Originea Moldovenilor

 

ORIGINEA MOLDOVENILOR (DUPĂ MOLDOVENI)

 

- Intreaba vremurile stravechi, care au fost inaintea ta, din ziua cand a facut Dumnezeu pe om pe pamant, si cerceteaza de la o margine a cerului la cealalta: a fost vreodata vreo intamplare asa de mare si s-a auzit vreodata asa ceva? (Deut.4:32)

-  Adu-ti aminte de zilele din vechime, socoteste anii, varsta de oameni dupa varsta de oameni, intreaba pe tatal tau, si te va invata, pe batranii tai, si iti vor spune. (Deut.32:7)

 

La fel cum evreii sunt cei mai buni în cunoaşterea istorie lor, la fel de bine sau cel mai bine îşi cunosc originea moldovenii.

 

Dimitrie Cantemir

DESCRIEREA MOLDOVEI

I

PARTEA GEOGRAFICĂ

CAPITOLUL I

Despre numele cel vechi

şi cel de acum al Moldovei

 

Toată ţara pe care o numim astăzi Moldova, precum şi ţinuturile învecinate dinspre asfinţit, au fost stăpânite la început de sciţi, care cuceriseră aproape trei părţi ale lumii, cu toate că, după obiceiul lor strămoşesc, ei nu aveau aşezări statornice. Pe lângă feluritele numiri date de hoardele care s-au perindat pe cursul vremii, grecii i-au numit pe locuitorii acestor ţinuturi când geţi, când daci. Sub stăpânirea romanilor s-a statornicit numirea de daci. După ce acest popor pierdu pe regele Decebal, biruit de viteazul Nerva Traian, şi a fost parte nimicit, parte risipit încoace şi încolo, întreaga ţară pe care o locuia a fost prefăcută

în provincie romană, pământul fiind împărţit cetăţenilor romani, după care s-a deosebit în trei părţi: mărginaşă, de mijloc şi muntoasă.

În cea dintâi se cuprindea o parte din Ungaria de astăzi şi Valahia, în a doua Transilvania, iar în cea de pe urmă, cea mai mare parte a Moldovei noastre, aşezată între Dunăre şi Prut, împreună cu ţinuturile de la hotar ale Valahiei. În epoca următoare, când Imperiul roman a început să decadă, barbarii — şi anume sarmaţii, hunii şi goţii — au pustiit Moldova de mai multe ori şi au silit pe coloniştii romani să fugă în munţi, ca să caute loc de adăpost împotriva cruzimii lor, în partea muntoasă a Maramureşului. După ce au vieţuit acolo câteva sute de ani, apăraţi ca într-o cetate naturală, cu voievozii şi legile lor, deoarece populaţia s-a înmulţit peste măsură, Dragoş, un fiu al voievodului lor Bogdan, se hotărî în cele din urmă către anul () să cuteze un marş peste munţi, spre răsărit, însoţit la început numai de trei sute de oameni, ca şi cum ar pleca la vânătoare. Pe drum dădu din întâmplare peste un bou sălbatic, numit de moldoveni zimbru, şi, tot gonindu-l, ajunse la poalele munţilor.

Când căţeaua lui de vânătoare, căreia-i zicea Molda şi pe care o iubea foarte mult, se repezi întărâtată asupra fiarei, bourul se azvârli într-un râu, unde săgeţile îl uciseră; dar şi căţeaua, care sărise în apă după fiara fugărită, fu luată de undele repezi.

Întru pomenirea acestei întâmplări, Dragoş fu cel dintâi care numi acest râu Moldova, iar locul unde se petrecuse- ră acestea îi dădu numele de Roman, după numele seminţiei sale şi luă ca stemă a noului său principat capul bourului. După aceea, când cercetă ţinuturile învecinate şi găsi câmpuri roditoare cu ape îmbelşugate, târguri, cetăţi întărite, dar părăsite de locuitori, povesti alor săi despre ceea ce descoperise, îndemnându-i să pună stăpânire pe pământul acesta atăt de roditor. Oamenii tineri din neamul lui Roman îşi urmară domnul de 2 bunăvoie şi, cu bucurie, trecură munţii împreună cu el, în cete mari, aşezându-se după aceea în ţinuturile aflate într-un chip atât de minunat, iar pe Dragoş, cel care le aflase, îl numiră cel dintâi domn al ţării noi. Întoarsă în acest chip stăpânitorilor de odinioară, ţara îşi pierdu, odată cu legile trase din dreptul civil roman, şi numele dacic şi latinesc şi atât străinii, cât şi locuitorii ei înşişi îi ziseră Moldova, după apa Moldei.

Dar nici această numire n-a rămas peste tot, căci turcii, care pătrundeau adesea cu oaste prin Moldova, către ţările vecine ocupate de dânşii în Europa, au dat moldovenilor mai întâi numele de akvlach1 1 Mai bine ak-iflak, adică valahi albi, spre deosebire de kara-iflak (vlach), valahii negri, care sunt locuitorii Valahiei.

