Cum a făcut Marcion din Domnul nostru Iisus Hristos cel mai mare dumnezeu al grecilor?

 

Cum a făcut Marcion din Domnul nostru Iisus Hristos cel mai mare dumnezeu al grecilor?

 

Istoria lui Marcion

Principalele surse de informaţii pentru viaţa lui Marcion sunt Iustin Martirul, Hegesipus, Iranaeus, Tertullian, Hippolytus, Epifanie de Salamina. Filozoful Celsus a folosit argumentele lui Marcion pentru a argumenta împotriva creştinismului.

Marcion s-a născut într-o familie creştină, tatăl său fiind episcop în oraşul grec Sinope, Asia Mică, prin anul 85 d.Hr. După ce încă de tanăr a fost acuzat de "batjocorirea unei fecioare" şi excomunicat de adunarea (biserica) din Sinope, Marcion a părăsit oraşul noaptea, de ruşine şi cu timpul a devenit un negustor bogat, ca armator de mărfuri pe corăbii. Se pare că a slujit şi ca agent (spion) al imperiului roman, fie din constrângere, fie din cauza de răzbunare sau pentru bani, în care calitate a călătorit mult şi a colectat toate scrierile evreieşti din biserici, arzându-le. S-a mutat la Roma, prin anul 135 d.Hr. dorind să fie făcut episcop. Însă Biserica din Roma l-a excomunicat după ce aflase de fărădelegile şi învăţătura sa adusă din Siria, căci Marcion a ajuns sub influenţa învăţătorului gnostic sirian Cedro, care credea că Dumnezeul din Vechiul Testament era diferit de Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos.

 

După excomunicarea sa de Biserica din Roma, Marcion a pornit o luptă neobosită pentru a-şi răspândi teologia antisemită. Şi ca să aibă succes, a recurs la cele mai dibace falsuri, falsificând Noul Testament, susţinând cu neruşinare că acesta a fost falsificat de-a lungul timpului şi că ceea ce face el nu este altceva decât să elimine falsurile din el.

 

Marcion, de pildă, nu a ţinut cont de proclamarea de către Ioan Botezătorul a lui Isus ca Mesia cel promis de scrierile Vechiului Testament şi nici de relatarea ispitirii lui Isus şi a rugăciunii din grădina Ghetsimani, ci pur şi simplu le-a tăiat afară din Evanghelie. Tot ce nu se potrivea cu poziţia teologică a lui Marcion, era tăiat afară sau modificat grosolan, eliminând pur şi simplu capitole întregi din Noul Testament.

Marcion a respins în întregime Vechiul Testament şi a făcut o evanghelie proprie din Evanghelia după Luca, eliminând capitolele 1 şi 2, apoi a mai înlăturat şi Luca 4:1-3 (descrierea ispitei, referitor la Dueteronom, de 3 ori), Luca 4:16-30 (Isus afirma—în timp ce predica într-o sinagogă—că slujba Sa era era o împlinire a Vechiului Testament), Luca 5:39 ("Cel vechi este bun"), şi Luca 8:19 (referire la familia lui Isus) şi scena agoniei din Luca 22. În mod asemănător, Marcion a ciuntit şi celelalte scrieri ale Noului Testament, care i-au căzut în mână, muncă pe care au continuat-o adepţii lui, până ce au falsificat practic tot Noul Testament, eliminând toate referiri pozitive la iudaism sau la Vechiul Testament.

 

Marcion a denaturat toate textele din epistolele lui Pavel în aceeaşi manieră în care a făcut cu textul Evangheliei lui Luca: tot ce părea de origine evreiască le-a respins ca nefiind învăţătura autentică a apostolului Pavel, ci era privit ca o denaturare provenind de la o mână străină. Menţionarea lui Avraam ca exemplu de credinţă a fost eliminată din Galateni (3:6-9), la fel ca şi legătura dintre Lege şi evanghelii (3:15-25); a eliminat Romanii 1:19-21:1, 3:21-4:25, şi majoritatea textului din Romani capitolele 9-1, precum şi tot ce se află după Romani 14:23.

Marcion a falsificat rescriind pur şi simplu conţinutul multor versete din Luca şi epistolele lui Pavel, pentru a le tăia legătura cu iudaismul şi Vechiul Testament. De exemplu, în loc de "Vie Împărăţia Ta" din Rugăciunea Domnului (Luca 11:2), evanghelia lui Marcion spunea "Fie ca Sfântul Duh să vie pentru a ne curăţa."

