Pe cine şi cum așteptăm conform cu Tit 2:13?

Har şi pace tuturor de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Christos!

Pe cine şi cum așteptăm conform cu Tit 2:13?

Aparatul Critic Textual Nestle-Aland ediţia 27, redă Tit 2:13 astfel: "13προσδεχόμενοι τὴν μακαρίαν ἐλπίδα καὶ ἐπιφάνειαν τῆς δόξης τοῦ μεγάλου θεοῦ καὶ σωτῆρος ἡμῶν Χριστοῦ Ἰησοῦ, 14ὃς ἔδωκεν ἑαυτὸν ὑπὲρ ἡμῶν ἵνα"

Transliterarea textului: "13prosdechómenoi tḕn makarían elpída kaì epipháneian tē̂s dóxēs toû megálou theoû kaì sōtē̂ros hēmō̂n Christoû Iēsoû, 14hòs édōken heautòn hypèr hēmō̂n hína"

Traducătorul baptist Viorel Raţiu propune următoarea construcţie a textului, analizând şi luând în considerare traduceri paralele şi în special versetele apropiate în construcţie, cât şi terminologia folosită în acest verset: „aşteptând speranţa fericită, şi arătarea gloriei marelui Dumnezeu, şi a Salvatorului nostru Iesus Hristos, care s-a dat pe Sine pentru noi”

Efeseni 1:17 ne spune cine este Acel glorios:

Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei (gloriei), să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui,

Construcţia textului din Tit 2:13 este similară cu cea din Iacov 1:1 totuşi aici nimeni nu redă ca şi cum ar fi vorba doar de o singură persoană.

Abordând critic, dar binevoitor lucrarea unor traducători baptişti independenţi de la Cluj – în speranţa de ai ajuta -  fratele Raţiu le răspunde astfel:

 “La Tit 2:13 apare “aşteptând acea binecuvântată speranţă” iar în original textul este “aşteptând speranţa fericită”. Mai departe: “şi glorioasa (adjectiv) arătare” iar în original textul este: “arătarea gloriei (substantiv)”. Mai departe versetul 13 este tradus corect.

Chiar şi cuvântul “nostru”  este la locul lui, adică după “Salvator” şi nu după “marelui”, aşa cum îl pune Cornilescu, GBV şi alţi traducători, schimbând radical înţelesul versetului, dând impresia că este o singură persoană: Iesus Hristos, care este atât Dumnezeul cât şi Salvatorul nostru. În realitate în versetul 13 este vorba de 2 persoane, iar Pavel ne spune că noi aşteptăm: 

1.) speranţa fericită (a vieţii eterne, conform versetului 7); 

2.) arătarea Gloriei marelui Dumnezeu; 

3.) arătarea Salvatorului nostru Iesus Hristos (în gloria Tatălui Său - Matei 16:27 şi Marcu 8:38).”

Aşadar îl aşteptăm pe Fiul lui Dumnezeu în slava Tatălui - care este Dumnezeul slavei.

Are fratele Viorel Raţiu dreptate? Numai el are această părere?

Takacs Plamen, (sâmbătar ce trăieşte în Ungaria, de origine bulgară, afiliat United Church Of God) colectează diferenţe de traduceri (colectează traduceri ale Bibliei) pe pagina sa concepută pentru a analiza discrepanțele de traducere, inserțiile și posibilele erori între traducerile versiunii textului grecesc Noul Testament Nestle Aland (NA27) și celelalte traduceri, cum ar fi cele bazate pe Textus Receptus (TR).

Fratele Plamen remarcă la fel ca fratele Viorel, că nu este posibil ca textul să se refere la o singură persoană.

Tit 2.13 Frances Young, teolog şi ministru metodist (n. 1939), profesor emerit la Universitatea din Birmingham, UK, redă ca şi fratele Raţiu:

„în timp ce așteptăm binecuvântata speranță, apariția gloriei marelui Dumnezeu și a mântuitorului nostru Iisus Hristos”

Jason David BeDuhn, doctorand (născut în 1963) este istoric al religiei și culturii, în prezent profesor de studii religioase la Northern Arizona University, exprimă un punct de vedere asemănător cu fratele Raţiu:

„Nu avem un mod sigur de a judeca care traduceri înțeleg corect versetul și care nu. Dar odată cu îndepărtarea demult așteptată a fantomei „Domniei lui Sharp”, poziția celor care insistă că „Dumnezeu” și „Mântuitor” trebuie să se refere la aceeași ființă din acest verset este definitiv slăbită. Nu există o modalitate legitimă de a distinge gramatica din Tit 2.13 de cea din Tit 1.4 și 2 Tesaloniceni 1.12...”

