DETALII DESPRE EVANGHELIŞTI (DE LA UN AUTOR ANONIM DIN SECOLUL II)

 

Prolgurie „Anti-marcionite”

Scriitorul anonim al prologurilor „Anti-marcionite” la Evanghelii (secolul al II-lea d.Hr.) ne dă detalii importante despre evangheliştii care au scris Evangheliile şi notează o legătura pe care Marcion a avut-o cu apostolul Ioan - cum după ce l-a primit în audienţă, apostolul Ioan l-a dat afară pe Marcion, din cauza învăţăturii greşite pe care o răspândea.

 

Despre Evanghelia după Marcu

"... Marcu a consemnat, care a fost numit Colobodactylus, pentru că avea degete prea mici pentru înălțimea restului corpului său. El însuși a fost interpretul lui Petru. După moartea lui Petru însuși, același om a scris această Evanghelie în părțile Italiei”.

 

Despre Evanghelia Luca

„Într-adevăr, Luca a fost un sirian antiohian, un medic de profesie, un ucenic al apostolilor; mai târziu, însă, l-a urmat pe Pavel până la martiriul său, slujind pe Domnul fără prihană. Nu a avut niciodată soție, nu a năcut niciodată copii și a murit la vârsta de optzeci si patru de ani, plin de Duhul Sfant, in Boetia. De aceea --- desi evangheliile fusesera deja scrise ---- intr-adevar de Matei in Iudeea, dar de Marcu in Italia ---- miscat de Duhul Sfant a scris aceasta Evanghelie în părțile Ahaiei, semnificând în prefață că celelalte au fost scrise înaintea lui, dar și că era de cea mai mare importanță pentru el să expună cu cea mai mare sârguință întreaga serie de evenimente din narațiunea sa pentru credincioșii greci, deci că ei nu vor fi duși în rătăcire de momeala fabulelor evreiești sau, ademeniți de fabulele ereticilor și de solicitările stupide, să se îndepărteze de adevăr. Și așa, imediat, la început, a preluat istorisirea extrem de necesară de la nașterea lui Ioan, care este începutul Evangheliei, înaintemergătorul Domnului nostru Iisus Hristos, și a fost tovarăș în desăvârșirea poporului, la fel și în introducerea botezului și tovarăș în martiriu. Despre această dispoziție, profetul Maleahi, unul dintre cei doisprezece (e vorba de profeţii minori, adică cei care au scris mai puţin), menționează cu siguranță. Și într-adevăr, după aceea, același Luca a scris Faptele Apostolilor. Mai târziu, apostolul Ioan a scris Apocalipsa pe insula Patmos, iar apoi Evanghelia în Asia.”

 

Despre Evanghelia lui Ioan

„Evanghelia lui Ioan a fost descoperită și dată bisericilor de Ioan pe când era încă în trup, după cum Papias din Ieropole, ucenicul apropiat al lui Ioan, a relatat în "Exoterice", adică în ultimele cinci cărți (exoteric înseamnă explicaţiile date din interior şi făcute accesibile sau destinate tuturor; informaţii explicate pentru publicul exterior). Într-adevăr, el (adică Papias) a scris Evanghelia, în timp ce Ioan dicta cu grijă. Dar ereticul Marcion, după ce a fost condamnat de el (adică de apostolul Ioan) pentru că îi învăța contrariul, a fost izgonit de Ioan. Căci el [Marcion] îi adusese scrieri sau scrisori [la Ioan] de la fraţii care erau în Pont.

(Textul publicat de De Bruyne în Revue Bénédictine 40 (1928), p.193ff.)

 

Într-un studiu de caz pe Marcion am putea sumariza următoarele:

- Mişcarea ce a pornit în anul 117 AD, s-a divizat în zeci de secte, în secolul II AD, fiind cunoscute circa 70 dintre ele, una dintre ele fiind fiind secta lui Marcion. Cea mai virulentă şi numerică dintre ele fiind secta marcionită. De fapt terenul a fost pregătit cu mult timp înainte de un anume Tebuthis. Hegesippus, un scriitor creștin-evreu al secolului al II-lea, evocă și el mult din istoria creștină timpurie a bisericii. El a scris despre un om, pe nume Tebuthis, care fiind nefericit că nu a fost ales episcop al Ierusalimului, după moartea lui Iacov (post Christum 69), a început a chestiona pe furiş şi a pune sub semnul întrebării învăţăturile creştine. El n-a părăsit biserica apostolică, ci lucra pe furiş în poporul lui Dumnezeu, strecurând idei şi practici eretice printre creştini, împrumutate de la celelalte secte evreieşti.

- Hegesippus scria cu necaz că acest om a stricat biserica şi era ferm convins că toţi ereticii cu vederi gnostice se trag în cele din urmă, de la acest individ. Legătura teologică de origine eretică dintre Tebuthis şi Marcion s-a făcut prin sirianul gnostic, Cerdo. Deci nu era vorba de o tradiţie lăsată de apostolul Pavel, care ar fi fost deformată între timp, cum argumenta Marcion. El şi alţi lideri gnostici pedalau mult pe ideea unei "cunoaşteri secrete", care era asociată cu "tradiţia apostolică ascunsă” şi disponibilă doar celor „iniţiaţi". Marcion, precum Valentenius şi ceilalţi lideri sectari, au afirmat că ei posedă o cunoaştere care le-a fost transmisă tainic de la apostolii Domnului Isus. Biserica apostolică a reacţionat respingând această supoziţie a "cunoaşterii secrete " care a fost născocită de lideri gnostici şi a întărit "tradiţia apostolică”, bazându-se pe scrierile Noului Testament.

- Marcion a fost excomunicat din cadrul Bisericii din Roma în anul 144 d.Hr., cu o excomunicare definitivă, care nu se putea revoca.

- Biserica a respins cu vehemenţă învăţăturile lui Marcion, şi i-a restituit generoasa donaţie pe care a făcut-o.

- Marcion a folosit averea sa în încercarea de a-l imita pe apostolul Pavel, făcând dese turnee şi activităţi misionare pentru a răspândi versiunea sa asupra creştinismului şi a avut succes. După cum arăta Tertullian, el a făcut atâtea biserici "aşa cum îşi fac viespile cuiburi." A făcut biserici în Roma, Cartagina, Nicomedia, Smirna, Frigia, Gartyna, Antiohia, în Iudeea şi în Siria, iar în unele părţi, marcioniţii chiar au depăşit la număr membrii bisericilor apostolice; bazându-se doar pe convertiri, arată că ideile lui Marcion au avut o atracţie puternică.

- Teologia din mişcarea marcionită a devenit cunoscută şi ca maniheism, după ce un lider persan pe nume Mani, a îmbrăţişat erezia. Ramura eretică a maniheismului s-a răspândit foarte mult în Africa şi Asia, devenind chiar religia de stat în imperiul turcmen (secolul VIII). În Europa, Kievul a fost un important centru maniheist (secolul IX-X).

- O altă ramură a marcioniţilor au fost pavliceenii (pauliceenii) cunoscuţi în Europa ca bogumili şi catari. Ei şi-au creat un stat propriu în Orient şi au luptat mult timp cu Imperiul Bizantin. După ce au fost înfrânţi, rămăşiţele lor au fost mutate în Balcani, de unde ideologia s-a răspândit la popoarele slave, în zone ca Croaţia, Bosnia, Serbia, Cehia, Ucraina, dar şi în cele două Valahii, Italia, Franţa, etc.. Au avut două ramuri, unii acceptau doar Evanghelia după Ioan, alţii aveau un fel de Nou Testamanet (ambele scrieri fiind modificate de liderii lor).