oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit."

14. Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor?

 

Studiind Biblia, am identificat şi am făcut un buchet din secretele fericirii în şapte puncte.

 

1. Cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Fiului său este crucială, dacă vrem să mergem pe drumul ce duce spre fericire

         Să citim din Evanghelia după Ioan două texte importante: Ioan 17:3. "Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu." Nu poate exista fericire deplină fără viaţă veşnică şi Dumnezeu este acela care ne-o poate da.

Ioan 3:16. "Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică." Aflăm de aici că Dumnezeu ne iubeşte şi ne vrea binele suprem, concretizat în viaţaveşnică! Dovada este Fiul său iubit, pe care l-a dat pentru noi! Cunoştinţa despre caracterul înţelept, drept şi iubitor, credinţa în atotputernicia lui Dumnezeu şi motivaţia de a-i fi pe plac ascultând de sfaturile Lui, este punctul de plecare pe ruta ce duce la fericire. De aceea merită să-l cautăm pe Dumnezeu, să ascultăm de glasul Lui şi să împlinim cuvintele Lui, mulţumindu-i pentru paza, grija şi îndrumarea sa părintească! Numai cunoscându-l pe El, prin Fiul său, ne putem feri de păcat şi putem fi fericiţi! Îl iubim pentru că El ne-a iubit mai întâi, de aceea ne-a şi creat şi ne-a dat bucuriile vieţii! El ne cheamă pe toţi la pocăinţă, conform cu Fapte 17: 30. "Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască;"

Pocăinţa înseamnă căinţă sinceră pentru păcatele făcute, concomitent cu transformarea minţii noastre, prin cuvântul lui Dumnezeu, pentru a nu mai păcătui.

 

2. Evitarea înţeleaptă a păcatului duce la fericire

 

          "Ştim că oricine a fost născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, ci acela care a fost născut din Dumnezeu se păzeşte el însuşi, şi cel rău nu-l atinge." GBV 2001 1 Ioan 5:18 Textul acesta ne sfătuieşte să ne păzim de păcat, ceea ce înseamnă să ne ferim de păcat, să nu păcătuim! Orice păcat este o greşeală, un mod de a acţiona greşit, care are consecinţe mentale şi fizice dăunătoare, uneori foarte grave şi de durată: Psalmi 38:33. "N-a mai rămas nimic sănătos în carnea mea, din pricina mâniei Tale; nu mai este nicio vlagă în oasele mele, în urma păcatului meu." Asta înseamnă nu numai să fugim de orice ştim sigur că e păcat, ci chiar şi de ce ni se pare că este un păcat; mai bine să ne convingem în afara gropii că este o groapă şi să ne felicităm că am evitat-o, decât să ne lamentăm după ce am căzut în groapă, deoarece nu am fost siguri dacă e groapă sau nu! Păcatul aduce întotdeauna nepace şi nefericire, nu trebuie să ne lăsăm amăgiţi! Împlinirea poruncilor lui Dumnezeu produce pace şi fericire, Dumnezeu însuşi a promis asta: Isaia 48:18. O! de ai fi luat aminte la poruncile Mele, atunci pacea ta ar fi fost ca un râu, şi fericirea ta, ca valurile mării.

 

3. Lupta hotărâtă cu păcatul duce la fericire

 

În lupta cu păcatul trebuie să luptăm hotărât şi uneori nu putem învinge singuri. Când lupta cu păcatul este grea, trebuie să chemăm întăriri şi să le cerem suportul. Iacov 5:14. "Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii bisericii; şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului." Acest verset se aplică şi atunci când suntem bolnavi spiritual, adică atunci când trăim în păcat. Dacă am căzut în păcat, să ieşim cât de repede putem. Dacă nu putem singur, să cerem ajutor! De ce? Deoarece "PĂCATUL" tolerat ne va duce mai departe decât vrem să mergem, ne va costa mai mult decât suntem gata să plătim şi ne va ţine mai mult decât vrem să stăm în el. Adică, ne va face din ce în ce mai nefericiţi! Mai bine să nu-l tolerăm, dacă odată l-am experimentat din neglijenţă! O altă cauză, mai gravă, este pierderea mântuirii. Păcatul trebuie să fie un accident neintenţionat şi nu un experiment, altfel devine un pericol uriaş, dacă cel ce l-a practicat moare în el. De ce? Matei 5:29. "Dacă deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă." După cum am citit din mărturia Domnului Isus, păcatele neintenţionate (accidentale) sunt scuzabile, în rest toate păcatele care se fac voit, pentru a le experimenta, nu; ele vor fi iertate de Dumnezeu abia după o pocăinţă sinceră! Textul ne spune clar că nimeni nu va fi iertat şi mântuit dacă face păcate voite, ci ajunge în gheenă, care în antichitate era un loc de incinerare a gunoiului! De aceea Dumnezeu ne cheamă la pocăinţă!