Ravasz László (Huedin, 29 septembrie 1882 - Leányfalu, 6 august 1975) este un pastor reformat, episcop al eparhiei reformate Dunamellék din 1921 până în 1948. Este membru al Academiei Maghiare de Științe. Pe lângă Lajos Ordass și László Pap, el a fost una dintre figurile de frunte ale protestantismului maghiar în perioada partidului comunist, redă textul ca şi fratele Raţiu.

New Simplified Bible, redă două persoane.

Textul Aramaic la fel.

Tyndale la fel.

Moffatt la fel.

Niţulescu 1874 la fel.

Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi, 2006 la fel.

Şi ar mai fi mulţi.

Cine are dreptate?

Vedem în Ioan 17:1-3 o demarcaţie clară, fixată de însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Christos, ca o axiomă, cu privire la Tatăl, ca fiind singurul Dumnezeu adevărat. Aceasta nu poate fi zăpăcită, călcată, anulată sau lărgită, totuşi, pare de necrezut cât de mult forţează unii nişte texte pentru a-şi satisface poftele doctrinare, care oricum se ţin nu de context, ci de interpretare şi de ambiţia doctrinară aflată în spatele ei. Ştim că orice text scos din context poate fi folosit ca pretext în a justifica orice. Ar fi timpul să renunţăm să ne uităm la un ciob de oglindă, când avem toată oglinda pe masă. Bine au zis englezii „Contextul este de aur!”

 Iar dacă un verset nu bate sută la sută cu contextul, ci lasă o uşiţă şi spre o altă interpretare, este deoarece scribii manuscriselor antice din secolele II-III, majoritatea, când era vorba de doctrină au cizelat şi stilizat cât de mult au putut ei versetele, ca să-şi poată justifica doctrinele. 

 Origene din Alexandria (secolele II-III) descrie situaţia deplorabilă a scribilor creştini din secolul III:

"E un fapt învederat astăzi că există printre manuscrise o mare felurime, fie din pricina nepurtării de grijă a scribilor, fie din pricina îndrăznelii deşănţate a oamenilor care îndreaptă scrierea, sau chiar din cauză că sînt unii care o înmulţesc sau o împuţinează după voia lor, rânduindu-se corectori cu de la ei putere"

John William Burgon, îl citează pe prezbiterul Gaius de la Roma (AD 175-200) în lucrarea "The Revision Revised" (Revizuirea revizuită), arătând ce mârşăvii scribale foloseau unii în secolul II: 

"Prin urmare, şi-au pus mâinile cu îndrăzneală pe scripturile divine, susținând că le-au corectat. Că eu nu vorbesc în mod fals de ei în această chestiune, oricine dorește poate să învețe. Căci dacă oricine va colecta respectivele copii ale lor, și să le compare una cu alta, el va găsi că acestea diferă foarte mult. Acelea de-a lui Asclepiades, de exemplu, nu sunt de acord cu cele de-a lui Theodotus. Și multe dintre acestea pot fi obținute, pentru că discipolii lor au scris asiduu corecțiile, cum le numesc ei, care sunt o corupție, fiecare dintre ele. Din nou, cele de la Hermophilus nu sunt de acord cu acestea, precum și cele de Apollonides nu sunt consecvente cu ele însele. Pentru că puteți compara cele pregătite de ei la o dată anterioară cu cele pe care le-au corupt mai târziu, și le veti găsi foarte diferite. Dar ce îndrăzneaţă este această infracțiune, ea nu este ca şi cum ei înșiși sunt ignoranți. Pentru că nici ei nu cred că scripturile divine au fost rostite de duhul sfânt, și, astfel, sunt necredincioși, sau altfel ei cred că sunt mai înțelepti decât duhul sfânt, și în acest caz, ce altceva sunt decât îndrăciți? Căci ei nu pot nega comiterea crimei, deoarece copiile au fost scrise de către propriile lor mâini. Pentru ca ei nu au primit astfel de scripturi de la instructorii lor, nici nu pot produce copii de la cele care au fost transcrise."