Uneori, în textul care era păstrat se schimbau anumite cuvinte, eliminând astfel un sens important al mesajului, ca de exemplu în Efeseni 3:9, unde el a schimbat sensul frazei din „ascunse din veacuri în Dumnezeu" în „ascunse din veacuri de Dumnezeu”. Toate aceste schimbări aveau menirea să schimbe înţelesul de pe Dumnezeul creator arătat în Vechiului Testament pe un dumnezeu ipotetic, fabricat în falsificarea Noului Testament.

 

De fapt procesul de falsificare în stil antisemit a mesajului Noului Testament a început mai înainte de Marcion, când un grup de creştini s-a rupt de biserica apostolică evreiască pe timpul împăratului Traian (aspect ce este menţionat de epistolele apostolului Ioan şi e datată de Tertullian, ca fiind în anul 117AD), fapt care a dus ca în jurul anului 130 ambele fracţiuni să se blesteme (anatemizeze) reciproc, accelerând şi mediatizând enorm disputa. Se pare că Marcion a jucat un rol de seamă în această nouă grupare, alături de sirianul Cerdo, ajungând ulterior să fie cunoscut ca liderul ei.

Iustin Martirul spune (secolul I - II AD), că fracţiunea aceasta marcionită nu era persecutată de autorităţile romane pe când cealaltă care era apostolică era asprig persecutată şi liderii ei ucişi cu brutalitate (arşi pe rug). Acest aspect ne pote duce la concluzia justă, că fracţiunea marcionită s-a creat tocmai ca să fie pe placul autorităţilor romane şi aservită în subordinea ei. Când disputa era cea mai aprigă, fiind la apogeu, şi biserica din Roma era fără lider (acesta fiind ucis de autorităţile păgâne) a venit Marcion la Roma, măgulind biserica cu o ofertă de împăcare între cele două fracţiuni şi cu o sumă mare de bani prin care s-a infiltrat iarăşi în biserică, dorind chiar să preia conducerea. Aşadar intenţia lui Marcion a fost ca prin diferite mijloace să ajungă lider şi apoi să dicteze ideologia sa în biserica apostolică. După ce nu i-a reuşit, şi fiindu-i deconspirate intenţiile ascunse, a pus la cale brutala operaţiune de falsificare în masă a scrierilor Noului Testament, dorind să facă din Domnul nostru Iisus Hristos, principalul dumnezeu al lumii greco-romane, dar de origine păgână.

 

Însă succesul lui Marcion nu putea să dureze căci era clădit pe nisip. Succesul lui se datora atmosferei anti-iudaice (antisemite) din secolul I şi II AD (numit „tumultul iudaic” din cauza deselor revolte evreieşti) şi a sprijinului de care se bucura mişcarea sa în ochii autorităţilor imperiale, el fiind agentul (spionul) autorităţilor imperiale păgâne, folosit tocmai pentru a contracara ideile care duceau la acest tumult.

Un alt aspect era faptul ca scriptura noutestamentală nu era răspândită şi prin urmare, spusele mişcării marcionite putea fi luată de bună credinţă.

 

Marcioniţii au fost acuzati şi dovediţi de falsificarea mesajului evangheliei şi coruperea grosolană a Noului Testament în Evanghelia după Luca şi în scrierile lui Pavel, la o dispută din Roma, de către Policarp (ucenicul apostolului Ioan), pe timpul episcopatului lui Anicetus (157 – 168). Este posibil ca datorită acestei dispute şi a urmărilor ei, când mulţi eretici gnostici s-au întors în sânul bisericii apostolice, inclusiv unii dintre marcioniţi, marcionismul să fi intrat în declin. Totuşi n-au dispărut, doar atunci când i-a interzis Constatin Cel Mare în anul 316. Şi nici atunci n-au dispărut doar şi-au abandonat scrierile care îi putea incrimina, păstrând doar Evanghelia după Ioan, în versiunea conceptuală marcionită, căci exista o Evanghelia după Ioan modificat (de exemplu la bogumili, care erau urmaşii ideologiei marcioniţilor).

În această perioadă de război spiritual între cele două fracţiuni, apostolici şi eretici (117-130 AD) unele texte au fost schimbate de eretici şi la alte cărţi ale Noului Testament, ca să poată câştiga mai uşor disputa.

Exista printre unii protestanţii de acum câteva sute de ani (pe timpul Reformei lui Luther) o bănuială ca Ioan 1:1 este falsificat. Apostolul Ioan nu putea scrie o prefaţă în care să combată cele consemnate la Ioan 17:3 şi este posibil ca în original acest text suna altfel: "La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi ca Dumnezeu era Cuvântul" acest text fiind o aluzie la cele spuse de Domnul Isus la Ioan 14:9.