4. Iubirea altruistă a semenilor, chiar şi a celor răi, duce la fericire

 

Luca 7:47. "De aceea îţi spun: păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate; căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin iubeşte puţin."

Textul inspirat ne spune că cine iubeşte iartă; cine iubeşte mult, iartă şi mai mult! Însă Domnul şi Mântuitorulnostru Isus Christos a venit şi cu o avertizare, consemnată la Matei 6:15. "Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre." Asta este o avertizare terbilă: nu vei fi iertat de Dumnezeu, dacă nu vei ierta! Dacă Dumnezeu a iubit atât de mult lumea, dând un exemplu minunat şi noi trebuie să facem la fel. Numai iubirea Dumnezeiască aduce împlinire deplină.
Iubirea altruistă produce în noi roade bune, printre care se remarcă înţelegerea necesităţilor celuilalt, bunătatea, mila, iertarea şi răbdarea, de aceea trebuie să urmărim iubirea altruistă, fără să aşteptăm ceva înapoi de la oameni, pentru că Dumnezeu însuşi ne va răsplăti, ne va da pace şi împlinire că facem ceea ce este bine şi de trebuinţă!

 

5. Ţinerea sub control a dorinţelor trupului duce la fericire

 

Trupul nostru are necesităţi, trebuie să ne hrănim, să ne îmbrăcăm, să ne odihnim, să ne destindem, etc.. De exemplu, mâncatul ne poate sătura, dar ne poate şi îmbuiba, dacă mâncăm mai mult decât avem nevoie şi asta ne va face probleme de sănătate. La fel, munca ne poate înnobila, dar ne poate şi înrobi sau chiar ucide dacă îi dedicăm mai mult timp decât poate duce trupul. Dacă nu veghem asupra dorinţelor trupului nostru, acestea ne vor duce în rătăcire. De aceea trebuie să fie o armonie între minte şi trup, ca mintea să conducă trupul şi nu trupul să conducă mintea. Dar ca să avem o minte sănătoasă, trebuie să avem duhul călăuzitor al lui Dumnezeu, căci o minte nesănătoasă nu va putea ţine un trup sănătos.

Psalmi 143:10. Învaţă-mă să fac voia Ta, căci Tu eşti Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă călăuzească pe calea cea dreaptă! 

Cine este călăuzit pe calea cea dreaptă de duhul lui Dumnezeu produce roade sfinte, cine nu este călăuzit de duhul lui Dumnezeu, nu poate: 

Galateni 5:16. Zic, dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele firii pământeşti.

17. Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.

18. Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub Lege.

19. Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea,

20. închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide,

21. pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. 22. Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia,

23. blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.
24. Cei ce sunt ai lui Hristos Isus şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei.

 

6. Practicarea lucrurilor folositoare duce la fericire

Filipeni 4:8. Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească.

Omul este chemat să caute armonia cu cei din jurul tău şi cu natura, practicând lucruri folositoare! Trebuie să ne folosim timpul trăind printre oameni şi în natură în mod raţional şi natural, urmărind echilibrul şi moderaţia în toate. Învăţând lucruri necesare şi nobile, ele ne vor ajuta în viaţă, iar apreciind igiena, medicina, munca, securitatea, proprietatea, spaţiul public, alimentaţia sănătoasă şi corectă, mişcarea de întreţinere sau destindere, frumosul, artele nobile, curăţenia, ordinea, liniştea, etc. ne va face sănătoşi mental şi trupeşte şi folositori societăţii în care trăim! 

7. Lecturarea şi meditarea la lucrurilor care duc la fericire, menţine fericirea

Evreilor din antichitate li s-a poruncit următoarele: Iosua 1:8. Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte, căutând să faci tot ce este scris în ea; căci atunci vei izbândi în toate lucrările tale şi atunci vei lucra cu înţelepciune. 

Asta înseamnă că şi nouă ne este necesar să facem la fel cu legile lui Dumnezeu din Noul Legământ, ele trebuie citite, ascultate şi puse în practică zilnic, astfel ele produc fericirea şi o menţin: 

1Timotei 4:13. Până voi veni, ia seama bine la citire, la îndemnare şi la învăţătura pe care o dai altora. 

Apocalipsa 1.3 "Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!"

Repetiţia este mama învăţăturii! Să nu uităm că informaţia se poate uita. Ea trebuie reâmprospătată. De aceea trebuie să citim Biblia cât mai des posibil, de preferinţă zilnic, să fim mulţumitori lui Dumnezeu zilnic, să cerem necurmat înţelepciune şi îndrumare prin rugăciune, să urmărim să creştem nivelul nostru spiritual, să ajutăm oamenii, după cum şi noi am fost ajutaţi!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Post Scriptum

De reţinut

 

De ce este credibilă Biblia şi poate fi numită Sfintele Scripturi?

