Cine a schimbat plata păcatului, din moarte în chinuri veşnice?

Dragi fraţi şi surori,  

 

Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru şi de la Fiul său, Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Christos!

Aveţi în faţa voastră un subiect biblic important, vă cer atenţia mărită.

 

Cine a schimbat plata păcatului, din moarte în chinuri veşnice?

 

DE CINE şi DE CE a fost inventat “infernul (iadul) chinuitor”?

 

Dacă veţi citi cartea istoricului Georges Minois, Istoria Infernurilor, o să daţi de următoarele lămuriri: "Nicăieri, scrie Andre Chouraqui, nu se vorbeşte, la evrei (cei din vechime), despre un infern în care s-ar plăti poliţele pentru cele petrecute în viaţa pămîntească. Această idee va apărea mult mai tîrziu, în epoca elenistică, probabil sub anumite influenţe persane." Andre Chouraqui, un evreu din Algeria
Este un citat din cartea ISTORIA INFERNURILOR, capitolul "JUSTIŢIA IMANENTĂ ŞI ŞEOL-UL VECHILOR EVREI"

Nu ar trebui să ne mire acest lucru, “Fiindcă plata păcatului este moartea (şi nu chinul)” Romani 6:23

Doctrina chinului veșnic nu este biblică, ea fiind picurată mai târziu în paginile Bibliei de către scribii neatenţi, cu aportul gândirii religioase păgâne. Conform Bibliei, cei ce nu acceptă să facă binele conform cu voința divină, vor fi înviaţi, judecaţi şi condamnaţi la moartea a doua (şi nu la un chin ce ţine veşnic), după cum este scris:

 “Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veșnică (şi nu chinuire veşnică) de la fața Domnului și de la slava puterii lui, când va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinții săi și privit cu uimire în toți cei ce vor fi crezut; căci voi ați crezut mărturisirea făcută de noi înaintea voastră.” 2Tesaloniceni 1:9,10

 “Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nicio jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc care va mistui (şi nu chinui veşnic) pe cei răzvrătiţi.” Evrei 10:26,27

 

Aşadar, cine a schimbat plata păcatului, din moarte în chinuri?

 

Iată inventatorii antici ai infernului (iadului) chinuitor:

Ce au spus învăţaţii păgâni despre iad şi de ce?

Iată cine a inventat iadul şi de ce a fost inventat iadul de păgâni, conform unor resurse din “Marea Bibliotecă” care se numeşte “Internet”:

Mărturia lui Polybus:

"Polybius, istoric antic, spune:" Din moment ce mulțimea este mereu schimbătoare, plină de dorințe nelegiuite, pasiuni iraționale și violență, nu există nici o altă cale de a o menține în ordine, decât prin teama și teroarea lumii invizibile; pentru care relatare mi se pare că strămoșii noștri au acționat judicios, când AU NĂSCOCIT să aducă în credința populară aceste noțiuni ale zeilor și a zonelor infernale." B. VI 56.

Mărturia lui Titus Livius:

Titus Livius, istoricul celebru, vorbește în același spirit; laudă înțelepciunea lui Numa Pompilius, pentru că A INVENTAT teama de acești zei, ca "un mijloc mai eficace de guvernare a unei populaţii ignorante și barbare." Hist., am 19.

Mărturia lui Stabon, geograful:

"Mulțimea este reţinută de la viciu prin pedepsele zeilor, ce se spune că le provoacă pe infractori, și prin aceste terori și amenințări prin care anumite cuvinte îngrozitoare și forme monstruoase le imprima în mintea lor ... Pentru că este imposibil să guvernezi mulțimea de femei, și toată gloata comună, prin raționament filozofic și să le conduci la evlavie, sfințenie și virtute - căci acest lucru trebuie făcut prin superstiție, sau teama de zei, prin semnificaţia BASMELOR și minunilor; pentru că tunetul, egida, tridentul, torțele (ale Furiilor), dragonii, și celelalte, sunt toate basme, cum este, de asemenea toată teologia veche. Aceste lucruri legiuitorii le utilizează ca sperietori de ciori pentru a îngrozi mulțimea copilărească." Geog., B.