Un alt fals s-a produs la Ioan 1:14, unde anumite manuscrise vechi, chiar din secolul II AD, au "Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului Dumnezeu născut din Tatăl."

Odată ce mişcarea eretică ce s-a pornit în anul 117 şi Marcion a rescris scripturile creştine, ei şi-au putut susţine cauza. Răstălmăcind Scripturile, ei au prezentat o cauză puternică, dar falsă. Teologia lor a fost o abatere clară de la cea a bisericilor creştine apostolice evreieşti în care au crescut. Cruciada dusă de ei împotriva Dumnezeului din cărţile Vechiului Testamnet şi din Evanghelia originală, nu era pentru o cauză în care ar fi crezut neapărat, ci pentru a dovedi autorităţilor păgâne imperiale că ei nu sunt evrei, sub nici o formă, scăpând astfel de mânia persecutorilor şi de „taxa pe religia evreiască” ce trebuia să plătească orice evreu sau prozelit. Autorităţile romane au pus o astfel de taxă şi este posibil că anumiţi funcţionari i-au băgat şi pe creştinii din localităţile lor în aceelaşi segment. Dar cauza cea mai probabilă pentru care a apărut această sectă tocmai în anul 117 AD, a fost cea de a scăpa de persecuţia autorităţilor păgâne. Autorităţile păgâne au început să se intereseze de creştini în mod deosebit, după scandalul provocat de episcopul Ignatie al Antiohiei („înfocatul”), cunoscut și ca Ignatie Teoforul (35 - 117). Se spune că împăratul Traian s-a dus să aducă jertfă într-un templu păgân din Antiochia, însă Ignatie a intrat peste el şi l-a criticat, mustrându-l. El a fost arestat şi dus la Roma, pentru cercetări, unde a fost dat fiarelor din arenă. Deoarece el se considera liderul tuturor creştinilor, trimiţând scrisori pastorale în stânga şi dreapta, autorităţile au început să-i prigonească pe toţi creştinii. Ca să scape, unii s-au rupt de autoritatea lui şi s-au dezis de el, mai mult chiar, ei au format o nouă biserică, argumentul lor de forte fiind acela că ei nu sunt conectaţi sub nici o formă de iudaism, nici de scrierile sacre ale evreilor, căci ei au un alt dumnezeu.

Acest „dumnezeu” – spuneau ei, nu era Iehova al evreilor, ci acel "dumnezeu necunoscut", la care se referea Pavel în Faptele Apostolilor, în discursul său din Atena şi care a devenit cunoscut ca Iisus. Acest Iisus – spuneau ei - este „dumnezeul cel bun” din lumea nevăzută, fiind în opoziţie cu „dumnezeul cel rău” din lumea evreiască, care crează probleme şi răutate în lume. Evident că ei gafau aici în această argumentare, dar o făceau să-şi scape pielea şi averea, căci dacă se adeverea că erau creştini, erau daţi morţii şi averea le era confiscată.

Pe acest fundal, au apărut apoi discuţii intense şi tatonări între cele două biserici, care a culminat cu excomunicarea şi blestemarea reciprocă în jurul anului 130.

 

Context istoric: Originile mişcării moarcionite şi moştenirea marcionită în lume; REACŢIA CREŞTINĂ LA TENTATIVELE DE FALSIFICARE A SCRIPTURILOR

 

Păgânii şi autorităţile păgâne i-au simpatizat pe marcioniţi, căci din cauza evreilor s-a creat acel tumult iudaic al secolelor I – II, care a generat multe probleme în imperiu şi acum vedeau în ei un aliat important, prin faptul că aceştia au atacat cu virulenţă Biserica evreiască negând orice legătură între creştini şi evrei şi orice legătură între Dumnezeul din Vechiul şi cel din Noul Testament. Simpatia aceasta a rămas mult timp în diferite biserici, unde predicatori vestiţi, ca Ambroziu din Milan (340-397), mai trebuiau să aducă argumente puternice contra marcionismului.