Apoi, când Bogdan, după voia cea din urmă a tatălui său Ştefan cel Mare, le-a închinat ţara, turcii, obişnuiţi să numească ţările supuse după numele domnitorilor, au început să-i zică Bogdan; totuşi vechiul nume s-a păstrat în limba tătărească, vecinii din partea cealaltă, leşii şi ruşii numindu-i pe moldoveni valahi, adică valşi sau italieni, iarvalahilor care locuiesc în munţi zicându-le munteni, adică oameni de peste munte.

 

Cine au fost cei care şi-au părăsit târgurile şi cetăţile întărite?

 

Teza teutonă

 

În anul 1211, este chemat ordinului cavalerilor teutoni în ţara Bârsei, la invitaţia regelui Andrei II al Ungariei, cu îndatorirea de a apăra hotarele răsăritene ale regatului împotriva cumanilor, care au fost alungaţi după 15 ani, din pricină că nu au respectat ordinul regelui de a-i fi supuşi, adică de a nu ieşi de sub jurisdicţia regală (respectând regatul şi legile regale) de a nu-şi face cetăţi de piatră şi a acapara alte teritorii. Ei s-au întins şi dincolo de Ţara Bârsei în Moldova, unde şi-au creat cetăţi de piatră şi au asuprit şi sărăcit locuitorii prin muncile grele de la căratul pietrelor. După o răscoală populară împotriva lor, regele a tăbărât cu oastea împotriva lor şi i-a alungat.

„În scurt timp, dominaţia teutonilor a traversat lanţul carpatic extinzându-se pană la Siret, iar în acest spaţiu au ridicat două fortăreţe, pe care le identifica (Dimitrie Onciul, n,n.) cu Cetatea Neamţului şi Crăciuna, ultima localizată în Munţii Vrancei”.

 

Lista localităților din Țara Bârsei.

 

Denumirile sunt în română, germană și maghiară.

 

    Bod (Brenndorf, Botfalva)

    Bran (Törzburg, Törcsvár)

    Brașov (Kronstadt, Brassó)

    Codlea (Zeiden, Feketehalom)

    Cristian (Neustadt, Keresztényfalva)

    Dumbrăvița

    Feldioara (Marienburg, Földvár)

    Ghimbav (Weidenbach, Vidombák)

    Hălchiu (Heldsdorf, Höltövény)

    Hărman (Honigberg, Szászhermány)

    Măieruș (Nußbach, Szászmagyarós)

    Prejmer (Tartlau, Prázsmar)

    Râșnov (Rosenau, Barcarozsnyó)

    Rotbav (Rotbach, Szászveresmart)

    Sânpetru (Petersberg, Barcaszentpéter)

    Șercaia (Schirkanyen, Schirkengen, Scharken)

    Vulcan (Wolkendorf, Szászvolkány)

    Zărnești(Zernescht, Zernest)

 

Ţara de Sus vs Ţara de Jos

 

La început maramureşenii, numiţi ulteror „moldoveni” s-au stabilit ca o marcă de hotar doar în partea de sus a Moldovei, numită „Ţara de Sus” care a fost abandonată de locuitorii ei, după care fiind ajutaţi de „ungureni” au cucerit şi Ţara de Jos, după cum - este posibil ca - acest conflict să se fi evocat figurativ în Balada Mioriţa, unde victima se numeşte vrâncean şi nu moldovean

 

Versuri Mioriţa - Balade Populare

trimise de DavidDavid.

 

Pe-un picior de plai,

Pe-o gură de rai,

Iată vin în cale,

Se cobor la vale,

Trei turme de miei,

Cu trei ciobănei.

Unu-i moldovan,

Unu-i ungurean

Şi unu-i vrâncean.

Iar cel ungurean

Şi cu ce-l vrâncean,

Mări, se vorbiră,

Ei se sfătuiră

Pe l-apus de soare

Ca să mi-l omoare

Pe cel moldovan,

Că-i mai ortoman

Ş-are oi mai multe,

Mândre şi cornute,

Şi cai învăţaţi,

Şi câni mai bărbaţi,

Dar cea mioriţă,

Cu lână plăviţă,

De trei zile-ncoace

Gura nu-i mai tace,

Iarba nu-i mai place.

- Mioriţă laie,

Laie bucălaie,

De trei zile-ncoace

Gura nu-ţi mai tace!

Ori iarba nu-ţi place,

Ori eşti bolnăvioară,

Drăguţă mioară?

- Drăguţule bace,

Dă-ţi oile-ncoace,

La negru zăvoi,

Că-i iarbă de noi

Şi umbră de voi.

Stăpâne, stăpâne,

Îţi cheamă ş-un câine,

Cel mai bărbătesc

Şi cel mai frăţesc,

Că l-apus de soare

Vreau să mi te-omoare

Baciul ungurean

Şi cu cel vrâncean!

- Oiţă bârsană,

De eşti năzdrăvană,

şi de-a fi să mor

în câmp de mohor,

Să spui lui vrâncean

Şi lui ungurean

Ca să mă îngroape

Aice, pe-aproape,

În strunga de oi,

Să fiu tot cu voi;

În dosul stânii

Să-mi aud cânii.

Aste să le spui,

Iar la cap să-mi pui

Fluieraş de fag,

 

Mult zice cu drag;

Fluieraş de os,

Mult zice duios;

Fluieraş de soc,

Mult zice cu foc!

Vântul, când a bate,

Prin ele-a răzbate

Ş-oile s-or strânge,

Pe mine m-or plânge

Cu lacrimi de sânge!

Iar tu de omor

Să nu le spui lor.

Să le spui curat

Că m-am însurat

Cu-o mândră crăiasă,

A lumii mireasă;

Că la nunta mea

A căzut o stea;

Soarele şi luna

Mi-au ţinut cununa.

Brazi şi paltinaşi

I-am avut nuntaşi,

Preoţi, munţii mari,

Paseri, lăutari,

Păserele mii,

Şi stele făclii!

Iar dacă-i zări,

Dacă-i întâlni

Măicuţă bătrână,

Cu brâul de lână,

Din ochi lăcrimând,

Pe câmpi alergând,

Pe toţi întrebând

Şi la toţi zicând:

"Cine-a cunoscut,

Cine mi-a văzut

Mândru ciobănel,

Tras printr-un inel?

Feţişoara lui,

Spuma laptelui;

Musteţioara lui,

Spicul grâului;

Perişorul lui,

Peana corbului;

Ochişorii lui,

Mura câmpului? "

Tu, mioara mea,

Să te-nduri de ea

Şi-i spune curat

Că m-am însurat

Cu-o fată de crai,

Pe-o gură de rai.

Iar la cea măicuţă

Să nu spui, drăguţă,

Că la nunta mea

A căzut o stea,

C-am avut nuntaşi

Brazi şi paltinaşi,

Preoţi, munţii mari,

Paseri, lăutari,

Păserele mii,

Şi stele făclii!

 

Țara de Sus a Principatului Moldovei reprezenta partea din nordul Moldovei demarcată la sud de linia Bacău-Chișinău. Este una dintre cele două părți culturale și geografice ale Moldovei, alături de Țara de Jos.

Țara de Sus era împărțită în 7 ținuturi[1]:

 

    Ținutul Bacăului (centru: Bacău);

    Ținutul Cernăuților (centru: Cernăuți);

    Ținutul Dorohoiului (centru: Dorohoi);

    Ținutul Hârlăului (centru: Hârlău);

    Ținutul Hotinului (centru: Hotin);

    Ținutul Neamțului (centru: Târgu Neamț);

    Ținutul Sucevei (centru: Suceava — fostă capitală a principatului);

    Ocolul liber Câmpulung (centru: Câmpulung Moldovenesc).

 

Țara de Sus este o denumire dată părții de nord-vest a Moldovei.

 

 

    ^ Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Minerva, București, 1981, pp. 28-31.

 

Țara de Jos (sau Moldova de Jos) a fost una dintre cele trei regiuni geografico-culturale ale Principatului Moldovei, care s-a întins pe cel mai dens populat teritoriu, jucând rolul principal în structura administrativ-teritorială a principatului.

 

Țara de Jos este o denumire dată părții de sud-est a Moldovei. Începând cu 1436, când fiii lui Alexandru cel Bun, Iliaș și Ștefan al II-lea, și-au împărțit puterea în Moldova, Ștefan și-a exercitat-o peste această parte a țării, având titlul de „voievod” cu reședința la Vaslui, fiind în același timp și primul membru al sfatului domnesc de la Suceava.

Împărțirea administrativ-teritorială

 

Țara de Jos era împărțită în 12 ținuturi:[1]

 

    Ținutul Iașilor (centru: Iași — capitala principatului începând cu a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanu -1564[2]);

    Ținutul Cârligătura (centru: Târgu Frumos);

    Ținutul Covurluiului (centru: Galați);

    Ținutul Fălciu (centru: Fălciu);

    Ținutul Lăpușnei (centru: până la venirea turcilor era Tighina, apoi Lăpușna);

    Ținutul Orheiului (centru: Orhei);

    Ținutul Putnei (centru: Focșani);

    Ținutul Romanului (centru: Roman);

    Ținutul Soroca (centru: Soroca);

    Ținutul Tecuciului (centru: Tecuci);

    Ținutul Tutova (centru: Bârlad);

    Ținutul Vasluiului (centru: Vaslui).

 

    ^ Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Minerva, București, 1981, pp. 19-27.

    ^ Constantin Rezachevici - Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova a. 1324 - 1881, Volumul I, Editura Enciclopedică, 2001, pag 686

 

Documentar realizat cu ajutor de pe Wikipedia