Mărturia lui Timaeus Locrus, Pitagoreanul (numai în treacăt spun că în antichitate se spunea "pitagorean" celor ce urmau cultul mistico-secretist religios inventat de Pitagora din Samos, ce se considera un "semizeu"):

"Timaeus Locrus, Pitagoreanul, care după ce atestă că doctrina recompensei și pedepsei după moarte este necesară pentru societate, continuă după cum urmează: "Pentru că după cum uneori vindecăm corpul cu remedii nesănătoase, când cele mai sănătoase nu produc nici un efect, așa am restrânge acele minți cu relatări false, pe cei care nu vor fi convinși de adevăr. Există o necesitate, prin urmare, de insuflare a spaimei acestor chinuri străine: cum că sufletul îşi schimbă locuința aceasta; că lașul este împins rușinos în trupul unei femei; criminalul este încarcerat în formă de fiară sălbatică; cel vanituos şi nestatornic este schimbat în păsări, și leneșului și neștiutorii în pești."

Mărturia lui Platon:

"Platon, în comentariul său către Timaeus, susține în totalitate ceea ce spune el cu privire la invenția fabuloasă a acestor chinuri stranii. Și Strabon spune că "Platon și brahmanii din India au inventat basme cu privire la viitoarele judecati ale iadului" (Hades). Și Chrysippus îl blama pe Platon pentru încercarea de a descuraja oamenii de la rău prin poveștile înspăimântătoare ale pedepselor viitoare.
Platon însuși este extrem de inconsistent, uneori adoptând, chiar și în discursurile sale grave, basmele poeților, iar alteori le respingea ca totul false, și da vederi prea înspăimântătoare ale lumii invizibile. Uneori, el susține, pe motive sociale, că acestea sunt necesare pentru a restrânge oameni răi de la răutate și criminalitate și apoi din nou el protesteaza împotriva lor pe motive politice, că înfrică cetățenii și face lași pe soldați, care, crezând aceste lucruri, se tem de moarte, și, prin urmare, nu luptă bine.
Dar toate acestea arată în ce lumină le considera; nu ca adevăruri, cu siguranță, doar ficțiuni, convenabile, în unele cazuri, dar dificil de gestionat în altele."

 

Mărturia lui Seneca, Sextul Empiricus şi Aristotel:

Seneca scria: "Acele lucruri care fac regiunile infernale teribile, întunericul, închisoarea, râul de flacără de foc, scaunul de judecată, si celelalte, sunt toate un basm, cu care poeții se amuză, și prin ei ne agita cu spaimele deșarte."

Sextus Empiricus le numește "basmele poetice ale iadului;" și Cicero scrie despre ele ca "absurdități stupide şi basme" (ineptiis ac fabulis). 

Aristotel scria: "Acesta a fost pronunțată în formă mitică de la cele mai vechi timpuri până la posteritate, că există zei, și că divinul (Divinitatea) compase toată natura. Toate lângă acestea au fost adăugate, după stilul mitic, cu scopul de a convinge mulțimea, precum și pentru interesele legilor și avantajul statului." Neander Biserica Hist., I, p. 7. 11

 

Mărturia filozofului ATEU Voltaire: "Avem de-a face cu nenumăraţi  pungaşi care nu gândesc prea mult; cu brutali, beţivi şi hoţi. Predicaţi-le, dacă vreţi, că nu există iad şi că sufletul este muritor. Dar eu sunt prevăzător, nu risc: le voi ţipa în urechi că dacă mă fură, vor fi osândiţi la chinuri veşnice." 

Sunt întemeiate spaimele ateului Voltaire? Nu.

