luni, 21 septembrie 2020

Cum s-a făcut lucrarea de răscumpărare? În ce constă salvarea omului?

 

Har şi pace dragi fraţi şi surori,

În cele ce urmează prezint spre studiu un colaj de versete ce merită atenţia noastră, despre:

 

Cum s-a făcut lucrarea de răscumpărare? În ce constă salvarea omului? Ce se întâmplă cu cei care nu sunt salvaţi: sunt deja judecaţi sau sunt încă în starea de moarte adamică şi judecata lor este în viitor?

 

Dumnezeu este întruchiparea dragostei şi are un plan de salvare, făcut în Christos, pentru cei credincioşi (Efeseni 1:4,5; 3:11; Ioan 3:16; Romani 5:8; 8:28,29; 1Petru 1:2).

 

Însă pentru că Dumnezeu este şi drept, astfel fiindcă s-a pierdut o viaţă perfectă cea a lui Adam, legea lui cere ,,viaţă pentru viaţă” (Exod 21:23); şi dacă s-a pierdut o viaţă perfectă, aceasta trebuia răscumpărată tot de o viaţă perfectă. Aşadar era nevoie de un om perfect, echivalentul lui Adam, care să-şi sacrifice viaţa pentru omenire şi astfel să răscumpere păcatul  şi să ducă pe cei credincioşi la pace eternă cu Dumnezeu (Isaia 9:6; Romani 5:1,15-19; Efeseni 2:16-18; Galateni 3:26).

 

Această persoană care s-a jertfit pentru omenire, este Fiul lui Dumnezeu, Isus Christos, care este singurul care a adus o salvare şi răscumpărare perfectă, completă şi eternă din păcat şi moarte (Fapte 4:12; Ioan 14:6; 1Timotei 2:5,6; Evrei 9:12), o răscumpărare nu doar a sufletului (Evrei 10:39; 1Petru 1:9), ci chiar şi a trupului (Romani 8:23). În cer noi vom avea trupuri cereşti, căci trupul nostru pământesc se va transforma în trup de slavă. Iar în mia de ani, oamenii peste care vom supravegea şi guverna ca îngerii din cer, vor avea trupuri pământeşti, aşa cum a avut Adam şi Eva înainte de căderea în păcat. Ei nu vor muri, numai în caz de nesupunere şi mulţi vor muri la finalul miei de ani, fiind duşi în rătăcire de Satan şi demonii care vor fi dezlegaţi din închisoarea lor. Evident, nu toţi. Cei care vor trece testul, vor trăi veşnic pe pământ şi chiar şi Dumnezeu va veni să locuiască alături de ei, în slavă.

 

Primii oameni Adam şi Eva au fost creaţi cu posibilitatea de a putea trăi veşnic în condiţii minunate, însă pentru acest deziderat ei trebuiau să manifeste supunere (ascultare) faţă de Creator (Geneza 2:16,17).

 

Datorită păcatului nesupunerii primilor oameni, urmaşii lor au pierdut dreptul la viaţă veşnică, iar opusul vieţii este moartea (Geneza 3:19).

 

Nu trebuie să credem minciuna lui Satan, că oamenii nu mor: Geneza 3:4; Ioan 3:13; Ioan 11:11-14. Omul este o creaţie a lui Dumnezeu, creat din ţărâna pământului căruia i s-a dat o suflare de viaţă: Geneza 2:7.

 

Atât timp cât carnea şi această suflare coexistă, omul este o fiinţă, o vietate; în termeni Biblici: un suflet (suflător, răsuflător) viu. Când această uniune nu mai există, omul nu mai este o fiinţă, nu mai este o vietate, nu mai este un suflet, răsuflător viu. Pur şi simplu el nu mai trăieşte, moartea fiind opusul vieţii. Singura speranţă pentru cei ce mor este învierea: Ioan 5:28,29.