 

Sunt multe motive, una dintre ele fiind uimitoarele profeţii biblice – confirmate de istorie.

Biblia - Cartea Cărţiloreste o carte a minunilor profetice. În nici o altă carte nu s-a prezis cu atâta exactitate viitorul.

Ce spun profeţiile acestei minunate cărţi a cărţilor despre viitor? Că Dumnezeu nu va lăsa până la nesfârşit ca să se întâmple lucruri tragice pe pământ, ci el va face o schimbare istorică şi definitivă, eliminând sursa şi efectele răului, pentru totdeauna.

De aceea merită luat în considerare un citat din cartea profetului Daniel:

"Binecuvântat să fie Numele lui Dumnezeu, din veşnicie în veşnicie! A Lui este înţelepciunea şi puterea.

El schimbă vremurile şi împrejurările; El răstoarnă şi pune pe împăraţi; El dă înţelepciune înţelepţilor şi pricepere, celor pricepuţi!

El descoperă ce este adânc şi ascuns; El ştie ce este în întuneric şi la El locuieşte lumina." Daniel 2:20-22

 

Ca să înţelegem importanţa acestei dovezi, trebuie să ne adâncim în următoarele subiecte:

Ce este o profeţie?

Profeţia constă în cuvinte, vedenii sau vise de inspiraţie divină, pe care le primeşte cineva prin revelaţie de la Dumnezeu. Profeţiile pot fi didactice, cu scopul de a învăţa şi corecta sau cu scopul de a preveni şi a avertiza asupra unor evenimente din viitor. Un alt scop al lor este de a încuraja şi a consola.

- Ce este un profet?

Un profet este un om care transmite mesajele profetice primite de la Dumnezeu. Omul trebuie să fie numit de Dumnezeu, ca să poată fi profet. Profetul, în funcţie de însărcinarea dată de Dumnezeu, se poate adresa unui individ, unui grup, unei naţiuni, unor naţiuni sau chiar lumii întregi.

- Ce este un contra-profet (numit "profet fals)?

Satan Diavolul ridică profeţi falşi şi interpreţi neinspiraţi pentru a zădărnicii profeţiile lui Dumnezeu (Ieremia 23:16-22). Unii dintre aceştia sunt excroci pur şi simplu şi nici ei nu cred ceea ce spun, alţii sunt înşelaţi de vedeniile şi visele mincinoase trimise de Diavol

- Unii nu cred în împlinirea tuturor profeţiilor Bibliei şi spun că nu se vor împlini chiar toate profeţiile, dacă Dumnezeu nu are oameni potriviţi. Este adevărată această idee? Nu! Toate profeţiile Bibliei se vor împlini. De ce?

Nici o profeţie din Sfintele Scripturi nu este de origine omenească (2 Petru 1:20), şi deoarece Dumnezeu este mai puternic decât Diavolul, toate profeţiile vor fi împlinite.

Există o carte scrisă de Werner Keller “Biblia ca istorie” - la noi a apărut sub titlul "Şi totuşi Bibia are dreptate" (în engleză "The Bible as History") - în care autorul aduce argumente solide că Biblia este corectă din punct de vedere istoric.

Nu el este singurul autor ce susţine atuul istoric al Bibliei. Sunt mulţi. De exemplu, Nelson Glueck scria “Timp de 30 de ani am făcut săpături arheologice . . ., iar în ce priveşte exactitatea istorică, am descoperit că Biblia a avut întotdeauna dreptate.„

Nelson Glueck (4 iunie 1900 - 12 februarie 1971) a fost un rabin american, academician și arheolog. A fost președinte al Uniunii Colegiului Ebraic din 1947 până la moartea sa, iar activitatea sa de pionierat în arheologia biblică a dus la descoperirea a 1.500 de situri arheologice (localităţi vechi).

Biblia are cel mai puternic atu: profeţiile împlinite, confirmate de istorie.

Profetul Daniel prezice nişte evenimente istorice cu exactitate, cu mult înainte ca personajele din profeţii să se fi născut. Numai Dumnezeu are această capacitate!

 

Toţi suntem responsabili, nu putem fi neutrii

 

Discuțiile despre profeţiile Bibliei, sunt extrem de importante, deoarece suntem în timpul împlinirii unor profeții importante şi lumea trebuie să ştie. Cei ce vor şti vor avea posibilitatea să se salveze, iar cei care vor refuza să ştie, vor fi ca cei de pe timpul lui Noe:

Matei 24

37. Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului.

38. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie,

39. şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului.

Refuzul de a cunoaşte nu va fi scuzabil.

Dumnezeu să vă binecuvânteze prin adevărul Său! În numele şi pentru meritele Fiului Său, Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Christos! Amin!