Adevărul e că minciunile oamenilor înţelepţi (în felul lumii) despre iad şi suferinţele îndurate acolo - indiferent pentru ce scop au fost făcute - nu au făcut o lume mai bună, din contră (a se vedea antichitatea şi evul mediu în care credinţa aceasta era la apogeu), fapt care dovedeşte că numai adevărul divin poate sta la baza unei societăţi civilizate, demne şi fericite. Biserica Catolică şi bisericile desprinse din ea - care susţin iadul ca şi mama lor spirituală - n-au putut face o lume mai buna, indiferent cât de mult au apelat la grozăviile din iad. Doar însuşirea adevărului prin pocăinţă, poate face o lume mai bună.

 

“Reversul medaliei” (efectul bumerang)

 

Reversul medaliei = aspectul complementar, opus (adesea neplăcut) al unui lucru, al unei probleme, al unei situații

Menţionez că nu sunt adeptul adventismului practicat de Biserica Adventistă De Ziua A Şaptea, dar în această privinţă avem puncte comune. Pastorul adventist Nicu Butoi în articolul “Este Iadul real?” se întreabă dacă nu cumva, această doctrină a produs mulţi atei:

"Când vine vorba de un aspect al gândirii și proclamării creștine care a vătămat creștinismul în cel mai înalt grad și care, pe bună dreptate, s-ar putea numi automutilare, atunci acesta este conceptul de Iad. El a produs mai mulţi atei decât comunismul, materialismul și păgânismul la un loc. A dat apă la moară celor care au luptat să eticheteze creștinismul ca o formă de gândire retrogradă și malefică. Într-adevăr, prin comparaţie, va fi greu să găsești, în orice religie sau filosofie a lumii, un concept care să întreacă în grotesc și cruzime ideea „creștină“ de Iad. În majoritatea religiilor lumii, chinul are un sfârșit, în creștinism acesta este veșnic. Iadul oricărei alte forme de gândire are o finalitate, cel creștin e permanent și fără niciun fel de soluţie. Imaginaţi-vă cât de grea este misiunea exponentului acestei teorii – să spui cu gura ta: „Dumnezeu este iubire“ și, din același izvor, să ţâșnească apele cruzimii și deznădejdii la cote fără comparaţie în gândirea și expresia umană a existenţei."
"Dacă ar fi fost promovat de dictatori monstruoși sau de Diavolul însuși, conceptul chinuirii veșnice în Iad ar fi fost de înţeles. Ce a intenţionat însă biserica prin vehicularea unui astfel de concept rămâne subiectul uimirii și dezbaterii. Să fi încercat biserica să îi înspăimânte pe oameni și astfel să îi facă să se întoarcă la Dumnezeu? Să fi încercat să genereze o criză cumplită a sufletului uman pentru ca apoi să îi vândă indulgenţe pe această temă? Să fi fost ea însăși victima propriilor tradiţii și izvoare și să se fi tăiat singură cu sabia pe care o mânuia? Oricare ar fi explicaţia, efectul a fost cum nu se poate mai de nedorit și, sperăm, mai contrar intenţiei sale. Din toată această reprezentare a răului și a urmărilor lui prin conceptul Iadului, concluzia cu care a rămas omul a fost aceea a unui Dumnezeu crud fără măsură și fără egal, un fel de monstruozitate cum numai în imaginaţia demonică a celor străini de Dumnezeu s-ar putea găsi. Iadul nu l-a condus pe om la concluzii despre răutatea proprie, ci, straniu, dar logic în același timp, despre Dumnezeu. Așa rău cum este el, omul nu ar tortura sau pedepsi niciodată în felul în care ideea Iadului prezintă asemenea lucruri. Întotdeauna va fi așa: natura omului se va îngrozi și va sta departe de un Dumnezeu care ar promova așa ceva."

FINALUL iadului tradiţional ... un IAD NOU este inventat (degeaba)

„Emoţional, găsesc ideea chinuirii conștiente și veșnice ca fiind intolerabilă și nu pot înţelege cum oamenii care o reprezintă pot trăi cu așa ceva fără să li se cauterizeze simţămintele sau să cedeze sub apăsare.” John Stott, Evangelical Essentials: A Liberal Evangelical Dialog („Fundamente evanghelice: un dialog evanghelic-liberal”)

John Stott, în cadrul unei sesiuni de întrebări și răspunsuri, desfășurată în 2003, la Weaton College, spunea: „Niciodată nu ar trebui să vorbim despre Iad fără lacrimi în ochi.“

Şi ateii se implică în dialogul despre iad, iată părerea unui ateu:

"Doamnelor și domnilor: Ideea unui iad s-a născut din răzbunare și brutalitate pe de o parte și lașitate pe de altă parte. În opinia mea, poporul american este prea curajos, prea caritabil, prea generos, prea măreț pentru a crede în dogma infamă a iadului veșnic. Nu am nici un respect pentru orice ființă umană care crede în ea. Nu am nici un respect pentru omul care va polua imaginația copilariei cu acea minciună infamă. Nu am nici un respect față de omul care va adăuga la durerile acestei lumi aceasta dogmă groaznică. Nu am nici un respect pentru niciun om care se străduiește să pună acel nor infinit, acea umbra infinită, asupra inimii omenirii. Vreau să fiu sincer cu tine. Nu-mi place această doctrină, o urăsc, o disprețuiesc; Eu sfidez această doctrină." Robert G. Ingersoll, ateu

Speriaţi de atei şi de efectele nocive ale doctrinei chinurilor veşnice, unii teologi au încercat să repare această doctrină. După ce savanţii au aflat originile doctrinei despre chinurile din  iad, dezgropând vestigiile ei păgâne de sub molozul istoriei, unii dintre teologi încearcă să se debaraseze de concepţia ei veche despre iad, argumentând ca iadul nu este altceva decât o metaforă, că nu focul din iad va chinui pe păcătoşi, ci păcătoşii înşişi se vor chinui mental, văzându-se departe de Dumnezeu. 

Pentru mai multe detalii despre acest “nou Iad” puteţi consulta cartea Istoria infernurilor, de Georges Minois.

La prezentarea carţii se scrie: 

"De-a lungul unei naraţiuni captivante subtil asezonată cu informaţii erudite, Georges Minois, adept al curentului „noua istorie“, coboară în trecutul unei idei născute o data cu conştiinţa răului. Ideea de infern a fost anterioară dogmei creştine, însă infernul creştin, o data instituit de doctrina oficială a Bisericii, se va dovedi cel mai crunt şi durabil. In secolul al XIX-lea infernul devine o constructie intelectuală, ideea ajungând astfel la apogeu. Ea îşi pierde definitiv în veacul nostru trăsăturile tradiţionale, dar nu dispare, ci împrumută „culoarea conştiinţei moderne“, în succesiunea de infernuri ale istoriei se regăsesc fantasmele fiecarei epoci.

Cititorul acestei cărţi are impresia că parcurge – cu mult profit spiritual – întreaga istorie a umanităţii, înţelegând-o pentru prima oară din interior, ca istorie a propriei noastre vulnerabilităţi.

Traducere de Alexandra Cuniţă"

Despre autor:

"Georges Minois Georges Minois (n. 1946), doctor în istorie şi filogie (studii la Ecole Normale Superieure), este unul dintre cei mai reputaţi experţi francezi în istoria socială şi a mentalităţilor. Este autorul a numeroase lucrări din care menţionăm Histoire de la vieillesse de l'Antiquite a la Renaissance (1987), Le Confesseur du roi (1988), Henri VIII (1989), L'Eglise et la science."

http://www.humanitas.ro/humanitas/istoria-infernurilor 

Dar se poate “repara” această doctrină? Nu, deoarece conform Bibliei, un suflet nu se poate auto-chinui mental după ce moare, deoarece nu este conştient, nu are conştiinţă de sine, fiind mort, deci atât vechea, cât şi noua concepţie despre Iad este nebiblică.