 

Dragi fraţi şi surori, ceea ce spun Sfintele Scripturi despre starea omului în moarte, trebuie luat per ansamblu, nu selecţii de ici colo. În creştinism există două tabere - şi asta nu de azi sau de ieri, ci există o tradiţie veche a interpretării Scripturilor în două moduri diferite, antagonice. Unii susţin că omul este muritor în sens complet - trup şi suflet: dintre ei cei mai importanţi sunt episcopii Policarp al Smirnei şi Teofil al Antiochiei, ambii fiind personalităţi creştine marcante din secolul II, episcopi cu mare influenţă - deci singura speranţă pentru cei ce mor este învierea, a trupului şi a sufetului împreună. Aşanumitul credeu apostolic din secolul II, tace în această privină, dar susţine următoarele, că Domnul nostru Isus şade la dreapta lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, de unde are să vină să judece pe cei vii și pe cei morți, aşadar ce judecată ar fi judecata celor deja judecaţi şi chinuiţi în foc, până la judecată? E un nonsesn, fără sens. Tradiţia negării nemuririi sufletului s-a perpetuat mult timp şi este prezentă şi azi, atât printre oameni academici, cât şi de rând. Iată, un exemplu, Sophronios, Patriarhul Ierusalimului (560-638), care a fost originar din Siria (Damasc). În această mare calitate ecleziastică, a respins teologia nemuririi sufletului, declarând că nemurirea este un dar al lui Dumnezeu, care nu se naște cu noi. El a declarat nemurirea sufletului ca fiind o erezie, arătând şi spre sursa  popularizării ei în creştinism: Origen din Alexandria şi secta lui, care se numeau „origeniştii”, aceştia fiind scoşi în afara legii ca eretici, în secolul VI, iar liderul lor Origene, anatemizat, cărţile lui fiind interzise.

 

Alţii - urmând o anume tradiţie şi învăţătură a lui Origen - sustin că omul este muritor doar cu trupul, sufletul fiind nemuritor şi prin urmare moartea este doar o uşă, pe care se trece spre o altă formă de viaţă, cea nevăzută. Am scris intenţionat că era învăţătura lui Origen, deoarece Sofronie şi alţii nu credeau că această învăţătură provine de la apostoli sau Domnul nostru Isus. În treacăt fie spus, marele istoric evreu din secolul I AD, Iosif Flaviu, susţine că fariseii şi esenienii erau de părere că sufletul este nemuritor.

Ambele tabere susţin că au dovezi solide din Biblie. Dar adevărul nu poate fi contradictoriu. Care este adevărul? Să nu ne fie frică să cercetăm. Ce dovezi există că Policarp, Teofil şi Sofronie au fost  eretici iar fariseii, esenienii şi Origen au fost cei dreptcredincioşi în această părere? Iar dacă Origen este într-adevăr responsabil pentru aşa ceva, cum a reuşit să facă acest lucru? Unii îl bănuiesc de incorectitudine în copierea Scripturilor. Este posibil să fi ales variante de redare proprice interpretarii lui şi a inserat acestea în copiile Scripturii făcute de el, făcând loc unei interpretări proprii a acestora?

 

În cine te vei încrede? Citeşte această poezie şi urmează sfatul autorului ei:

 

Înşelătoria fuge de lumină

 

Să nu îţi fie frică să cercetezi,

Căci numai înşelătoria fuge de lumină,
Şi se îngrozeşte de ochiul cercetător;
Dar adevărurile sacre invită testul,
Şi ne spun să căutăm şi să punem la încercare!
O, de am păstra o minte liniştită şi cercetătoare,
Siguri că nu vom cerceta în van,
Ci vom găsi comori ascunse.
Cu o întelegere binecuvântată,
Creată să fie liberă,
Nu îndrăznim să ne punem încrederea în om,
Ci ne încredem doar în Tine, Dumnezeule!

-- Anonim --
AMIN!

 

Alfred E. Housman, evaluator de text al lucrărilor clasice, arată că evaluarea textului (aşanumita critică textuală) este atât o știință cât și o artă. Aceasta este o știință, deoarece reguli diferite reglementează evaluarea diferitelor tipuri de erori și lecturi ale copiatorului, dar este și o artă, deoarece aceste reguli nu pot fi aplicate strict tuturor situațiilor.

 

Suntem într-o asemenea situație în ceea ce privește Luca 16:19-31.

 

Biblia este un tezaur clasic de artă literară și neavând la dispoziţie originalul, versiunile ei conțin multe noduri gordiene. Avem nevoie de un „artist evaluator” grozav care să dezlege aceste noduri. Și acesta este Dumnezeu. Avem nevoie ca Dumnezeu să „intervină” în mintea noastră pentru a ne atinge scopul (corect).


Manuscrisele din secolul II conțin 71% din Evanghelia după Luca în fragmente (818 din 1151 versete, dacă au existat într-adevăr 1151 versete în textul original) şi ele au fost cartografiate şi inventariate. Din secolul I nu ni s-a păstrat nici un fel de manuscris, din această carte, după câte ştiu. Acestea sunt acele fragmente: Luca 1:58-59; 1:52-2:1; 2:6-7; 3:8-4:2; 4:29-32; 4:34-5:10; 5:30-7:32; 7:35-39,41-43; 7:46-9:2; 9:4-17:15; 17:19-18:18; 22:4-24:53.

După cum putem vedea, capitolul 16 există în copiile din secolul II, dar – atenţie mare - există şi anumite diferenţe în acest capitol, faţă de ce avem acum în versiunile româneşti şi putem trage anumite concluzii pertinente. Din câte știu, manuscrise ce ar conţine Evanghelia după Luca completă nu există decât din secolul al IV-lea. Totuşi, cineva a raporat că a existat în SUA o copie completă a acestei evanghelii din secolul II. Manuscrisul s-a pierdut, dar cineva a făcut fotocopii. Unde ar fi acestea nu ştiu. Este un lucru neobişnuit, ca un manuscris de o asemenea importanţă să se piardă în epoca noastră modernă. Numai dacă au vrut să ascundă ceva foarte important, ceva care să răstoarne ideile vechi şi să provoace o lovitură drastică anumitor dogme, ar fi avut un motiv să-l facă dispărut. Omul religios dar mândru de sine, de cunoştinţa lui faşsă şi greşită, de care nu este conştient deloc, fiind orbit de Satana, este în stare de orice, numai ca să iasă el basma curată. De aceea l-au ucis şi pe Domnul Isus. Şi cine? Cei mai mari oameni religioşi ai timpului sau.

 

Aşadar să fim precauţi. Cel mai vechi fragment de manuscris care conţine Luca 16 este mss P75, dar încă se mai discută dacă manuscrisul este din secolul II sau secolul III.


Un mare semn de întrebare este de ce acest fragment din Luca 16:19-31 nu este citat sub nici o formă de către cei mai importanţi autori ai secolului II, doar de cei cu tendinţe eterice (Marcion, Tatian, Clement).


În ceea ce privește evaluarea și explicația acestui pasaj, în creștinism au apărut trei tradiţii, fie ca o întâmplare reală, fie ca o povestire cu tâlc (pildă), fie că povestea nu a fost spusă de Domnul nostru Isus.

 
Cum văd cercetătorii acest lucru: „Unii spun că povestea este în întregime atribuită lui Isus (Bauckham 1991, 45; Marshall, 634; Blomberg, 203-5; Jeremias 1972, 186; Fitzmyer 1985, 1127; Hock, Vol. 4, 266-) 7) în timp ce alții o văd ca o poveste pre-creștină atribuită lui Isus (Bultmann 1963, 203), o inserție apocrifă ulterioară (întreaga poveste, Cairus 2006, 35-45) sau o editare proprie a evanghelistului Luka (Drury, 159-60).

 

Unii erau nedumeriţi încă din antichitate, chiar dacă o preferau ca argument forte în doctrina lor, de exemplu Origene, de ce povestea apare brusc în locația sa actuală (Reiling și Swellengrebel, 569-70). Eruditul Aecio Cairus susține excluderea pasajului 16:19-31 din versiunea originală a Evangheliei, pentru o tranziție lină de la 16:18 la 17:1 (Cairus, 43). El vede versetele 19-31 ca întrerupea fluxului naraţiei, „pentru aceeași condamnare a doctrinei fariseului introdusă în 16:15-17” (Marshall, 632).

