Aşii din mâneca lui Satan: amăgirea şi teroarea
Amăgirea şi teroarea lansată de Diavol, a dus la multe secte şi erezii, cum ar fi marcionismul, una din cele mai rătăcite şi periculoase secte din toate timpurile.
Originile miscarii eretice a lui Marcion din Sinope
Mărturii timpurii din secolul II
De ce apar atâtea secte în creștinism?
Evident că sunt multe cauze. Una dintre ele este arătată clar de apostolul Ioan:
Am scris ceva bisericii, dar lui Diotref, căruia îi place să aibă fruntea (întâietatea) printre ei, nu vrea să știe despre noi. (3 Ioan 1:9)
Dorința de a fi un lider, cu orice preț, i-a făcut pe mulți să cadă în păcatul auto-măririi:
Căci oricine se înalță pe sine va fi smerit; iar cel ce se smerește pe sine va fi înălțat.” (Luca 14:11)
O altă armă pe care o foloseşte Satan este frica.
După marea tentativa de grecizare păgână a evreilor din secolul II î.Hr, prin regele Antiochus Epifanes, Satana a încercat o altă tentativă – de data aceasta în secolul II AD – reânviind edictul de persecuţie, prin îmăratul roman, Hadrian (76-138). Hadrian, ca şi Antiochus Epifanes, a scos în afara legii, cultul lui Yehowah Dumnezeu şi cine era prins că se închină Lui, era condamnat la o moarte cruntă, pe rug. Edictul păgân a afectat şi creştinismul deoarece şi ei i se închinau Dumnezeului Evreilor. Însă un om din Pont, fiul episcopului din oraşul Sinope - împreună cu alţii care s-au înspăimântat de teroare – a lansat o mişcare de apostazie, dezicându-se de Adevăratul Dumnezeu şi au inventat un dumnezeu fals, la care s-au închinat. Numele acestui om a fost Marcion, un adept al lui Tebulis. Aceşti doi oameni au contribuit în mare măsură la devierea creştinismului spre păgânism, mergând până acolo că biserica rătăcită şi păgânizată a excomunicat Biserica Apostolică în anul 130 AD.
Și acum să vedem un exemplu din secolul II.
Din Hegesippus, Memorii din istoria creștină timpurie
Scrisă în secolul al II-lea d.Hr
Marcioniştii în scrierea lui Hegesippus
---
Referitor la călătoria sa la Roma și la sectele evreiești.
12
Iar biserica Corintenilor a continuat în credința ortodoxă
13 până în vremea când Primus era episcop în Corint. Am avut unele relații cu acești frați în călătoria mea către Roma, când am petrecut câteva zile cu corintenii, timp în care am fost reciproc înviorați de credința ortodoxă.
La sosirea mea la Roma, am întocmit o listă cu succesiunea episcopilor până la Anicetus, al cărui diacon era Eleutherus. Lui Anicetus i-a urmat Soter, iar după el a venit Eleutherus. Dar în cazul fiecărei succesiuni,
14 și în fiecare oraș, starea lucrurilor este conformă cu învățătura Legii și a Profeților și a Domnului....
Iar după ce Iacov cel Drept a suferit martiriul, la fel ca și Domnul și pe aceeași cauză, iarăși Simeon, fiul lui Clopa, descendent din unchiul Domnului, este făcut episcop, alegerea lui fiind promovată de toți ca rudă a Domnului. .
De aceea Biserica a fost numită fecioară, căci ea nu era încă coruptă de o învățătură fără valoare.
15 Tebulis a fost cel care, nemulțumit pentru că nu a fost făcut episcop, a început mai întâi să o corupă pe furiș. Și el era legat de cele șapte secte care existau printre oameni, ca Simon, de la care provin Simonianii; si Cleobius, de la care vin Cleobianii; și Doritheus, de la care vin Dorithianii; și Gortheeu, de la care provin Gortheanii; Masbothaeus, de la care provin Masbothaei. Din aceşti oameni provin şi Menandrianiştii, şi Marcioniştii, şi Carpocraţii, şi Valentienii, şi Basilidienii şi Saturnienii. Fiecare dintre acești lideri în propria sa capacitate privată și distinctă și-a adus propria opinie privată. Din aceștia au venit falși hristoși, falși profeți, falși apostoli-oameni care au împărțit singura Biserică în părți
16 prin doctrinele lor corupătoare, rostite în disprețuirea lui Dumnezeu și a Hristosului Său...
Au existat, de altfel, diverse păreri în chestiunea tăierii împrejur printre copiii lui Israel, susținute de cei care s-au împotrivit tribului lui Iuda și lui Hristos: precum Esenienii, Galileenii, Hemerobaptiștii, Masboteii, Samaritenii, Saducheii, Fariseii.
---
Marcion în scrierea lui Iustin Martirul
Scrisă în prima parte a secolului II
APOLOGIA I,
CAPITOLUL XXIV Diferite tipuri de închinare păgână
Mai întâi [aducem dovezi] pentru că, deşi spunem lucruri asemănătoare celor spuse de greci, suntem urâţi din pricina numelui lui Hristos şi, deşi nu greşim în vreun fel, suntem condamnaţi la moarte ca păcătoşi, în vreme ce alţi oameni, în diferite locuri, se închină la pomi şi râuri, la şoareci şi pisici, la crocodili şi la multe animale lipsite de raţiune. Nu aceleaşi animale sunt preţuite de toţi; ci în unele locuri este adorat unul, altundeva altul, aşadar toţi sunt profani din perspectiva altora, dat fiind faptul că nu se închină aceloraşi obiecte. Şi aceasta este singura acuzaţie pe care ne-o aduceţi – că nu arătăm reverenţă aceloraşi zei ca şi voi, nici nu oferim mese în cinstea morţilor, jertfe, mirosul grăsimii şi coroane pentru statuile lor. Căci voi ştiţi prea bine că unele animale sunt considerate de unii zei, de alţii fiare sălbatici şi de alţii victime pentru jertfe.
CAPITOLUL XXVI Creştinii nu au încredere în magicieni
În al treilea rând, după urcarea la cer a lui Hristos, diavolii au folosit unii oameni, care au spus că ei înşişi erau zei; şi voi nu doar nu i-aţi persecutat, ci i-aţi considerat vrednici de cinste. A fost un samaritean, numit Simon, născut în satul Gitto, care în timpul domniei lui Claudius Cezar, a săvârşit în oraşul vostru împărătesc, Roma, fapte de magie măreţe, în virtutea meşteşugului diavolilor care lucrau în el. El a fost considerat zeu, calitate în care a fost cinstit de voi printr-o statuie, ridicată lângă Tibru, între cele două poduri, cu următoarea inscripţie scrisă în limba Romei: „Simoni Deo Sancto,”
„Lui Simon, zeul cel sfânt.” Şi aproape toţi samaritenii şi câţiva din alte neamuri se închină lui şi îl recunosc drept primul lor zeu; iar pe Elena, care a călătorit cu el în acea vreme şi care fusese înainte prostituată, ei o consideră prima idee generată de Simon. Ştim că un om numit Meander, tot samaritean, din oraşul Capparetaea, un ucenic al lui Simon, inspirat de demoni, a înşelat pe mulţi cu magia sa pe când a fost în Antiohia. El i-a convins pe cei care l-au urmat că nu vor muri niciodată şi mai sunt şi acum unii care păstrează această părere a lui. Apoi, Marcion, un om din Pont, care trăieşte şi astăzi, îi învaţă pe ucenicii lui să creadă în alt zeu, mai mare decât Creatorul. Cu ajutorul diavolilor, el i-a făcut pe mulţi, din fiecare neam, să spună blasfemii şi să nege că Dumnezeu este creatorul universului, afirmând că o altă făptură, mai mare decât El, a săvârşit lucrări mai mari. Aşa cum am spus înainte, toţi cei care îşi iau părerile de la aceşti oameni sunt numiţi creştini, la fel cum se întâmplă cu cei care nu sunt de acord cu doctrinele filozofilor şi totuşi, au în comun cu aceştia numele de filozofi care le este dat. Noi nu ştim dacă ei săvârşesc acele fapte groaznice şi ruşinoase – stingerea lămpilor, relaţii sexuale promiscue şi mâncarea de carne de om. Însă ştim că ei nu sunt persecutaţi si condamnaţi la moarte de voi, cel puţin nu din pricina părerilor lor. Dar eu am compus un tratat cu privire la ereziile deja existente, pe care, dacă doriţi, vi-l voi da.
Marcion și elenizarea (grecizarea) creștinismului
Raoul Vaneigem
În ciuda trecerii a două secole și a acuzațiilor de erezie care l-au despărțit de religia de stat, Marcion (născut la Roma în secolul al IV-lea) merita să fie considerat adevăratul părinte al Bisericii Catolice, un părinte abandonat cu răutate lumii, un runt pe care numai duşmanii lui l-au adus la maturitate.
Elan misionar; hotărârea de a fonda comunități; speranţa autorităţii supreme, a cărei inaugurare avea să o primească la Roma; organizarea monarhală a ekklesiai; antisemitism virulent; concepția unei filozofii creștine purificate de iudaismul ei; o teologie inspirată de gândirea greacă: aceste [calități ale lui Marcion] au fost multe dintre trăsăturile fundamentale ale viitoarei Biserici Catolice.
Cu Marcion, creștinismul – cu disprețul pentru adevărul istoric – și-a arogat o geneză elenă propagată de mitul lui Pavel, „apostol al neamurilor”. Chiar și astăzi, mulți istorici ratifică fără rușine nașterea creștinismului de la origini grecești.
La résistance au christianisme. Les hérésies des origines au XVIIIe siècle, 1993, Capitolul 11
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu