Care este cea mai bună versiune a Bibliei?

 O Biblie pentru toţi

             Dacă Dumnezeu a lăsat o singură Biblie sau Sfânta Scriptură pentru toţi, de ce sunt atâtea versiuni?

Da, la origini există o singură Biblie pentru toţi, dar există mai multe versiuni ale ei. De ce a apărut acest aspect? Şi cum ne poate influenţa într-un fel sau altul?

Versiunea biblică, este o manieră personală a unui traducător de a prezenta textului Bibliei din limbile originale în care a fost scrisă, în limba sa natală.

În general sunt trei moduri de redare a unei traduceri, dintr-o limbă în alta:

1. Redarea literală, cuvânt cu cuvânt, când autorul ţine cont şi redă modul de exprimare a limbii din care a tradus

2. Redarea dinamică, când autorul ţine cont nu de limba din care a tradus, ci de limba în care redă textul, uneori interpretând ceea ce traduce

3. Redarea mixtă literală-dinamică, când autorul combină ambele stiluri de redare

La punctele 2 şi 3 pot apărea nişte pericole, ca textul să nu fie redat corespunzător.

"Scriptura" la origini nu a fost scrisă în limba română, nici în maghiară, nici în engleză, de aceea textele de bază sunt textele în care a fost scrisă Biblia: ebraică, greacă şi parţial aramaică, iar manuscrisele cele mai vechi – cu anumite excepţii – sunt cele mai aproape de original. 

Aceste manuscrise diferă în anumite locuri, uneori semnificativ, alteori mai puţin.

 

Exemple de diferenţe:

 

Biblia Ebraică, Geneza 11:16 La vârsta de treizeci şi patru de ani, Eber a născut pe Peleg.    
Biblia Ortodoxă, Geneza 11:16 Eber a trăit o sută treizeci şi patru de ani şi atunci i s-a născut Peleg.

 

Biblia Aramaică, 2 Petru 1:1 Simon Petru, rob şi apostol al lui Isus Hristos, către cei ce au căpătat o credinţă de acelaşi preţ cu a noastră, prin dreptatea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos:
Biblia Română, varianta propusă de Dumitru Cornilescu 2 Petru 1:1 Simon Petru, rob şi apostol al lui Isus Hristos, către cei ce au căpătat o credinţă de acelaşi preţ cu a noastră, prin dreptatea Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos:

Aşa ceva avem şi la Codex Vaticanus 2Petru 1:1, unde în loc de cuvântul Domn, este cuvântul Dumnezeu. În Codex Sinaiticus şi alte texte şi citate vechi avem "Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Christos", pentru ca la Codex Vaticanus să observăm că avem "Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Christos" (2Petru 1:1). Ambele variante nu pot fi adevarate. Cineva a modificat textul. Ori Sinaiticus ori Vaticanus are dreptate. Sau, aşa cum presupun unii, să fi existat un text diferit, faţă de ambele, având fraza propusă din Biblia Ortodoxă "Simon Petru, slujitor şi apostol al lui Iisus Hristos, celor ce prin dreptatea Dumnezeului nostru şi a Mântuitorului Iisus Hristos au dobândit o credinţă de acelaşi preţ cu a noastră:"

Dacă nu avem originalul Bibliei, care este criteriul pentru selecţia textelor cu redare diferită din manuscrisele antice? Dintre textele de mai sus, care ar fi varianta originală?

Diferenţele au început să apară atunci când s-au format grupuri diferite de credincioşi, cu păreri diferite şi ei au încercat să-şi justifice părerile, prin schimbarea textului pe care îl aveau, înspre credinţa lor.

 

Cele mai vechi Biblii complete sunt Codex Sinaiticus şi Codex Vaticanus ambele din secolul IV AD, dar există manuscrise parţiale, mult mai vechi. Atât Eusebius din Cesareea cât şi Athanasie din Alexandria au susţinut că împăratul Constantin Cel Mare i-a însărcinat cu redactarea unui text biblic. Probabil primul a fost Athanasie, iar mai apoi Eusebiu, după ce Athanasie a căzut în dizgraţia împăratului. 

Având în vedere că textele manuscriselor greceşti diferă între ele, putem înţelege revolta presbiterului Gaiu, din secolul II, de la Roma, faţă de modul unora de a trata Scriptura, nu ca un rod divin, de neschimbat, ci ca un rod uman, supus schimbărilor...

John William Burgon, îl citează pe acest Gaius (AD 175-200) în lucrarea "The Revision Revised" (Revizuirea revizuită): 

"Prin urmare, şi-au pus mâinile cu îndrăzneală pe Scripturile divine, susținând că le-au corectat. Că eu nu vorbesc în mod fals de ei în această chestiune, oricine dorește poate să învețe. Căci dacă oricine va colecta respectivele copii ale lor, și să le compare una cu alta, el va găsi că acestea diferă foarte mult. Acelea de-a lui Asclepiades, de exemplu, nu sunt de acord cu cele de-a lui Theodotus. - Și multe dintre acestea pot fi obținute, pentru că discipolii lor au scris asiduu corecțiile, cum le numesc ei, care sunt o corupție, fiecare dintre ele. Din nou, cele de-a lui Hermophilus nu sunt de acord cu acestea, precum și cele de-a lui Apollonides nu sunt consecvente cu ele însele. Pentru că puteți compara cele pregătite de ei la o dată anterioară, cu cele pe care le-au corupt mai târziu, și le veti găsi foarte diferite. Dar ce îndrăzneaţă este această infracțiune, ea nu este ca şi cum ei înșiși sunt ignoranți! Pentru că nici ei nu cred că Scripturile divine au fost rostite de Duhul sfânt, și, astfel, sunt necredincioși; sau altfel, ei cred că sunt mai înțelepti decât Duhul sfânt? Şi în acest caz, ce altceva sunt decât îndrăciți? Căci ei nu pot nega comiterea crimei, deoarece copiile au fost scrise de către propriile lor mâini. Pentru ca ei nu au primit astfel de Scripturi de la instructorii lor, nici nu pot produce copii de la cele care au fost transcrise".