Referințe: Daniel Berchie, Samson Dakio, Luca 16: 19-31: The Intermediate State of the Soul


Din partea mea, mă alatur opiniei lui Cairus şi a altor savanţi sau laici având aceeaşi părere, şi nu cred că această opinie ar trebui anatemizată, având în vedere argumentele întemeiate ce le aduce, de exemplu că acest pasaj nu se reflectă deloc în scrierile apostolului Pavel. Din contră, lipseşte din toată teologia epistolelor pastorale sau ecumenice ale Noului Testament:

Romani 6:23 Nouă Traducere În Limba Română (NTLR)
23 Fiindcă plata păcatului este moartea (şi nu chinul temporal sau veşnic), dar darul lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Cristos Isus, Domnul nostru.


Şi acum vedeţi ce se întâmplă la judecata viitoare (adică după înviere), căci textul următor vorbeşte de judecată, nota bene:


Biblia în versiunea lui Cornilescu Evrei 10:27. ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiţi.
Biblia în versiunea Ortodoxă Evrei 10:27 Ci o înfricoşată aşteptare a judecăţii şi iuţimea focului care va mistui pe cei potrivnici.
Biblia în versiunea Baptistă Evrei 10:27 ci numai o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi a focului cumplit care-i va mistui pe cei care I se împotrivesc lui Dumnezeu.

 
Însă aici textul grec spune aşa:


"ci doar o asteptare înfricoşată a judecăţii (kriseos) şi a focului (kai pyros) zelos (zelos) care va mânca (esthiein) pe cei răzvrătiţi (tous hypenatious).


Întrebare: De ce va fi mistuire şi nu chinuire la judecată?
Răspuns: Fiindcă Dumnezeu care este iubire, nu ar acţiona contra propriei sale firi.


Cornilescu Evrei 12:29 fiindcă Dumnezeul nostru este "un foc mistuitor".
Ortodoxă Evrei 12:29 Căci "Dumnezeul nostru este şi foc mistuitor".
Baptistă Evrei 12:29 pentru că „Dumnezeul nostru este un foc mistuitor"


De ce nu scrie că Dumnezeu este un foc chinuitor? Nici chiar voi nu aţi putea face asta, dacă v-ar cere cineva! Însăşi firea noastră se îngrozeşte de aşa ceva. Eruditul karait Nehemia Gordon spunea că “Dumnezeu nu este Moloh!”.


Ar putea un tată să-şi chinuie etern un copil, oricât de rău ar fi fost el? Eu cred că nu. Şi atunci, de ce îi puneţi în seama lui Dumnezeu aşa ceva? Oare el nu este Tatăl tuturor oamenilor? Nu aşa zicem în rugăciunea "Tatăl nostru"? Aşadar Luca 16:19-31 este un text străin de Dumnezeu, de Isus, de sfinţii îngeri şi de apostoli, de Biblie şi de Evanghelie.

 

 

Aşadar nu există "viaţă" conştientă sau semiconştientă, nici starea de purgator după moarte: Eclesiastul 9:1-12. Nu vă lăsaţi păcăliţi de cei ce explică pildele din Biblie în termeni literali: Matei 13:10-15. Avem o singură şansă de mântuire: în viaţa aceasta.

 

Dacă omul ar putea trăi şi după moarte, nu ar mai fi nevoie de înviere, de aceea credem că salvarea omului din păcat şi moarte, se poate obţine doar aici în această viaţă, prin harul (favoarea sau bunătatea nemeritată acordată oamenilor) lui Dumnezeu care este dat tuturor celor ce răspund la iubirea Lui, prin: pocăinţă, credinţă, mărturisirea cu gura şi botezul în apă în numele lui Isus (Fapte 2:38; 22:16; Romani 10:9,10; Marcu 16:16). Iar primirea harului are ca efect o viaţă de sfinţenie şi fapte bune. Astfel, omul face fapte bune pentru că este salvat nu pentru a fi salvat (Efeseni 2:8-10; Tit 3:5-8).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu