De ce trebuie să ştim neapărat dacă sufletul este muritor sau nemuritor?

De ce trebuie să ştim neapărat dacă sufletul este muritor sau nemuritor?

 

Să ne gândim logic. Dacă această învăţătură nu vine de la Dumnezeu, ci de la Diavol, atunci este şi o armă a înşelării, prin care vrăjmaşul lui Dumnezeu produce suferinţă, nenorocire şi chiar moarte şi deseori le pune pe seama lui Dumnezeu, cum vedem în cazul lui Iov. Omul care a văzut coborând foc din cer şi aducând prăpăd, nu a zis că a fost focul lui Satan, ci că a fost focul lui Dumnezeu. Evident, el vorbea în necunoştinţă de cauză, fiind înşelat de Diavol (Iov 1:16).

 

Aşa stau lucrurile şi cu nemurirea sufletului, dacă ne pripim a trage concluzii, ca şi acest slujitor al lui Iov.

Nu suntem nemuritori cu sufletul, deoarece nemurirea este condiţionată de pocăință, de credință, dar mai ales de ascultarea de Dumnezeu şi se primeşte numai la învierea celor morţi (Ioan 5:28,29).

“Pocăiţi-vă”, le-a zis Petru, “şi fiecare din voi să fie botezat în numele lui Isus Christos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul sfântului duh.” (Fapte 2:39)

 

Ce nu iau în calcul teologii şi de ce?

Într-adevăr, în Biblie sunt câteva texte care infirmă (contrazic) multitudinea de dovezi aduse pentru a demonstra falsitatea doctrinei nemuririi sufletului. Cel mai elocvent caz de contradicţie (faţă de toate dovezile biblice aduse) este pasajul despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr.
Biblia arată clar despre orice om, unde se duce după moartea lui şi în ce stare este el acolo. “Căci, în locuinţa morţilor, în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune!” Ecclesiastul 9:10
Însă pasajului despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr susţine altă părere. Deși admite că Avraam este în locuinta morților (hades), susține exact contrariul mărturiei Scripturii citate! El susține că acolo unde s-au dus Avraam, săracul Lazăr și bogatul nemilostiv, există lucrare, chibzuință, știință și înțelepciune. “Cu vremea săracul a murit şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam ... A murit şi bogatul ... Pe când era el în Locuinţa morţilor, în chinuri...”.  Cu toţii cunoaştem această istorisire cu săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv din Luca 16:19-31. Însă acest text contrazice flagrant Biblia de la Geneza şi până la Apocalipsa și tulbură armonia ei interioară. Importanţa armoniei interioare a textelor Bibliei este evidentă şi trebuie luată în calcul. Teologii susţin că Solomon a prezentat un punct de vedere uman, pe când pasajul care îl contrazice, prezintă un punct de vedere divin. Problema cu această interpretare este că Solomon nu este singurul, alături de el fiind alţii care dau aceeaşi învăţătură în acest caz: Iov, David, Ezechia, un înger şi chiar Dumnezeu. Cât ne putem baza atunci pe celelalte lucruri spuse de aceştia, dacă, iată, ei prezintă şi erori umane? Ar mai putea apela atunci apostolul Pavel la autoritatea Scripturii, argumentând că toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi de folos (2Timotei 3:16)?

Drag teolog! Să presupunem că trebuie să conduci maşina din Cluj-Napoca până la Bucureşti şi urmăreşti cu atenţie indicatoarele rutiere, toate arătând spre sud-est. Toate ţi-au indicat drumul bine şi estimezi că mai ai foarte puţin până la Bucureşti. Însă urmează un indicator cu inscripţia “BUDAPESTA 5 KM” Ce o să faci? Ignori toate indicatoarele de până atunci şi te încrezi orbeşte într-unul singur? Nu cred. Mai degrabă ignori, ştiind că e o farsă.

De ce nu poţi acţiona mental exact la fel şi în cazul Bibliei, văzând farsa Diavolului în pasajul din Luca 16:19-31? Pentru că nu vrei, nu pentru că nu poţi. Dacă ai vrea, ţi s-ar nărui tot castelul de nisip.

 

Există voci ale credincioşilor din România, cât şi din afara ei că autorul acestui pasaj nu a fost evanghelistul Luca, ci un scrib al unei biserici, care a pus în gura Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Christos, ceea ce el nu a spus niciodată. Fiul lui Dumnezeu, care a venit din cer şi s-a născut evreu, cunoştea bine mărturia întregului Vechi Testament despre locaţia şi starea inconştientă a celor morţi, deoarece el a spus că la trâmbiţa învierii, morţii vor auzi glasul lui din morminte, şi nu din sânul lui Avraam sau "iad": Ioan 5:28,29, Daniel 12:2. Nicăieri nu foloseşte acest termen “sânul lui Avraam”, nici el, nici ucenicii săi şi nimeni din vechime dintre toţi cei pomeniţi în Vechiul Testament. Locurile unde apare această frază sunt nişte cărţi dubioase, numite “apocrife”, deoarece erau ţinute ascunse, deorece marele preot rostea blestem pe ele. Aşadar, acest text din Luca 16:19-31 este un text fals, o apocrifă (text necanonic), ataşat ulterior la (în) Evanghelia după Luca, dintr-o astfel de sursă dubioasă.
Avem de a face cu o contradicţie evidentă, care descalifică şi demască textul ca fiind un text străin de Biblie.

Textele Bibliei originale nu mai sunt. Nu putem lăsa sau distorsiona înţelesul textelor ce combat clar aceste idei, de dragul unor oameni care au introdus texte străine pentru aşi susţine părerile. Este clar că cineva a falsificat adevărul şi combate tot ce se spune  Biblia despre starea sufletelor în moarte, spunând:  “A venit timpul când săracul a murit şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam.” Luca 16:22

Interesant… Toţi merg în țărână, dar acesta merge în sânul lui Avraam! Și mă întreb: Dar aceia care au murit înainte de Avraam, unde au mers? Se vede clar că textul este un fals, deoarece nu concordă cu armonia interioară a Bibliei. Biblia susţine că omul este un produs compus din două entităţi: “ţărâna pământului” şi “duhul lui Dumnezeu“. Aceste două elemente compun un produs nou, produs pe care Biblia numeşte “sufletul omului“. La moarte, aceste doua elemente se desfac din uniunea formată şi sufletul omului încetează să mai existe conştient, moare odată cu trupul şi rămâne încătuşat în celulele moarte ale trupului… Omul nu mai există, ca fiinţă vie.

În capitolele anterioare am prezentat câteva manipulări ale textului biblic, făcut de traducători, dar nu sunt singurele. După Conciliul de la Niceea din anul 325, s-a încercat sistematizarea şi uniformizarea Bibliei, ca toţi să aibă acelaşi text. Tot ce nu a corespus cu ideologia unora, a fost distrus. În această perioadă s-au consimţit anumite jonglerii scribale, cum este cazul de mai sus, având consecinţe foarte grave. Teologii nu iau în calcul asemenea lucruri (cinste excepţiilor), deoarece sub masca de a nu ştirbii autoritatea Bibliei, le e frică de fapt să nu-şi piardă reputaţia, autoritatea lor şi foloasele ce derivă de aici.

 

Pe când teologii şi cei pe care îi slujesc (clerul) au mari folose, roadele nefaste ale credinţei în nemurirea sufletului sunt enorme.

"După roadele lor îi veţi cunoaşte" Matei 7:16

Credinţa în nemurirea sufletului conduce la nişte implicaţii teologice profunde. O minciună poate dărâma mii de adevăruri. Această învăţătură este ca rădăcina unui copac care alimentează tot copacul.

În primul rând, îl face pe om să respingă idea de moarte (compară 1Timotei 6:16 cu Geneza capitolul 3), îl pune să creadă că e nemuritor şi astfel subminează interesul pentru înviere şi pune într-un con de umbră importanţa învierii.

În al doilea rând, subminează importanţa pocăinţei şi împinge pe oameni să creadă în posibilitatea salvării păcătoşilor după ce aceştia mor nepocăiţi (purgator, rugăciuni ptr. morţi, ofrande date spre salvarea sau ameliorarea stării lor, mântuirea universală, etc.).

În al treilea rând, credinţa în nemurirea sufletului alimentează sinuciderile şi atentatele sinucigase (terorism religios), spiritismul (că poţi vorbi cu morţii, care de fapt nu este decât artă ventrilocă), alimentează frica de morţi (că morţii pot face rău), alimentează închinarea la morţi (că morţii pot face bine), alimentează purgatorul (că cei care au murit ca nedrepţi mai pot fi salvaţi), alimentează transmigraţia sufletelor (că sufletul morţilor se poate naşte din nou în alt trup, fie de om, fie de animal), alimentează idei false despre judecata lui Dumnezeu asupra păcătoşilor ce au murit, spunând că sunt chinuiţi din porunca Lui, după ce mor, făcând din Dumnezeu un zeu sadic, ca cei din mitologiile păgâne.

Să ne oprim asupra acestui ultim aspect deoarece este cel mai grav, echivalând cu o hulă împotriva lui Dumnezeu, făcând din credincioşi “hulitori ai lui Dumnezeu”, vorbind “nebunii” la adresa lui Dumnezeu, fără ca ei să îşi dea seama (Iov 42:8).