 

Da, este o critică aspră. Dacă Luceafărul lui Eminecu ar conţine mai multe variante de redare sau chiar şi numai două, în loc de "Cobori în jos luceafăr blând" să fie "Vino în jos Iisuse drag" într-un volum din anul 2014, cred că ne-am exprima dezacordul faţă de cel care a făcut modificarea, darămite să vezi aşa ceva în texte pe care le considerăm "Sfintele Scripturi". 

 

Cam aşa ceva avem la unele dintre textele manuscriselor din sec II şi III, sau chiar şi mai grav, când se adaugă sau se scot arbitrar nişte texte după bunul plac al unora, după cum vedem din mărturia lui Origen, un scriitor care a trăit în secolul II şi III:
 „E un fapt învederat astăzi că există printre manuscrise o mare felurime, fie din pricina nepurtării de grijă a scribilor, fie din pricina îndrăznelii deşănţate a oamenilor care îndreaptă scrierea, sau chiar din cauză că sînt unii care o înmulţesc sau o împuţinează după voia lor, rânduindu-se corectori cu de la ei putere." 

 

În această perioadă copiştii unor grupuri scot pe nedrept Luca 22:43,44, ca de exemplu în Codexul Sahidic Coptic, pe motiv că Iisus nu putea fi fricos, după cum arată teologul Oscar Cullmann. Iar alţii elimină nişte cuvinte ca să-şi justifice părerea că Tatăl şi Fiul sunt de fapt aceeaşi fiinţă, neexistând două persoane diferite, ci doar două denumiri, purtate de aceeaşi fiinţă. Astfel, de exemplu, ei reduc Apocalipsa 1:1 cu referire la o singură persoană:

"Descoperirea lui Isus Hristos pe care a dat-o, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. Şi le-a făcut-o cunoscut, trimiţând, prin îngerul Său, la robul Său Ioan."

 

Având în vedere această debandadă în unele dintre manuscrisele secolelor de mult apuse, cum am putea şti care a fost textul original? 

 

Criteriul de seamă, expus de JJ Griesbach: Să fie cel mai vechi text

"Ciurul" lui J.J. Griesbach

Renumitul comparator al manuscriselor antice, J.J. Griesbach, a formulat regula, că manuscrisele cele mai vechi sunt cele mai apropiate de textul autograf (al autorului), textele vechi acţionând ca un ciur pentru cuvintele modificate sau strecurate în textul autograf mai târziu. Regula are şi excepţii de care trebuie ţinut cont.
În aceste cazuri delicate, dacă textul în cauză nu se încadrează la secţiunea "excepţii de la regulă", în mod normal, s-ar folosi modelul selectării textului mai vechi.

Cele mai vechi manuscrise sunt cele mai apropiate de sursa primară. Deci textele din secolul I şi prima parte din secolul II (-150) ar fi cele mai apropiate (mă refer la textele creştine - cuprinse în Noul Testament). Apoi cele din a doua parte a secolului II şi prima parte a secolului III (150-250) şi abia cele din a doua parte a secolului III şi prima parte a secolului IV (250-350). Textele de după 350 scad în 'autoritatea ciurului' excepţie fiind acele texte care au copiat manuscrise de înainte de anul 350; în această secţiune traducerile cad pe locul doi, adică prima dată luăm textele greceşti şi apoi cele traduse din greacă.

Al doilea criteriu de seamă ar fi, ca manuscrisele evaluate să fie cât mai apropiate de locul scrierii. De exemplu, un text scris de un autor din Cluj în sec. XVII va fi fost mai greu de falsificat la copiere în acest oraş, dat fiind apropierea textului original, cu care putea fi confruntat. Însă dacă o copie a acelui text din Cluj ar fi fost expediat la Londra şi copiat din nou acolo, posibilitatea falsificării lui ar fi avut mai multe reuşite. De aceea textele estice sunt considerate mai bune ca textele vestice.

Al treilea criteriu de seamă este ca textele să nu fi fost traduse. Textele netraduse sunt mai aproape de sensul din original.
Al patrulea criteriu este raportarea copistului sau a traducătorului la textul copiat sau tradus - ceea ce a spus şi presbiterul Gaius din sec. II - copistul sau traducătorul să nu aibă tendinţe eretice faţă de text, adică să nu se apuce de corectat textul, din diverse motive.

 

Aceşti paşi se aplică de acesemea şi în studiul cărţilor Vechiului Testament. După ce doi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe au fost întrebaţi, dacă credincioşii ar trebui să adere la studiul textului ebraic sau celui grec (Septuaginta), au dat următorul răspuns:

Primul întrebat: "Septuaginta nu este o traducere foarte buna." (Anonim)

Al doilea întrebat: "Nu la Septuaginta, ci la Hexapla." (Alexandru Mihăilă)

Hexapla a fost o traducere veche, făcută în Alexandria, Egipt, care avea şi textul ebraic; atât textul ebraic scris în litere ebraice, fără vocale, cât şi textul ebraic transliterat în litere greceşti.

Aşadar, răspunsul la întrebarea "Care este cea mai bună versiune a Bibliei?" ar fi: Cea care ia în considerare toate aceste aspecte.