Chiar şi Ieronim, traducătorul Vulgatei, urmând o tradiţie batjocoritoare din timpurile elenistice, şi-a bătut joc de Moise, spunând că avea coarne, pe când originalul ebraic spune cu totul altceva la Exod 34,29: „pe când se cobora Moise de pe muntele Sinai – iar cele două table ale mărturiei erau în mâna lui pe când se cobora de pe munte –, el nu știa că pielea de pe fața lui strălucea pentru că vorbise cu Domnul.” Versiunea greacă a Septuagintei, din secolului al III-lea î. Hr, redă expresia ebraică în grecește prin „înfățișarea feței sale”. Ambele versiuni arată clar că chipul lui Moise strălucea (în ebraică qāran, în greacă dedóxastai). Un învățat evreu din secolul al II-lea după Hristos, Aquila, redă textul ebraic la fel: qāran. Doar în traducerea latină a lui Ieronim, adică în Vulgata, lucrurile devin greu de înțeles, redarea fiind „chipul lui avea coarne” (quod cornuta esset facies sua), dacă nu am cunoaşte masinaţiunile din perioada elenistică, moştenite de mişcarea marcionită.

 

Învăţăturile lui Marcion şi al celorlalţi lideri gnostici au fost combătute de biserică prin diferite măsuri, cum ar fi prologurile anti-marcionite şi alte scrieri de apărare a credinţei. Pentru orice lider bisericesc, erezia lui Marcion era cea mai  diabolică dintre toate abatere de la adevărul apostolic. Episcopul Policarp, care a fost ucenicul apostolului Ioan a ştiut istoria reală din spatele lui Marcion, de aceea când l-a întâlnit pe Marcion – aflăm de la ucenicul lui Policarp, Iraneaus - l-a numit „primul fiu născut al Satanei.” (Robin Lane Fox, Pagans and Christians, la pag. 492.)

 

Prolgurie „Anti-marcionite”

Scriitorul anonim al prologurilor „Anti-marcionite” la Evanghelii (secolul al II-lea d.Hr.) ne dă detalii importante despre evangheliştii care au scris Evangheliile şi notează o legătura pe care Marcion a avut-o cu apostolul Ioan - cum după ce l-a primit în audienţă, apostolul Ioan l-a dat afară pe Marcion, din cauza învăţăturii greşite pe care o răspândea.

 

Despre Evanghelia după Marcu

"... Marcu a consemnat, care a fost numit Colobodactylus, pentru că avea degete prea mici pentru înălțimea restului corpului său. El însuși a fost interpretul lui Petru. După moartea lui Petru însuși, același om a scris această Evanghelie în părțile Italiei”.

 

Despre Evanghelia Luca

„Într-adevăr, Luca a fost un sirian antiohian, un medic de profesie, un ucenic al apostolilor; mai târziu, însă, l-a urmat pe Pavel până la martiriul său, slujind pe Domnul fără prihană. Nu a avut niciodată soție, nu a năcut niciodată copii și a murit la vârsta de optzeci si patru de ani, plin de Duhul Sfant, in Boetia. De aceea --- desi evangheliile fusesera deja scrise ---- intr-adevar de Matei in Iudeea, dar de Marcu in Italia ---- miscat de Duhul Sfant a scris aceasta Evanghelie în părțile Ahaiei, semnificând în prefață că celelalte au fost scrise înaintea lui, dar și că era de cea mai mare importanță pentru el să expună cu cea mai mare sârguință întreaga serie de evenimente din narațiunea sa pentru credincioșii greci, deci că ei nu vor fi duși în rătăcire de momeala fabulelor evreiești sau, ademeniți de fabulele ereticilor și de solicitările stupide, să se îndepărteze de adevăr. Și așa, imediat, la început, a preluat istorisirea extrem de necesară de la nașterea lui Ioan, care este începutul Evangheliei, înaintemergătorul Domnului nostru Iisus Hristos, și a fost tovarăș în desăvârșirea poporului, la fel și în introducerea botezului și tovarăș în martiriu. Despre această dispoziție, profetul Maleahi, unul dintre cei doisprezece (e vorba de profeţii minori, adică cei care au scris mai puţin), menționează cu siguranță. Și într-adevăr, după aceea, același Luca a scris Faptele Apostolilor. Mai târziu, apostolul Ioan a scris Apocalipsa pe insula Patmos, iar apoi Evanghelia în Asia.”

 

Despre Evanghelia lui Ioan

„Evanghelia lui Ioan a fost descoperită și dată bisericilor de Ioan pe când era încă în trup, după cum Papias din Ieropole, ucenicul apropiat al lui Ioan, a relatat în "Exoterice", adică în ultimele cinci cărți (exoteric înseamnă explicaţiile date din interior şi făcute accesibile sau destinate tuturor; informaţii explicate pentru publicul exterior). Într-adevăr, el (adică Papias) a scris Evanghelia, în timp ce Ioan dicta cu grijă. Dar ereticul Marcion, după ce a fost condamnat de el (adică de apostolul Ioan) pentru că îi învăța contrariul, a fost izgonit de Ioan. Căci el [Marcion] îi adusese scrieri sau scrisori [la Ioan] de la fraţii care erau în Pont.

(Textul publicat de De Bruyne în Revue Bénédictine 40 (1928), p.193ff.)

 

Într-un studiu de caz pe Marcion am putea sumariza următoarele:

- Mişcarea ce a pornit în anul 117 AD, s-a divizat în zeci de secte, în secolul II AD, fiind cunoscute circa 70 dintre ele. Cea mai virulentă şi numerică dintre ele fiind secta marcionită.De fapt terenul a fost pregătit cu mult timp înainte de un anume Tebuthis. Hegesippus, un scriitor creștin-evreu al secolului al II-lea, evocă și el mult din istoria creștină timpurie a bisericii. El a scris despre un om, pe nume Tebuthis, care fiind nefericit că nu a fost ales episcop al Ierusalimului, după moartea lui Iacov (post Christum 69), a început a chestiona pe furiş şi a pune sub semnul întrebării învăţăturile creştine. El n-a părăsit biserica apostolică, ci lucra pe furiş în poporul lui Dumnezeu, strecurând idei şi practici eretice printre creştini, împrumutate de la celelalte secte evreieşti.

- Hegesippus scria cu necaz că acest om a stricat biserica şi era ferm convins că toţi ereticii cu vederi gnostice se trag în cele din urmă, de la acest individ. Legătura teologică de origine eretică dintre Tebuthis şi Marcion s-a făcut prin sirianul gnostic, Cerdo. Deci nu era vorba de o tradiţie lăsată de apostolul Pavel, care ar fi fost deformată între timp, cum argumenta Marcion. El şi alţi lideri gnostici pedalau mult pe ideea unei "cunoaşteri secrete", care era asociată cu "tradiţia apostolică ascunsă” şi disponibilă doar celor „iniţiaţi". Marcion, precum Valentenius şi ceilalţi lideri sectari, au afirmat că ei posedă o cunoaştere care le-a fost transmisă tainic de la apostolii Domnului Isus. Biserica apostolică a reacţionat respingând această supoziţie a "cunoaşterii secrete " care a fost născocită de lideri gnostici şi a întărit "tradiţia apostolică”, bazându-se pe scrierile Noului Testament.

- Marcion a fost excomunicat din cadrul Bisericii din Roma în anul 144 d.Hr., cu o excomunicare definitivă, care nu se putea revoca.

- Biserica a respins cu vehemenţă învăţăturile lui Marcion, şi i-a restituit generoasa donaţie pe care a făcut-o.

- Marcion a folosit averea sa în încercarea de a-l imita pe apostolul Pavel, făcând dese turnee şi activităţi misionare pentru a răspândi versiunea sa asupra creştinismului şi a avut succes. După cum arăta Tertullian, el a făcut atâtea biserici "aşa cum îşi fac viespile cuiburi." A făcut biserici în Roma, Cartagina, Nicomedia, Smirna, Frigia, Gartyna, Antiohia, în Iudeea şi în Siria, iar în unele părţi, marcioniţii chiar au depăşit la număr membrii bisericilor apostolice; bazându-se doar pe convertiri, arată că ideile lui Marcion au avut o atracţie puternică.

- Teologia din mişcarea marcionită a devenit cunoscută şi ca maniheism, după ce un lider persan pe nume Mani, a îmbrăţişat erezia. Ramura eretică a maniheismului s-a răspândit foarte mult în Africa şi Asia, devenind chiar religia de stat în imperiul turcmen (secolul VIII). În Europa, Kievul a fost un important centru maniheist (secolul IX-X).

- O altă ramură a marcioniţilor au fost pavliceenii (pauliceenii) cunoscuţi în Europa ca bogumili şi catari. Ei şi-au creat un stat propriu în Orient şi au luptat mult timp cu Imperiul Bizantin. După ce au fost înfrânţi, rămăşiţele lor au fost mutate în Balcani, de unde ideologia s-a răspândit la popoarele slave, în zone ca Croaţia, Bosnia, Serbia, Cehia, Ucraina, dar şi în cele două Valahii, Italia, Franţa, etc.. Au avut două ramuri, unii acceptau doar Evanghelia după Ioan, alţii aveau un fel de Nou Testamanet (ambele scrieri fiind modificate de liderii lor).